PDF [Scene din viata de provincie] Faimosul Gaudissart de Honore de Balzac carti literatura universala autori straini

oiajorul comercial, personaj necunoscut în antichitate, nu este oare una dintre figurile cele mai ciudate, făurite de moravurile epocii noastre? Nu e oare sortit să însemneze, într-o anumită ordine a lucrurilor, marea trecere care, pentru cercetători, leagă vremea exploatărilor materiale de vremea exploatărilor intelectuale? Veacul nostru va reuni domnia forţei izolate, îmbelşugată în creaţii originale, cu domnia forţei uniforme, dar care nivelează, ridicând la acelaşi nivel produsele, aruncându-le cu grămada şi supunându-se unei gândiri unitare; aceasta fiind cea din urmă înfăţişare a societăţilor. După saturnalele spiritului ajuns la îndemâna tuturor, după ultimele sforţări ale civilizaţiilor, care adună comorile pământului într-un singur loc, nu vine oare totdeauna întunericul barbariei? Voiajorul comercial nu e oare pentru idei ceea ce e diligenţa pentru oameni şi lucruri? Le cară de colo până colo, le pune în mişcare, le face să se ciocnească între ele; îşi ia, din centrul luminos, încărcătura sa de raze şi le seamănă printre neamurile adormite. Acest pirofor[1] omenesc este un savant neştiutor de carte, un păcălici păcălit, un preot necredincios, care propovăduieşte cu atât mai bine tainele şi dogmele sale. Ciudată figură! Omul acesta a văzut tot, ştie tot, cunoaşte pe toată lumea. Săturat de viciile Parisului, el poate să îmbrace simplitatea provinciei. Nu e el oare veriga care leagă satul de capitală, deşi în fond nu e nici parizian, nici provincial? Căci e călător. Nu adânceşte nimic; învaţă pe de rost numele oamenilor şi locurilor; lucrurile le preţuieşte doar la suprafaţă; are un metru deosebit ca să socotească totul pe măsura sa; într-un cuvânt, privirea lui alunecă peste lucruri şi nu le pătrunde. Se interesează de orice, dar nimic nu-l interesează. Zeflemist şi cântăreţ, pare să se împace foarte bine cu toate partidele, dar de obicei, în adâncul sufletului, e patriot. Mim excelent, reuşeşte să-şi întipărească pe faţă, rând pe rând, zâmbetul dragostei, al bucuriei, al amabilităţii şi să-l lepede apoi, trecând la firea sa adevărată, la starea normală în care îşi află odihna. E nevoit să fie bun observator, dacă nu vrea să se lase de meserie. Nu e silit oare neîncetat să caute să pătrundă omul dintr-o singură ochire, să-i ghicească faptele, purtările şi, mai ales, dacă e bun de plată; apoi să preţuiască îndată sorţii de izbândă, ca să nu-şi piardă vremea în zadar? Obiceiul de a lua grabnic o hotărâre în orice chestie îl face să judece cu uşurinţă totul. Rezolvă dintr-odată orice, vorbeşte ca un maestru despre teatrele Parisului, despre actorii lor şi despre cei din provincie. Apoi, cunoaşte, de actu et visu[2], locurile bune şi pe cele rele din Franţa. La nevoie, te-ar putea călăuzi tot aşa de bine la viciu, ca şi la virtute. Înzestrat cu elocvenţa unui robinet cu apă caldă, pe care îl învârti cum vrei, nu poate oare tot atât de bine să oprească şi să ia de-a capul, fără greş, colecţia lui de fraze ticluite, care curg fără încetare şi fac asupra victimei impresia unui duş moral? Povestitor voios din cale afară, fumează şi bea. Are brelocuri, impune oamenilor de jos, în sate trece drept milord, nu îngăduie nimănui să-l „bată la cap” – cuvânt din argoul său – şi ştie să-şi lovească la vreme buzunarul, ca să-şi sune banii, pentru a nu fi luat drept hoţ de către slujnicele nespus de bănuitoare ale caselor burgheze în care pătrunde. Cât despre activitatea sa, nu e oare însuşirea cea mai măruntă a acestui mecanism omenesc? Nici eretele, năpustindu-se asupra prăzii sale, nici cerbul născocind noi tertipuri ca să treacă pe sub nasul câinilor, făcându-i pe vânători să-i piardă urma, nici câinii adulmecând vânatul nu se pot compara cu repeziciunea zborului său atunci când întrezăreşte un comision, cu dibăcia piedicilor pe care le pune rivalului său ca să i-o ia înainte, cu măiestria cu care simte, miroase şi descoperă un plasament de mărfuri. Câte însuşiri de seamă nu-i trebuiesc unui astfel de om! Găseşti cumva într-o ţară mulţi diplomaţi de aceştia de rând, mijlocitori iscusiţi, vorbind în numele stămburilor, al giuvaerurilor, al postavului, al vinului şi adesea mai dibaci decât ambasadorii, care, cei mai mulţi, nu au decât maniere. Nimeni în Franţa nu se îndoieşte de puterea de necrezut desfăşurată fără încetare de voiajori, care înfruntă cutezători negocierile, reprezentând în cel mai păcătos târguşor geniul civilizaţiei şi invenţiile pariziene, în luptă cu bunul-simţ, cu neştiinţa sau cu rutina provinciilor. Cum putem uita aci pe acei minunaţi salahori care plămădesc inteligenţa populaţiei, ospătează cu vorba mulţimile cele mai nesupuse şi oare seamănă cu acei cioplitorii neobosiţi, a căror daltă şlefuieşte porfirul cel tare! Dacă vreţi să cunoaşteţi puterea cuvântului şi presiunea foarte puternică pe care o exercită vorbirea asupra banilor care rezistă cu cea mai mare îndărătnicie, ai proprietarului înfundat în vizuina lui de la ţară, ascultaţi discursul unuia dintre fruntaşii industriei pariziene, în folosul cărora aleargă, se zbat şi lucrează aceste inteligente pistoane ale maşinii cu aburi numite speculaţie.

