PDF [Scene din viata de provincie] Fata batrana de Honore de Balzac volumul 1 Rivalități carti literatura universala autori straini

esigur că mulţi vor fi întâlnit prin provinciile Franţei, câte un nobil cavaler – sau poate chiar mai mulţi – purtând numele de Valois: unul în Normandia, altul la Bourges, un al treilea trăia în 1816 prin oraşul Alençon, poate şi prin ţinuturile de miazăzi să mai fi fost vreunul… Dar catagrafierea[1] acestei seminţii valesiene n-ar avea prea mare însemnătate. Toţi aceşti cavaleri – printre care unii sunt, desigur, tot atât de Valois, pe cât şi Ludovic, al XIV-lea este un Bourbon[2] – se cunoşteau atât de puţin între ei, încât zadarnic ai fi vorbit unora despre ceilalţi; de altfel, cu toţii lăsau pe Bourboni să domnească în deplină tihnă pe tronul Franţei, fiind îndeobşte cunoscut făptul că Henric al IV-lea a ajuns rege numai fiindcă prima ramură de Orléans, zisă de Valois, n-avea moştenitori în linie bărbătească. Cât timp nu se dovedeşte contrariul, cât timp încă mai dăinuiesc vlăstare din familia de Valois, ele se trag din spiţa lui Charles de Valois, duce de Angoûlème, fiul lui Carol al IX-lea şi al Mariei Touchet[3], ai căror coborâtori masculini s-au stins. De aceea, la drept vorbind, nu s-a atribuit niciodată această ilustră obârşie soţului vestitei Lamothe-Valois, – implicată în afacerea colierului[4].