— Domnule, îi spunea unui savant economist, directorul-casier-girant-secretar-general şi administrator al uneia dintre cele mai vestite societăţi de asigurare împotriva incendiului, domnule, în provincie, din cinci sute de mii de franci prime de reînnoit, nu se iscălesc de bunăvoie mai mult de cincizeci de mii; restul de patru sute cincizeci de mii ne sunt aduse prin insistenţa agenţilor noştri, care se duc la asiguraţii ce sunt în întârziere, să le bată capul, până ce semnează din nou poliţele de asigurare, înspăimântându-i şi înfierbântându-i cu povestiri cumplite despre incendii, şi aşa mai departe… Astfel că elocvenţa, potopul de vorbe de pe buze intră cu nouă zecimi în planurile şi mijloacele exploatării noastre.

A vorbi! A te face ascultat, nu înseamnă a fermeca? O naţiune oare are două Camere, ca şi o femeie, care ascultă cu amândouă urechile, sunt tot aşa de pierdute. Eva şi şarpele ei alcătuiesc simbolul veşnic al unui fapt de toate zilele, care a început şi care se va sfârşi poate odată cu lumea.

— După o convorbire de două ore, clientul trebuie să facă ceea ce doreşti, spunea un avocat retras din afaceri.

Urmăriţi-l cu atenţie pe voiajorul comercial! Cercetaţi această făptură! Nu treceţi cu vederea nici surtucul măsliniu, nici paltonul, nici gulerul de marochin, nici pipa, nici cămaşa de stambă cu dungi albastre. Câte firi deosebite n-o să descoperiţi în fiinţa aceasta nemaipomenită, care îndură orice! Priviţi! Ce mai atlet, ce mai circ şi ce arme de luptă: el, publicul şi limba lut. Marinar cutezător, se îmbarcă, înarmat cu câteva fraze, ca să pescuiască cinci-şase sute de mii de franci în mările îngheţate, în ţara irochezilor, în Franţa. Nu trebuie oare să scoţi la iveală prin operaţii care ţin numai de inteligenţă, laurul pitit în cotloanele provinciei, să-l scoţi fără durere? Plevuşca din provincie nu iese nici la undiţă, nici la făclie şi nu se prinde decât cu vârşa, cu năvodul, cu sculele cele mai blânde. Şi acum, vă puteţi gândi fără să vă cutremuraţi la potopul de vorbe care-şi revarsă puhoaiele, din zorii zilei, în Franţa? Cunoaşteţi specia, iată individul.

La Paris se află un voiajor fără pereche, tipul speciei, un om care dispune în cel mai înalt grad de toate însuşirile legate de soiul succeselor sale. În cuvântul lui se întâlnesc împreună cleiul cu vitriolul; cleiul, ca să momească victima, s-o învăluie şi s-o facă să se alipească părerii lui; vitriolul, ca să-i topească socotelile cele mai neînduplecate. Ramura în care lucra era pălăria; dar talentul şi măiestria cu care reuşea să prindă în mreje oamenii îl făcură să dobândească o atât de mare faimă comercială, încât toţi negustorii de marfă de Paris îi făceau curte, ca să-l înduplece să binevoiască a le lua comisioanele. Astfel că, atunci când se întorcea la Paris după marşurile sale triumfale, o ducea numai în chefuri şi ospeţe; în provincie, corespondenţii îl linguşeau; la Paris, casele mari de comerţ nu ştiau cum să-l mai măgulească. Pretutindeni era bine primit, sărbătorit şi ospătat; să prânzească, să cineze singur era pentru el un berbantlâc. Ducea o viaţă de suveran, mai mult încă, de gazetar. Dar oare nu era el foiletonul însufleţit al negoţului parizian? Îl chema Gaudissart şi renumele său, creditul său, laudele de care era copleşit îi aduseseră porecla de faimosul. Oriunde ar fi intrat băiatul ăsta, într-un birou, ca şi într-un han, într-un salon sau într-o diligenţă, într-o mansardă sau într-o casă de bancă, lumea spunea văzându-l: „Ah! Iată-l pe faimosul Gaudissart”. Niciodată nu s-a pomenit un nume mai potrivit cu fizionomia, cu apucăturile, cu ţinuta, cu vocea şi cu graiul cuiva. Totul îi surâdea Voiajorului şi Voiajorul surâdea tuturor. Similia similibus[3], el întruchipa homeopatia. Calambururi, râs zgomotos, chip monahal, obraz de călugăr minorit, înveliş rabelaisian; mintea, faţa, trupul, veşmântul se potriveau de minune, punând multă voie bună şi haz în toată făptura lui. Om cu care te înţelegi bine în afaceri, cumsecade, vesel, recunoşteai într-însul pe bărbatul îndatoritor preţuit de tinerele lucrătoare cochete şi galante; bărbat ce urcă cu eleganţă pe imperiala unei trăsuri, dă mâna unei doamne căreia îi, vine greu să se dea jos din cupeul său, glumeşte văzând basmaua de la gâtul surugiului şi îi vinde o pălărie; zâmbeşte slujnicei, o ia sau în braţe, sau cu vorbe de dragoste; imită la masă cum gâlgâie lichidul dintr-o sticlă, dându-şi bobârnace în obrazul anume aplecat; cu gura plină de bere ştie să facă o ţâşnitură repezind aerul printre buze; loveşte tare cu cuţitul în paharele cu şampanie fără să le spargă şi le spune celorlalţi: „Faceţi şi voi la fel!” Ia peste picior pe călătorii sfioşi, contrazice pe cei prea învăţaţi. La masă domină şi înfulecă bucăţile cele mai bune. Om energic, de altfel, putea să înceteze la vreme cu glumele şi părea serios în clipa când îşi arunca mucul de ţigară şi spunea, privind spre oraş: „Mă duc să văd cât le poate pielea oamenilor de colo!” Gaudissart devenea atunci cel mai dibaci, cel mai iscusit ambasador. Ştia să intre la subprefect, ca un administrator; la bancher, ca un capitalist; la un regalist, ca un om cu frica lui Dumnezeu şi devotat regelui; ca un burghez, la burghezi; într-un cuvânt, era pretutindeni ceea ce trebuia să fie; îl lăsa pe Gaudissart la uşă şi îl lua din nou la plecare.