Aceşti cavaleri – dacă informaţiile sunt cinstite – arătau fiecare aidoma celui din Alençon, un bătrân gentilom deşirat, uscăţiv şi fără nicio avere; cel din Bourges emigrase, cel din Touraine se ascundea, iar cel din Alençon se războise prin Vendeea, alăturându-se, într-o oarecare măsură, mişcării chouans-ilor[5]. Acesta din urmă îşi petrecuse cea mai mare parte a tinereţii la Paris, unde, la treizeci de ani, fusese surprins de Revoluţie, în toiul cuceririlor amoroase. Considerat de înalta aristocraţie provincială drept un veritabil Valois, cavalerul din Alençon avea, ca şi toţi purtătorii numelui Valois, unele maniere osebite, arăta ca un bărbat din înalta aristocraţie, iar în ce priveşte deprinderile lui, se ştia că nu cina niciodată acasă; seară de seară juca partide de cărţi şi-şi făcuse faima unui om foarte spiritual. Cusur de căpetenie avea pe acela de a povesti o multitudine de anecdote (toate în legătură cu domnia lui Ludovic al XV-lea şi începuturile Revoluţiei); persoanele care-l auzeau prima oară găseau că le istoriseşte destul de bine şi, dacă avea înţelepciunea de a nu-şi repeta propriile vorbe de duh şi de a nu se lăuda cu amorurile, fasoanele şi surâsurile lui dădeau uneori în vileag cele mai delicate indiscreţii. Acest om cumsecade uza de avantajul de care se bucură bătrânii gentilomi voltairieni, anume acela de a nu merge la liturghie. Lumea privea cu excesivă bunăvoinţă această lacună, care era de altfel compensată prin evlavia sa pentru cauza monarhică. Tabietul său de căpetenie consta în a priza tutunul dintr-o veche tabacheră de aur, împodobită cu portretul unei principese Goritza. Spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XV-lea, această fermecătoare unguroaică fusese vestită prin nurii ei şi tânărul cavaler, care tânjise atunci mult timp îndrăgostit, nu vorbea niciodată fără emoţie de dânsa; mai mult încă, se şi bătuse în duel pentru ea. Cavalerul, care număra atunci aproape cincizeci şi opt de ani, nu arăta mai mult de cincizeci. Privilegiu hărăzit oamenilor uscăţivi şi blonzi – el îşi putea îngădui nevinovata amăgire de a avea acea tinerească siluetă ce nu da încă de gol (nici la bărbaţi, nici la femei), semnele bătrâneţii. E bine să ştiţi că toată viaţa, sau toată eleganţa (care de altfel este o expresie a vieţii), constă în statura omului. Însă de vreme ce am ajuns la virtuţile cavalerului, se cade să spunem că faţa lui era împodobită cu un nas impunător. Nasul îi împărţea în chip hotărât palidul obraz în două secţiuni ce păreau a nu şti una de alta; dintre acestea, doar una se îmbujora în timpul digestiei… Fapt demn de relevat astăzi, când fiziologia se ocupă atât de mult de inima omului. Această incandescenţă apărea pe obrazul lui stâng. Deşi picioarele lungi şi subţiri, trupul pirpiriu şi tenul gălbejit al cavalerului nu vădeau o prea viguroasă sănătate, el mânca totuşi cât şapte şi se plângea că suferă de o boală de ficat numită gălbinare – de bună seama, spre a-şi putea ascunde nemăsurata lăcomie. Îmbujorarea feţei venea şi ea într-ajutorul spuselor sale; dar într-o regiune unde o masă ţine îndeobşte patru ceasuri şi se întinde uneori până la treizeci-patruzeci de feluri de mâncare, stomacul cavalerului era ca o binefacere a Providenţei pentru acest onorabil oraş. După unii doctori, roşeaţa aşternută de-a stângă chipului vădea o inimă darnică. Viaţa de curtezan a cavalerului confirma aceste aserţiuni ştiinţifice, a căror răspundere, din fericire, nu apasă asupra istoricului. În pofida acestor semne, domnul de Valois avea un sistem nervos de o neobosită vioiciune. Dacă ficatul lui ardea – pentru a întrebuinţa o vorbă veche – nu mai puţin îi ardea şi inima. Dacă pe obrazul lui se iviseră câteva zbârcituri, dacă părul îi era argintiu, un observator priceput ar fi întrezărit aci simptomele pasiunii şi urmele plăcerilor. Într-adevăr, avea acele riduri atât de caracteristice care vin dinspre coada ochiului ca o labă de gâscă şi acele cute de pe frunte care la curtea din Cythera[6] erau considerate drept foarte elegante. Totul trăda în el moravurile unui muieratic (ladie’s man). Cochetul cavaler îşi săvârşea cu atâta minuţiozitate abluţiunile, încât era o adevărată plăcere să te uiţi la obrajii lui; păreau să fi fost lustruiţi cu o apă miraculoasă. Acea parte a capului (pe care părul nu izbutea s-o mai acopere) lucea precum fildeşul. Sprâncenele şi firele lui de păr, pieptănate linciurit, îi dădeau o notă de tinereţe. Carnaţia sa, atât de albă, părea încă mai dalbă datorită unui dres oarecare. Fără a folosi loţiuni parfumate, cavalerul avea un aer juvenil care-i împrospăta făptura. Mâinile sale de gentilom – îngrijite ca acelea ale unei mici cochete – şi unghiile trandafirii, bine manichiurate, atrăgeau de asemenea privirile. În sfârşit, de n-ar fi avut un nas magistral şi superlativ, ar îi putut chiar trece drept un om drăguţ… Trebuie însă să ne hotărâm să stricăm frumuseţea acestui portret prin denunţarea unor metehne: cavalerul îşi punea vată în urechi şi se fandosea cu nişte mici cercei de diamant – de altfel admirabil făuriţi – înfăţişând două capete de arapi, pe care-i îndrăgea nespus; iar pentru a justifica aceste ciudate apendice, istorisea că, de când îşi găurise urechile, îi pieriseră durerile de cap de care suferea. Noi nu tindem să înfăţişăm pe cavaler drept un bărbat desăvârşit, dar nu trebuie oare iertat bătrânilor celibatari – a căror inimă încă le mai poate trimite atâta sânge în obraji – unele adorabile caraghioslâcuri care poate au drept obârşie nişte măreţe taine? De altfel, cavalerul de Valois răscumpăra capetele sale de arapi prin atâtea alte drăgălăşenii, încât lumea se declara pe deplin mulţumită. Într-adevăr, îşi dădea nesfârşită osteneală pentru a-şi măslui adevărata etate şi pentru a fi pe placul cunoscuţilor săi. Mai întâi, trebuie semnalată grija extremă cu care-şi purta lenjeria, singura distincţie pe care şi-o mai poate îngădui astăzi protipendada în materie de îmbrăcăminte; cămăşile cavalerului erau totdeauna de o fineţe şi de o albeaţă aristocratică. Cât despre hainele sale, deşi de o curăţenie exemplară – erau veşnic uzate, dar fără vreo pată ori boţitură. Pentru cei ce observau eleganţa indiferentă a cavalerului, măiestria cu care îşi păstra el îmbrăcămintea putea fi considerată o adevărată minune; nu mergea până a le rade cu sticlă – modă născocită de prinţul de Galles – dar domnul de Valois urma rudimentele acelei mari eleganţe britanice cu o îngâmfare personală ce nu prea era pe placul concetăţenilor din Alençon. Oare, lumea nu datorează niciun pic de consideraţie celor care-şi dau atâta osteneală? Nu stă în aceasta îndeplinirea celui mai greu precept al Evangheliei, care porunceşte să răspunzi la rău cu bine? Această spilcuială vestimentară, acest deosebit dichis se brodea de minune cu ochii săi albaştri, cu dinţii ca de fildeş ai cavalerului şi cu spălăceala întregii sale făpturi. Numai că Adonisul nostru în retragere n-avea nimic viril în făptura sa şi căuta prin toate aceste artificii de toaletă s-ascundă urmările ravagiilor unei vieţi de aprig curtezan. Pentru a spune tot, vocea cavalerului era în contradicţie cu smeada şi candida sa făptură. Doar alăturându-ne părerii ce şi-o fac unii cunoscători ai sufletului omenesc, am fi putut găsi că glasul era pe măsura nasului său, altminteri rămâneai surprins s-auzi prea amplele şi înfumuratele sale intonaţii. Fără să stăpânească impresionantul registru al baritonilor, timbrul vocii sale plăcea printr-un volum amplu, asemuitor accentelor cornului englez, rezistent şi blând, puternic şi catifelat. Cavalerul se descotorosise definitiv de ridicolul costum pe care îl mai purtau încă unii partizani ai monarhiei, şi se modernizase cu simplitate: apărea totdeauna gătit într-o haină cafenie cu bumbii auriţi, cu pantalonul croit pe picior, dintr-o mătase mată, încheiat cu catarame aurii, cu o vestă albă fără broderii şi o cravată înfăşurată în jurul gâtului, deoarece el nu purta guler la cămăşi; la această ultimă rămăşiţă a vechii eleganţe franceze, ştiuse să renunţe foarte lesne, pentru a-şi putea arăta în schimb gâtul de stareţ înstărit. Pantofii lui de lac erau încheiaţi cu două catarame de aur pătrate, pe care generaţia de azi nu le-a mai apucat. Cavalerul mai exhiba o altă rămăşiţă a modei secolului al XVII-lea, pe care Les Incroyables[7] n-au dispreţuit-o în timpul Directoratului; două lanţuri de ceas ce atârnau paralel la fiece buzunărel al jiletcii. Acest veşmânt de tranziţie, care unea cele două veacuri, era purtat de cavaler cu o graţie de marchiz, al cărei secret s-a pierdut pe scena franceză din ziua când murise şi Fleury, acest ultim elev al lui Molé[8]. Aparent deschisă tuturor privirilor, viaţa sa particulară era de fapt o viaţă tăinuită. El avea o locuinţă modestă – ca să nu zicem altfel – pe strada du Cours, la al doilea cat al unui imobil aparţinând doamnei Lardot, cea mai bună şi căutată spălătoreasă din oraş. Această împrejurare explica excesiva albeaţă a lenjeriei cavalerului. Într-o zi, soarta a vrut ca Alençon-ul să înceapă să pună la îndoială purtarea lui de gentilom, de vreme ce pe furiş, spre bătrâneţe, el se căsătorise cu o oarecare Césarine, mama unui copil care avusese obrăznicia să vină pe lume nechemat.

„A oferit – clevetea atunci un oarecare domn du Bousquier – mâna sa aceleia care-i pusese atâta timp la-ndemână fierul său de călcat.”

Mârşava ponegrire îndureră cu atât mai mult bătrâneţile gingaşului gentilom, cu cât istorisirea noastră ne va arăta cum a pierdut o speranţă îndelung nutrită şi pentru care făcuse o seamă de sacrificii. De fapt, doamna Lardot, pentru neînsemnata sumă de o sută de franci pe an, închiriase domnului de Valois două odăi la al doilea cat al locuinţei sale. Demnul gentilom, care cina în fiece zi în oraş, nu se întorcea acasă decât spre a dormi. Singura sa cheltuială era aşadar prânzul, invariabil compus dintr-o ceaşcă de ciocolată însoţită, după sezon, fie de unt, fie de fructe. Nu aprindea focul decât în iernile cele mai aspre şi numai cât timp se îmbrăca; între orele unsprezece şi patru se plimba, se ducea să citească jurnalele sau făcea vizite. Încă din ziua aşezării sale în Alençon, îşi mărturisise cu nobleţe mizeria, spunând că toată averea sa constă într-o rentă viageră de şase sute livre, rămăşiţă a belşugului de odinioară – sumă ce i se vărsa în câteva câştiguri de către vechiul său om de afaceri, căruia îi încredinţase dreptul de proprietate. Într-adevăr, un bancher din oraş îi număra o suta cincizeci de livre, trimise din trei în trei luni de un anume Bordin din Paris. Fiecare putea să afle amănuntul de la prima persoană căreia domnul de Valois îi încredinţase această taină pentru a o păstra cu cea mai mare stricteţe. El culesese roadele neajunsurilor sale: îşi avea tacâmul în casele cele mai distinse din Alençon şi era invitat la toate soarelele. Talentele sale de jucător, de povestitor, de om plăcut în societate, amabilitatea sa – erau atât de preţuite, încât totul părea searbăd atunci când el lipsea. Stăpânii casei, doamnele aveau nevoie de mica sa schimonoseală aprobatoare. Când o tânără femeie auzea la un bal pe bătrânul cavaler spunându-i: „Eşti încântător de bine îmbrăcată!” – era mai fericită de acest compliment decât de toată deznădejdea rivalei sale. Singur domnul de Valois îşi mai putea îngădui să rostească unele fraze demodate. Cuvinte ca: inimioara mea, giuvaerul meu, puicuţa mea, regina mea – toate giugiulelile amoroase ale anului 1770 – ieşite din gura lui, căpătau o irezistibilă graţie. În sfârşit, avea privilegiul superlativelor. Prin complimentele sale (pe care le împărţea de altfel cu zgârcenie) dobândea favorurile femeilor bătrâne; el măgulea pe toată lumea, chiar pe oamenii din administraţie, de care n-avea nevoie. La joc era de o distincţie care ar fi făcut să fie oriunde remarcat; nu se plângea niciodată, îşi lăuda adversarii atunci când pierdeau; nu-şi dădăcea partenerii, explicându-le cum ar fi trebuit jucată lovitura. Atunci când în timpul împărţirii cărţilor se iscau obişnuitele anoste ciorovăieli, cavalerul, cu un gest demn de Molè, scotea tabachera, privea imaginea principesei Goritza, ridica demn capacul, lua o priză de tabac, îl pulveriza, îl vântura, îl fasona; iar când jocurile erau făcute şi falnicele-i nări bine garnisite de tutun, îşi punea „principesa” la loc în jiletcă – totdeauna în buzunarul stâng! Doar un gentilom al bunului secol (în opoziţie cu marele secol)[9] ar fi putut născoci acest compromis între o dispreţuitoare tăcere şi un cuvânt de spirit care n-ar fi fost înţeles. Accepta pe ageamii şi ştia să tragă foloase de pe urma lor. Caracterul său încântător, mereu acelaşi, făcea pe oameni să zică: „Admir pe cavalerul de Valois!” Conversaţia sa, manierele sale, totu-n el părea bălai, senin, aidoma cu făptura lui. Se străduia să nu jignească nici pe bărbaţi, nici pe femei. Indulgent pentru viciile din născare ca şi pentru slăbiciunile minţii, asculta răbdător – cu ajutorul principesei Goritza – pe cei ce veneau să-şi depene micile neajunsuri ale vieţii lor de provincie, vorbindu-i despre oul nefiert de la prânz, despre cafeaua cu lapte care „se tăiase”, sau dându-i amănunte hazlii cu privire la sănătatea lor, somnul tor neliniştit, visele, vizitele. Cavalerul avea priviri languroase, atitudini clasice pentru a stimula mila, care făceau din el un foarte plăcut interlocutor; plasa aci un „ah!”, aici un „ei şi!” sau „cum de s-a întâmplat”? – cu o încântătoare spontaneitate, A murit fără ca nimeni să fi bănuit că, în timpul unui asemenea potop de neghiobii, el îşi amintea de obicei de capitolele cele mai dulci ale romanului său cu principesa Goritza. V-aţi gândit vreodată la serviciile pe care un simţământ care a asfinţit îl mai poate aduce societăţii? V-aţi gândit oare cât este amorul de sociabil şi de util? Aceasta poate explica şi faptul că, în ciuda câştigurilor lui constante la cărţi, cavalerul rămânea copilul răsfăţat al oraşului, căci el nu părăsea niciodată jocul fără a lua pe puţin şase livre. Iar ori de câte ori pierdea – ceea ce se întâmpla foarte rar – el trâmbiţă aceasta în gura mare. Toţi cei care l-au cunoscut mărturisesc că n-au întâlnit niciodată, nicăieri, nici chiar în muzeul de Egiptologie din Turin, o mumie atât de gingaşă ca dumnealui. Nicăieri pe lume parazitismul nu înflorise în chip atât de graţios. Niciodată egoismul cel mai feroce nu se arătase mai îndatoritor şi mai puţin jignitor ca la acest gentilom; el făcea cât o prietenie devotată. Chiar dacă venea careva să-l roage pe domnul de Valois să-i facă un mic serviciu care nu prea era pe placul lui, nu pleca de la bunul cavaler fără să fie încântat de el şi mai ales fără să se fi convins că nu l-ar fi putut cu nimic ajuta, ba chiar că i-ar fi stricat treaba dacă s-ar fi amestecat cumva.