Până în 1830, faimosul Gaudissart rămăsese credincios mărfii de Paris. Răspunzând celor mai felurite toane şi gusturi omeneşti, numeroasele ramuri ale acestui negoţ îi îngăduiseră să cerceteze colţurile cele mai tainice ale inimilor, îi dezvăluiseră tainele elocvenţei sale atrăgătoare, meşteşugul de a dezlega băierile cele mai bine înnodate ale pungilor, de a trezi poftele femeilor, ale bărbaţilor, ale copiilor, ale slujnicelor şi de a-i convinge să, şi le împlinească. Nimeni nu cunoştea ca el măiestria de. a momi pe negustori cu vrăjile unei afaceri şi de a pleca tocmai în clipa când dorinţa ajungea la culme. Plin de recunoştinţă faţă de comerţul de pălării, spunea că lucrând pentru ce e din afara capului înţelesese lăuntrul său, că luase obiceiul să îmbrobodească oamenii, să li se suie în cap ş.a.m.d.… Glumele lui despre pălării erau nesecate. Totuşi, după august şi octombrie 1830, el se lăsă de pălărierie şi de marfa de Paris, de comisionul negoţului cu lucruri mecanice şi la vedere, pentru a se arunca în sferele cele mai înalte ale speculaţiei pariziene. Părăsi, după cum spunea, materia pentru gândire, produsele de manufactură pentru construcţiile mentale cu mult mai înalte. Este nevoie de o desluşire.

Schimbarea de la 1830[4] scoase la iveală, după cum se ştie, multe idei învechite, pe care speculatori dibaci încercară să le întinerească. După 1830, îndeosebi, ideile ajunseră valori; şi aşa cum a spus un scriitor destul de spiritual ca să nu tipărească nimic, astăzi se fură mai multe idei decât batiste. Poate că vom vedea într-o zi o Bursă a ideilor; dar chiar de pe acum, bune sau rele, ideile se cotează, se recoltează, se importă, au căutare, se vând, se înfăptuiesc şi aduc câştiguri. Dacă nu se găsesc idei de vânzare, Speculaţia caută să asigure vorbelor mai multă trecere, să le dea consistenţa unei idei şi trăieşte din vorbele ei ca pasărea din seminţele de mei. Nu râdeţi! O vorbă face cât o idee într-o tară în care eşti atras mai mult de eticheta sacului decât de conţinutul lui. N-am văzut oare librăria exploatând cuvântul pitoresc, după ce literatura a ucis cuvântul fantastic? Şi de aceea fiscul a născocit impozitul intelectual, s-a priceput foarte bine să măsoare câmpul anunţurilor, să înregistreze prospectele şi să cântărească gândirea în palatul Timbrelor, din rue de la Paix. Devenind exploatare, era firesc ca inteligenta şi produsele ei să se supună sistemului întrebuinţat de exploatările de manufactură. Şi astfel, ideile zămislite la un pahar de vin în creierul unor parizieni ce par leneşi, dar care dau bătălii morale, golind la sticle sau tăind pulpa unui fazan, sunt predate a doua zi după naşterea lor cerebrală voiajorilor comerciali, însărcinaţi să prezinte cu dibăcie urbi et orbi[5]. La Paris şi în provincie, slăninuţa friptă pe grătar a Anunţurilor şi a Prospectelor, cu ajutorul cărora se prinde în capcana întreprinderii şoarecele provincial, care îndeobşte se numeşte fie abonat, fie acţionar, fie membru corespondent, uneori subscriitor sau protector, dar peste tot e un prostănac.