Pentru a explica problematica viaţă a acestui cavaler, istoricul, căruia acest crud desfrânat – Adevărul – i-ar pune căluşu-n gură, ar trebui să constate că, după tristele şi glorioasele zile de iulie[10], Alençon-ul aflase, în sfârşit, că banii câştigaţi trimestrial la cărţi, de domnul de Valois, însumau aproximativ cincizeci de scuzi[11] şi că spiritualul cavaler avusese sfruntarea să-şi trimită sie însuşi renta viageră, pentru a nu părea lipsit de venituri într-o ţară unde se ţinea seama de realităţi. Mulţi dintre prietenii săi susţineau însă morţiş (după moartea sa, notaţi acest amănunt) că astea-s născociri şi basme, considerând pe cavalerul de Valois drept un respectabil şi demn gentilom, astăzi calomniat de liberali. Din fericire pentru acei cartofori rafinaţi, la galerie există totdeauna oameni care să-i susţină. Ruşinaţi că ar trebui să-şi recunoască o greşeală, admiratorii neagă aceasta cu înverşunare. Nu-i învinuiţi de a fi îndărătnici; aceşti oameni au simţământul demnităţii lor, iar guvernele dau tocmai exemplul acelei virtuţi care constă în a-şi înmormânta morţii în taină, fără a le cânta Te-Deum-ul înfrângerilor. Dacă şi cavalerul şi-a îngăduit asemenea subtilă iscusinţă – care de altfel i-ar fi adus stima cavalerului de Gramont, surâsul baronului de Foeneste, o strângere de mină din partea marchizului de Moncade[12] – oare n-a rămas totuşi acelaşi amabil musafir şi om de duh, neobositul jucător, minunatul povestitor care constituia un mic punct de atracţie al Alençon-ului? Şi de altfel, fapta aceasta, considerată sub aspectul liberului său arbitru, era ea oare contrară moravurilor elegante ale unui gentilom? Când atâţia oameni sunt constrânşi să dea rente viagere altora, ce poate fi mai natural decât să dai de bună voie una celui mai bun prieten al tău? Însă Laïus a murit[13]… După cincisprezece ani de viaţă, cavalerul adunase în felul acesta peste zece mii de franci. La revenirea Bourbonilor[14], unul dintre vechii săi prieteni, domnul marchiz Pombreton, fost locotenent în compania muşchetarilor negri, îi restituise – zicea cavalerul – două sute de pistoli[15] pe care-i împrumutase pentru a emigra. Acest eveniment stârni vâlvă şi mai târziu dezminţi zeflemelile inventate de ziarul Le Constitutionnel[16] asupra felului cum, emigranţii[17] înţelegeau să-şi plătească datoriile. Când cineva vorbea în faţa cavalerului despre nobilul gest al marchizului de Pombreton, bietul om se-nroşea până-n vârful urechilor. Atunci toată lumea se bucura pentru domnul de Valois, care consulta oameni de afaceri cu privire la felul în care ar putea să învestească restul său de avere. Având încredere în regimul Restauraţiei[18], el îşi plasă banii în rente de stat, în momentul în care acestea valorau cincizeci şi şase de franci şi douăzeci, şi cinci centime. Domnii de Lenoncourt şi de Navarreins, care – spunea el – îl cunoşteau, înlesniră obţinerea unei pensii de e sută de taleri din caseta particulară a regelui, onorându-l şi cu crucea Sfântului Ludovic[19]. Niciodată nu s-a ştiut în ce fel bătrânul cavaler obţinuse aceste solemne consfinţiri ale titlului şi ale calităţii sale; sigur este că decretul crucii Sfântului Ludovic îl îndrituia să poarte gradul de colonel în retragere, pe baza serviciilor prestate în armata catolică din apus. În afară de basmul cu renta viageră, de care astăzi nimeni nu se mai sinchisea, cavalerul avea deci într-adevăr un venit de una mie de franci, în ciuda acestei ameliorări, nu schimbase întru nimic felul său de trai şi nici obiceiurile; panglica roşie însă stătea de minune pe haina sa cafenie, completând oarecum fizionomia gentilomului. Începând din 1802, cavalerul îşi pecetluia scrisorile cu un străvechi sigiliu de aur, destul de prost gravat, dar pe care Castéranii, d’Esgrignonii, Troisvilii[20] puteau desluşi un scut împărţit de culorile Franţei, tăiate transversal de o fâşie roşie; pe acest câmp purpuriu, cinci rombi aurii având în creştet câte o cruce. În fruntea blazonului se afla o cruce pe câmp negru-argintiu. Totul încununat de o chivără de cavaler. Iar drept deviză: VALEO[21]. Înarmat cu această nobilă pajură el ar fi trebuit, şi ar fi putut, să se urce în toate trăsurile regale din lume.

Mulţi invidiau tihnita existenţă a bătrânului celibatar, existenţă plină de partide de boston, trictrac, reversi, whist şi pichet, bine jucate, existenţă alcătuită din dineuri bine mistuite, din tabac prizat cu graţie sau din liniştite promenade. Aproape tot Alençon-ul credea că viaţa lui era lipsită de ambiţii şi interese serioase. Dar nimeni nu duce o viaţa atât de simplă, pe cât ar voi invidioşii s-o înfăţişeze. Veţi descoperi uneori în spatele cele mai îndepărtate moluşte umane, rotatori, în aparenţă morţi, dar care au pasiunea lepidopterelor sau a conchiliologiei şi-şi dau o nesfârşită osteneală pentru cine ştie ce fluture sau pentru o Concha Veneris[22]. Cavalerul nu numai că-şi avea scoicile sale, dar mai nutrea cu ambiţie o dorinţă pe care o urmărea cu o perseverenţă demnă de Sixt al cincilea[23]. Cavalerul năzuia să se însoare cu o fată bătrână şi bogată, pentru a-şi croi astfel drumul spre sferele înalte ale Palatului. Aici era tot tâlcul ţinutei sale maiestuoase şi al şederii sale în Alençon.

Într-o miercuri, dimineaţă devreme, în toiul primăverii anului 16[24] (acesta era felul lui de a vorbi), în clipa când cavalerul îşi îmbrăca halatul din vechi damasc verde, înflorat, auzi pe scară – deşi avea vată-n urechi – pasul uşor al unei fetişcane care urca. Urmară îndată trei discrete bătăi la uşă; apoi, fără să mai aştepte răspuns, o fiinţă frumoasă se strecură ca un ţipar în odaia bătrânului celibatar.

— Ah! tu erai, Suzanne? exclamă cavalerul de Valois, fără a înceta să-şi ascută briciul pe o curea. Ce mi te aduce aici, odraslă scumpă, mică şi şăgalnică?

— Veneam să vă spun ceva care vă va face poate tot atâta plăcere cât şi supărare.

— E vorba de Césarine?

— Mult îmi pasă mie de Césarine a dumitale! răspunse ea cu un aer vioi, grav şi totodată nepăsător.

Această fermecătoare Suzanne – a cărei nostimă aventură era menită să aibă o atât de mare înrâurire asupra destinului eroilor acestei povestiri – era lucrătoare la doamna Lardot.