— Sunt un prostănac, îşi zice câte un proprietar ce s-a lăsat ispitit de ideea de a funda cutare lucru şi care în cele din urmă vede că i s-au dus la fund vreo mie sau o mie două sute de franci.

— Abonaţii, spune speculantul, sunt nişte prostănaci, care nu vor să înţeleagă că, pentru a propăşi în domeniul intelectual, e nevoie de mai mulţi bani decât pentru a face o călătorie în Europa.

Este deci o veşnică ciocnire între lumea înapoiată, care nu vrea să plătească birurile pariziene şi perceptorul care, trăind din încasările lui, împănează mulţimea cu idei noi, o înveleşte cu felii de întreprinderi, o frige pe grătar de prospecte, o rumeneşte cu linguşiri, ca în cele din urmă s-o mănânce cu vreun sos nou, în care ea îşi încurcă picioarele şi de care se ameţeşte, ca o muscă în plombagină. Dar şi ce de strădanii s-au făcut, de la 1830 încoace în Franţa, pentru a mări zelul, respectul de sine ale maselor inteligente şi progresive! Titluri, medalii, diplome, un fel de Legiune de Onoare[6] născocită pentru obştea mucenicilor, s-au urmat cu repeziciune. În sfârşit, toate fabricile de produse intelectuale au descoperit un pigment, un ghimber special, spre bucuria lor. De aci se trag primele, de aci dividendele anticipate; de aci acea recrutare de nume celebre, făcută fără ştirea nenorociţilor artişti care le poartă, punându-i astfel să coopereze activ la întreprinderi mai numeroase ca zilele anului, fiindcă legea n-a prevăzut furtul numelor. De aci se trage şi furtişagul ideilor pe care, asemănători negustorilor de sclavi din Asia, antreprenorii spiritului public le smulg, abia încolţite, creierului părintesc, le dezbracă, le târăsc în fata sultanului lor tâmp, Shahabahamul[7], acel public cumplit care, dacă nu petrece, le taie capul şi le ia înapoi tainul de aur.