Un cuvânt acum asupra topografiei locului. Atelierele ocupau tot catul de jos. Curtea cea mică era folosită pentru a întinde pe frânghii din păr de cal batiste brodate, guleraşe, corsaje cu horbotele, manşete, cămăşi cu jabou, cravate, dantele, rochii brodate – în sfârşit, toată lenjeria fină a celor mai bune case din oraş. Cavalerul pretindea a şti – după numărul corsajelor de dantelă ale nevestei perceptorului general – din fir în păr, intrigile sale; căci se găseau cămăşi cu jabou şi cravate într-o anumită legătură cu corsajele de dantelă şi guleraşele. Deşi această împrejurare îi dădea posibilitatea să fie la curent cu toate dedesubturile întâlnirilor din oraş, cavalerul nu săvârşise niciodată vreo indiscreţie, şi (deşi avea spirit!) nu făcuse vreo epigramă care ar fi avut drept urmare să se închidă uşa vreunei case. Tocmai de aceea veţi considera poate pe domnul de Valois ca pe un om cu ţinută aleasă, dar ale cărui talente – ca ale altor mulţi – s-au irosit într-un cerc închis. De bună seamă, căci doar era bărbat, cavalerul îşi îngăduia numai anumite ocheade fulgerătoare care făceau pe femei să se înfioare; totuşi el era îndrăgit, fiindcă toate se convinseseră de marea discreţie şi simpatia pe care o avea faţă de slăbiciunile frumoaselor. Prima lucrătoare, mâna dreaptă a doamnei Lardot (o fată bătrână de vreo patruzeci şi cinci de ani, urâtă foc) locuia uşă-n uşă cu cavalerul. Deasupra nu mai erau decât nişte mansarde, unde se uscau rufele iarna. Ca şi apartamentul cavalerului, fiecare era alcătuit din două odăi luminoase: una da spre stradă, cealaltă spre curte. Dedesubt locuia un bătrân paralitic, un vechi corsar numit Grévin, bunicul doamnei Lardot, care servise sub amiralul Simeuse în Indii şi acum surzise. Cât despre doamna Lardot, care ocupa cealaltă aripă de la primul etaj, marea ei slăbiciune pentru oamenii cu vază o făcea să nu observe defectele cavalerului. Pentru ea, domnul de Valois era ca un monarh absolut şi tot ce făcea el era bine. Dacă vreuna dintre lucrătoarele ei s-ar fi îndurat să fericească pe cavaler, ea ar fi spus: „E atât de amabil!” Aşadar, în pofida faptului că această casă era ca un felinar, aşa cum sunt toate casele din provincie, odaia domnului de Valois era ferită ca o tainiţă de hoţi. Confident al măruntelor combinaţii din atelier, cavalerul nu trecea niciodată prin dreptul uşii (care era mai totdeauna deschisă), fără să dea câte ceva micuţelor sale simpatii: ciocolată, bomboane, panglicuţe, dantele, o cruciuliţă de aur, tot soiul de nimicuri care plac grozav de mult acestor grizete[25]. Astfel că fetişcanele îl ridicau în slăvi pe bunul nostru cavaler. Femeile simt prin instinct pe bărbaţii care le îndrăgesc pentru simplul fapt că ele poartă fustă, pe aceia care sunt fericiţi să trăiască lângă ele, fără a se gândi să le ceară, prosteşte, răsplata galanteriei lor. În această privinţă femeile au exact instinctul câinelui care, aflat în faţa unui grup, merge drept la omul care iubeşte animalele. Sărmanul cavaler de Valois păstra, din prima parte a vieţii sale, nevoia acestei ocrotitoare curtenii care osebea înainte vreme pe marele senior. Veşnic credincios sistemului micii gospodării, îi plăcea să umple de daruri femeile, singurele care ştiu să primească bine, fiindcă la rândul lor pot oricând răsplăti. Într-o epocă în care liceenii căutau, la ieşirea din clasă, să descopere simboluri sau să desluşească legende, nu este oare extraordinar ca nimeni să nu fi dat încă o explicaţie în legătură cu mentalitatea fetelor din veacul al optsprezecelea? Nu era acesta ca un turnir din veacul al cincisprezecelea? În 1550, cavalerii se băteau în duel pentru doamne; în 1750, îşi exhibau amantele la Longehamps[26]; astăzi se iau la întrecere cu cai de curse; în orişice epocă, gentilomul a căutat să-şi facă un fel de viaţă proprie. Încălţările cu vârfurile răsucite din veacul al patrusprezecelea s-au prefăcut în pantofii cu tocuri înalte, roşii[27], ai secolului al optsprezecelea, iar luxul afişat de ţiitoarele din anul 1750 a devenit tot atât de ostentativ ca simţămintele manifestate de Cavaleria Erantă[28]? (Numai că în aceste zile cavalerul nu se mai putea ruina pentru o ibovnică.) În locul bomboanelor învelite-n bilete de bancă, el oferea amabil, pur şi simplu, o punguţă cu cofeturi. Să presupunem, pentru fala Alençon-ului, că aceste cofeturi erau primite cu mai multă bucurie decât ar fi acceptat, pe vremuri, vestita Duthé[29], o garnitură de toaletă din argint aurit, sau vreun echipaj, venit ca dar din partea contelui d’Artois. Toate aceste grizete înţelegeau măreţia scăpătată a cavalerului de Valois şi-i ascundeau cu grijă gândurile lor tainice. Iar când încerca cineva să le iscodească, prin casele pe unde se vânturau, despre cavalerul de Valois, ele vorbeau cu seriozitate despre gentilom şi-l îmbătrâneau; devenea atunci un domn respectabil care ducea o viaţă sfântă; acasă însă ele s-ar fi cocoţat pe umerii lui ca nişte papagali. Ştiau că îi plăcea să afle secretele pe care le iscodeau spălătoresele în intimitatea căsniciilor şi alergau dis-de-dimineaţă să-i istorisească bârfele din Alençon; le poreclise „gazetele lui cu fuste” – „foiletoanele sale vii”; niciodată domnul de Sartines[30] n-ar fi putut avea iscoade atât de inteligente şi avantajoase, care să fi păstrat atâta onestitate în timp ce gândeau la cele mai şăgalnice lucruri. Ţineţi seamă că în timpul prânzului cavalerul se desfăta ca un preafericit.

Suzanne, una dintre favoritele sale, spirituală şi ambiţioasă, era de teapa Sophiei Arnould[31]; de ar fi voit Tizian s-o zugrăvească pe Venus şi ar fi poftit o curtezană să pozeze în faţa unei catifele negre, desigur că n-ar fi putut găsi niciuna ca Suzanne; atâta doar că faţa ei, deşi fin modelată în trăsăturile frunţii şi ale ochilor, păcătuia prin liniile vulgare ce se conturau spre bărbie. Avea acea frumuseţe normandă, proaspătă, strălucitoare şi durdulie – carnaţia lui Rubens înfrăţită cu musculatura lui Hercule-Famese – iar nicidecum frumuseţea graţioasei Venus de Medicis, soţia lui Apollo.

— Ei bine! fetiţo, ia s-auzim ce mare sau mică poveste vii să-mi istoriseşti!

Ceea ce distingea pe cavaler de toţi bărbaţii, de la Pekin şi până la Paris, era tocmai purtarea lui blajină, părintească, faţă de orice grizetă. Aceste fete i-aminteau de ilustrele nimfe ale Operei de odinioară, a căror faimă umpluse Europa o bună parte a veacului XVIII. Gentilomul nostru trăise înainte vreme în tovărăşia acestui soi de femei, astăzi date uitării, aşa precum date uitării sunt toate măreţele înfăptuiri

— Iezuiţii ca şi flibustierii, stareţii ca şi otcupcii[32]; dobândise astfel faima unei irezistibile bonomii, a unei graţioase uşurinţe, a unui lasă-mă să te las lipsit de egoism, desăvârşitul incognito al lui Jupiter la Alemena[33] – al zeului care se lasă păcălit, lepădându-se de toată atotputernicia trăsnetelor, dornic doar de desfătare, cât mai departe de Junorva, într-un Olimp de nebunii, de mici ospeţe cu belşug de fete…

Le primea îmbrăcat în halatul lui de damasc verde, în camera-i golaşă; pe jos, o tapiserie urâtă ţinea loc de covor, vechile fotolii erau jerpelite, pereţii tapisaţi cu o hârtie care n-o mai întâlneai decât pe la unele hanuri şi pe care apărea chipul lui Ludovic al XVI-lea – cu toată dinastia – zugrăvit între nişte ramuri de salcie plângătoare; sublimul lor testament era înfăţişat în chip de urnă, împreună cu alte sentimentalităţi născocite de Regalitate în timpul Terorii. Dar în ciuda decrepitudinii în care trăia cavalerul, bărbierindu-se în faţa unei vechi măsuţe de toaletă împodobită cu dantele ofilite, întreaga-i făptură emana acel aer al secolului al optsprezecelea. Tot graţiosul desfrâu al tinereţii sale reapărea dintr-odată; ai fi spus că e un bogătaş înavuţit, cu trei sute de mii de livre datorii, care-şi ţine partenera la uşă. Părea mare ca Berthier[34], în timpul retragerii de la Moscova, în timp ce poruncea batalioanelor unei armate spulberate.

— Domnule cavaler, zise şăgalnic Suzanne, mi se pare că nici nu trebuie să vă povestesc nimic: n-aveţi decât să vă daţi singur seama.

Şi Suzanne se aşeza de profil, pentru a întări cuvintele sale cu un argument avocăţesc. Cavalerul care, credeţi-mă, era un viclean, trăgea cu coada ochiului la pântecul fetişcanei şi ţinând mai departe briciul oblic aproape de gât, se prefăcu a înţelege.

— Bine, bine, fetica mea, vom sta numaidecât de vorbă. Dar nu ţi se pare c-o iei cam repede?

— Ce crezi, domnule cavaler, că trebuie s-aştept pe mama să mă bată şi doamna Lardot să mă dea afară? Dacă nu plec numaidecât la Paris, aci, în târgul ăsta, unde oamenii-s atât de caraghioşi, n-am să mă mai pot mărita niciodată.

— Ce vrei, copila mea, societatea se schimbă; femeile, ca şi nobleţea, sunt victimele unei groaznice neorânduieli ce se pregăteşte. După tulburările politice, urmează destrăbălarea moravurilor. Din păcate, nu va trece mult şi femeia nu va mai exista (îşi scoase vata pentru a-şi curăţa urechile), va pierde nespus de mult lăsându-se prada simţămintelor ei; femeia. Îşi va toci nervii; nu va mai putea gusta micile plăceri ale zilelor noastre, pe care le poftea fără ruşine şi le accepta fără nazuri, în timpul când frumoasele leşinau la comandă (îşi şterse de săpun micii cercei cu capete de arapi) doar pentru a-şi atinge ţelul. De acum încolo ele vor suferi de o boală de care se vor lecui printr-o infuzie de flori de portocal (începu să râdă). În fine, căsătoria, care era un lucru aşa de vesel pe vremea mea, va deveni ceva (îşi luă cimbistra pentru a se epila) – ceva foarte plictisitor! Ţine minte, copila mea: domnia lui Ludovic al XIV-lea şi a lui Ludovic al XV-lea a însemnat asfinţitul celor mai frumoase moravuri din lume.

— Dar, domnule cavaler, zise fetişcana, aci e vorba de moravurile şi de onoarea micei dumneavoastră Suzanne, şi sper că n-o s-o părăsiţi.

— Vai de mine! strigă cavalerul, terminându-şi coafura – dar mai degrabă-mi pierd numele.

— Ah! făcu Suzanne.

— Ascultă-mă, codană caraghioasă! spuse cavalerul întinzându-se pe o mare canapea numită odinioară. „duchesse” (şi pe care, cu destulă greutate, i-o putuse procura doamna Lardot).