Gaudissart se molipsi şi el de această nebunie a vremii noastre şi iată cum: o companie de asigurări pe viaţă şi pe capitaluri auzi vorbindu-se de elocvenţa lui irezistibilă şi-i propuse un câştig nemaiîntâlnit; iar el primi. O dată târgul încheiat, învoiala iscălită, voiajorul fu dat la înţărcat secretarului-general al administraţiei, care scoase mintea lui Gaudissart din scutece, îi explică punctele întunecate ale afacerii, îl învăţă jargonul, îi desfăcu bucată cu bucată tot mecanismul, îi desluşi cu de-amănuntul anatomia publicului deosebit pe care el avea să-l jumulească, îl îndopă cu fraze, îl îmbuibă cu răspunsuri de dat pe nepregătite, îl aprovizionă cu argumente decisive; într-un cuvânt, ascuţi vârful limbii care trebuia să lucreze asupra vieţii din Franţa. Dar şi pruncul răspunse de minune îngrijirilor date de domnul secretar-general. Fruntaşii Asigurărilor pe Viaţă şi Capitaluri l-au lăudat cu atâta căldură pe faimosul Gaudissart, au avut atâtea atenţii faţă de el, au pus aşa de bine în lumină, în înaltele sfere ale băncilor şi diplomaţiei intelectuale însuşirile acestei reclame vii, încât directorii financiari a două ziare faimoase în vremea aceea, dar dispărute acum, s-au gândit să-l folosească pentru a le face abonamente. Globul, organ al doctrinei lui Saint-Simon[8] şi Mişcarea, ziar republican, îl atraseră pe faimosul Gaudissart în birourile lor şi-i propuseră fiecare câte zece franci de cap de abonat dacă aduce o mie, dar numai cinci franci dacă trage pe sfoară numai cinci sute. PARTIDA Ziar politic nevătămând de fel PARTIDA Asigurări asupra capitalurilor, târgul se făcu. Gaudissart ceru totuşi o retribuţie de cinci sute de franci pentru cele opt zile în care trebuia să se pună în curent cu doctrina lui Saint-Simon[9], invocând sforţările nemaipomenite de memorie şi de inteligenţă de care este nevoie pentru a studia temeinic această marfă şi a putea vorbi despre ea aşa cum se cuvine „ca să nu fie înfundat”. Republicanilor nu le ceru nimic. În primul rând, fiindcă îl atrăgeau ideile republicane, singurele care, după părerea lui Gaudissart, ar fi putut stabili o egalitate raţională; apoi, Gaudissart, fusese pe vremuri amestecat în conspiraţia Carbonarilor francezi[10]; fusese arestat, dar eliberat din lipsă de dovezi; în sfârşit, atrase luarea-aminte a bancherilor ziarului că din iulie lăsase să-i crească mustaţa şi că nu-i mai trebuia decât o anumită şapcă şi nişte pinteni lungi, pentru ca să reprezinte Republica. Vreme de o săptămână se duse în fiecare dimineaţă la Globul, ca să tocească doctrina lui Saint-Simon, iar seara alerga la birourile societăţii de asigurare, ca să înveţe subtilităţile limbajului financiar. Aptitudinea, memoria lui erau atât de uimitoare, încât putu să pornească în călătorie pe la 15 aprilie, timp în care îşi făcea în fiecare an prima lui campanie. Se zice că două mari întreprinderi comerciale, îngrijorate de prostul mers al afacerilor, îl ademeniră pe ambiţiosul Gaudissart şi-l hotărâră să primească şi comisioanele lor. Regele voiajorilor se arătă milostiv, de dragul vechilor săi prieteni şi al primei uriaşe, care-i fu acordată.

— Ascultă, Jenny, mititico, spunea el, în trăsură, unei drăguţe florărese.

Oamenilor cu adevărat mari le place să se lase stăpâniţi de o fiinţă slabă; şi Gaudissart avea în Jenny tiranul său; la ora unsprezece, o aducea de la Gymnase, unde o dusese, foarte gătită, într-o lojă de rangul întâi.

— La întoarcere, Jenny, am să-ţi mobilez odaia, şi încă foarte îngrijit. Lungana de Matilda, care-ţi tot bate capul cu asemuirile ei, cu şalurile ei veritabile de India, aduse de curierii ambasadei ruseşti, cu argintăria ei aurită şi cu prinţul ei rus, care cred că e un mare farsor, nu va mai găsi ce să cârtească. Am să consacru împodobirii odăii tale toţi copiii pe care am să-i fac în provincie.

— Ia te uită! Ce drăguţ din partea ta! exclamă florăreasa. Cum, neruşinatule, nemernicule, îmi spui aşa liniştit, că o să faci copii, şi-ţi închipui că eu o să îndur aşa ceva?

— Vai! te-ai prostit, Jenny dragă? E un fel de a vorbi în negoţul nostru.

— Frumos negoţ!

— Dar ascultă o dată! Dacă vorbeşti întruna, sigur ca o să ai dreptate!

— Păi şi vreau să am dreptate întruna. Uite la el! nu ţi-e ruşine?

— Nu vrei să mă laşi să isprăvesc? Am luat sub ocrotirea mea o idee minunată, Un ziar care se face pentru copii. În meseria noastră, voiajorii când au făcut într-un oraş – să spunem – zece abonamente la Ziarul Copiilor, zic: am făcut zece copii; iar atunci când voi face zece abonamente la ziarul Mişcarea, am să spun; astă-seară am făcut zece Mişcări. Acum înţelegi?

— Halal să-ţi fie! Te-apuci să faci politică? Parcă te văd la Sainte-Pelagie[11], şi eu o să trebuiască să alerg acolo în fiecare zi. Ah! dac-ai şti la ce te înhami când iubeşti un bărbat, zău, mai bine v-am lăsa să vă descurcaţi singuri, voi toţi bărbaţii. Haide, mâine pleci, ce să ne mai băgăm în cap atâtea gânduri negre; toate astea-s prostii.

Trăsura se opri în faţa unei case clădite de curând, în strada d’Artois, unde Gaudissart şi Jenny se urcară la etajul al patrulea. Acolo locuia domnişoara Jenny Courand, despre care se zicea îndeobşte că ar fi fost cununată în taină cu Gaudissart, zvon pe care voiajorul nu-l dezminţea. Ca să-şi păstreze puterea asupra lui, Jenny Courand îl silea pe faimosul Gaudissart să aibă grijă de tot felul de nimicuri, ameninţându-l mereu că îl părăseşte dacă uită cumva vreunul dintre ele. Gaudissart trebuia să-i scrie din fiecare oraş unde se oprea şi să-i dea socoteală de fiecare faptă a lui.

— Şi câţi copii trebuie să faci, ca să-mi mobilezi odaia? zise ea aruncându-şi şalul şi aşezându-se lângă un foc viu.

— Am câte cinci gologani de fiecare abonament.

— Frumos! Şi cu cinci gologani crezi tu că o să mă îmbogăţeşti! Doar de-ai fi ca jidovul rătăcitor şi ai avea buzunarele cusute.

— Dar bine, Jenny, am să fac mii de copii. Gândeşte-te că până acum copiii n-au avut un ziar al lor. Dar prost mai sunt că vreau să-ţi explic politica afacerilor. Habar n-ai tu de toate astea!

— Ei, ia vezi, Gaudissart! Dacă sunt aşa de proastă, de ce mă iubeşti?

— Fiindcă eşti o proastă… încântătoare. Ascultă, Jenny! Vezi tu, dacă reuşesc să plasez Globul, Mişcarea, Asigurările şi mărfurile mele de Paris, în loc să câştig opt sau zece mii de franci amărui pe an, vânturându-mă de colo până colo, ca o paiaţă de bâlci, sunt în stare să aduc douăzeci sau treizeci de mii de franci dintr-o singură călătorie.

— Desfă-mi şiretele, Gaudissart, dar vezi, nu trage.

— Şi atunci, zise voiajorul uitându-se la spatele catifelat al florăresei, am să mă fac acţionar la ziare, ca Finot, un prieten de al meu, fiul unui pălărier, care are acum treizeci de mii de franci pe an şi care o să fie numit pair al Franţei[12]. Când te gândeşti că prichindelul de Popinot… Ah! Doamne, uitasem să spun că domnul Popinot a fost numit ieri ministrul Comerţului. Eu de ce n-aş avea ambiţie? Ehei! Aş prinde pălăvrăgeala de la tribună şi aş putea ajunge ministru. Şi încă îndrăzneţ de tot! Ia ascultă:

„Domnilor – zise el, stând în dosul unui fotoliu – presa nu e nicio unealtă, nicio negustorie. Privită din punct de vedere politic, presa e o instituţie. Or, noi suntem obligaţi aici să privim numai politic lucrurile, deci… (răsuflă adânc), deci, trebuie să ne dăm seama dacă e folositoare sau dăunătoare, dacă trebuie să fie încurajată sau oprită, constrânsă sau liberă: grave chestiuni! Nu cred că abuzez de clipele totdeauna atât de preţioase ale Camerei cercetând acest articol şi arătându-vă care sunt condiţiile. Mergem spre prăpastie. Desigur, legile nu sunt bătute la piuă cum trebuie…

— Ei? zise el uitându-se la Jenny. Toţi oratorii mână Franţa spre o prăpastie; spun asta, sau vorbesc despre carul statului, despre furtuni şi orizonturi politice. Parcă nu le cunosc eu toate minciunile! Mă pricep la orice negoţ. Şi ştii de ce? M-am născut cu căiţă în cap. Mama mi-a păstrat căiţa, am să ţi-o dau. Deci, o să fiu în curând la putere, eu, ăsta care mă vezi.

— Tu?

— Şi de ce adică n-aş fi baronul Gaudissart, pair al Franţei? Nu l-au făcut până acum de două ori deputat pe domnul Popinot, în arondismentul al patrulea? La masă cu Ludovic-Filip! Se zice că Finot o să ajungă consilier de stat. Ah! De m-ar trimite pe mine ambasador la Londra, le-aş arăta eu englezilor. Nimeni nu l-a păcălit încă pe Gaudissart, pe faimosul Gaudissart. Da! Nu m-a pus nimeni în cofă şi nici n-o să mă pună vreodată, în nicio meserie, politică sau nepolitică, aci sau aiurea. Dar deocamdată, trebuie să fiu cu trup şi suflet al capitalurilor, al Globului, al Mişcării, al Copiilor şi al mărfii de Paris.

— O s-o păţeşti cu ziarele alea ale tale. Mă prind că nici n-apuci bine să ajungi la Poitiers şi au să te înhaţe.

— Pe ce ne prindem, mititica?

— Pe un şal.

— Fie! Dacă pierd şalul, mă întorc iar la marfa mea de Paris şi la pălării. Dar să-l înfunde cineva pe Gaudissart, niciodată, niciodată!

Şi faimosul voiajor se înfipse în faţa frumoasei Jenny, o privi ţanţoş, cu o mână petrecută sub jiletcă, cu capul întors pe trei sferturi, cu o înfăţişare napoleoniană.

— Of! Caraghios mai eşti! Ce ai mâncat astă seară?

Gaudissart era un bărbat de treizeci şi opt de ani, de statură mijlocie, voinic şi gras, ca un bărbat deprins să umble cu diligenta; cu o faţă rotundă ca un dovleac, roşcovană, cu trăsături regulate, ca acele chipuri clasice adoptate de sculptorii tuturor ţărilor pentru statuile Belşugului, Legii, Puterii, Negoţului, şi aşa mai departe… Pântecul lui proeminent avea forma unei pere. Avea picioare scurte, dar era sprinten şi nervos. O luă pe Jenny, pe jumătate dezbrăcată, şi o puse în pat.

— Taci, femeie liberă ce eşti! zise el. Habar n-ai ce e femeia liberă, Saint-Simonismul, Antagonismul, Furierismul, Criticismul[13] şi cu exploatarea pătimaşă, ei uite! Asta e… în sfârşit, sunt zece franci de fiecare abonament, doamnă Gaudissart…

— Pe cuvântul meu de onoare, eşti nebun, Gaudissart!

— Din ce în ce mai nebun după tine, zise el, aruncându-şi pălăria pe divanul florăresei.

A doua zi de dimineaţă, după ce mâncă la prânz foarte mult la Jenny Courand, Gaudissart porni călare, ca să meargă în capitalele de plasă, a căror cercetare îi fusese dată în grijă mai cu deosebire, de către feluritele întreprinderi în slujba cărora îşi pusese tot talentul. După ce îi trebuiseră patruzeci şi cinci de săptămâni ca să străbată locurile cuprinse între Paris şi Blois, se opri două săptămâni în oraşul acesta din urmă, ca să-şi scrie scrisorile şi să viziteze târguşoarele din judeţ. În ajunul plecării sale la Tours, trimise domnişoarei Jenny Courand scrisoarea următoare ale cărei amănunte fermecătoare nu ar putea fi întrecute de nicio povestire, şi care dovedeşte de altfel cât de legitime erau legăturile care uneau pe aceste două fiinţe