O atrase lângă el pe splendida Suzanne, cuprinzându-i picioarele între genunchi. Şi frumoasa se lăsa – ea care se ţinea atât de mândră pe stradă, ea care de zeci de ori refuzase, fie din cinste, fie din dispreţ faţă de meschinăria tor, toate avantajele cu care o îmbiau unii bărbaţi din Alençon. Şi Suzanne se gudură pe lângă cavaler, exhibând cu atâta neobrăzare aşa-zisul ei păcat încât acest ticălos bătrân, care scrutase existente mult mai pline de viclenie şi de mister, sesiză dintr-o singură privire toată tevatura. Ştia prea bine că nicio fată nu glumeşte cu adevărata dezonoare; însă nu catadicsi să se atingă de această frumoasă minciună şi s-o spulbere,

— Zadarnic ne calomniem, o alintă cavalerul, surâzând cu deosebită fineţe, suntem cuminţi precum fata al cărui nume-l purtăm, putem să ne căsătorim fără de frică; numai că nouă nu ne prea place să ne uscăm aici, nouă ne este dor de Parisul unde fiinţele fermecătoare, când sunt spirituale, devin şi bogate; iar noi nu suntem proaste. Aşadar, vrem să mergem să vedem dacă în capitala plăcerilor nu cumva ne aşteaptă nişte tineri cavaleri de Valois, o caleaşcă, diamante, o lojă la Operă… ruşii, englezii, austriecii au de zvârlit acolo milioane – averi pentru care mama ne-a dat zestrea frumuseţii. În fine, mai suntem şi patriote şi vrem să ajutorăm Franţa să-şi recapete banii din buzunarul acestor domni. Hei! hei, oiţă pârdalnică, toate astea nu-s rele! Chiar dacă lumea în care trăieşti va să clevetească puţin, dar succesul tău va îndreptăţi totul… Ceea ce însă e tare rău, e atunci când nu ai bani – şi asta-i boala noastră a amândurora. Având însa imaginaţie, am pus la cale să tragem un folos din mica noastră onoare, prinzând în laţ pe un holtei bătrân; dar burlacul ăsta – vezi comoara mea – cunoaşte pe de rost toate vicleşugurile femeieşti, ceea ce înseamnă că mai degrabă pui un bob de sare pe coada unui vrăbioi, decât să mă faci să cred că sunt amestecat cât de cât în sforăriile tale. Du-te la Paris, micuţa mea, du-te pe socoteala vanităţii unui celibatar – nu eu am să te împiedic, dimpotrivă, eu te voi ajuta, căci bătrânii burlaci, Suzanne, sunt pavezele fireşti ale fetişcanelor. Eu unul nu vreau să mă vâr însă în treaba asta! Ascultă, regina mea, tu care înţelegi atât de bine viaţa, ai putea să-mi faci mult rău şi amar: rău?… ai putea să zădărniceşti căsătoria mea, într-o lume unde morala contează; amar… – chiar dacă ai fi la ananghie (ceea ce nu cred), ştii, drăguţa mea, că eu n-am leţcaie, sunt sărac lipit pământului. Ah! Dacă aş lua o domnişoară Cormon, dacă m-aş îmbogăţi, de bună seamă c-atunci te-aş prefera Césarinei. Mi-ai părut totdeauna fină ca aurul cu care se poleieşte plumbul şi croită spre a deveni iubita unui mare domn. Te cunosc atât de bine, încât renghiul pe care ai vrut să mi-i joci nu mă surprinde de fel, îl aşteptam. Pentru o fată, e ca şi când ai zvârli teaca unei săbii! Pentru a acţiona în felul acesta, îngeraşul meu, e nevoie de idei. Iată de ce ai toată stima mea!

Şi o bătu uşor pe obraz, ca un episcop ce miruieşte.

— Dar, domnule cavaler, v-asigur că vă înşelaţi, şi că…

Se înroşi fără să îndrăznească să continue, căci cavalerul ghicise şi-i dăduse-n vileag, dintr-o singură privire, tot gândul.

— Da, te aud. Vrei să te cred? Ei bine! hai să te cred. Dar urmează-mi sfatul: du-te la domnul du Bousquier. Nu eşti tu aceea care duce lenjeria domnului Bousquier de vreo cinci-şase luni de zile? Ei bine! nu te întreb ce se petrece între voi, dar pe el îl cunosc: are amor propriu, e un flăcău tomnatic, e putred de bogat, are o rentă de două mii cinci sute de livre şi nu cheltuieşte nici măcar opt sute. Dacă eşti îndemânatică şi ai atâta minte precum bănuiesc, cu siguranţă că vei vedea Parisul pe spezele lui. Hai, du-te, căprioara mea, du-te de mi-l zăpăceşte şi mai ales fii mlădioasă ca mătasea, cumpăneşte şi răscumpăneşte fiecare cuvânt; du Bousquier moare de frică de scanda! şi dacă ţi-a dat prilejul, atunci fă-l de ocară… În fine, înţelegi tu! Ameninţă-l că-l vei face de râs pe lângă doamnele de la biroul de binefaceri. În afară de asta, el e un ambiţios. Şi de altfel, un bărbat poate ajunge la orice prin femeia sa. Nu eşti tu oare destul de frumoasă şi de spirituală ca să faci norocul soţului tău? Împieliţată ce eşti! tu ai fi în stare să-nfrunţi chiar şi pe o doamnă de la Curte!

Fremătând de bucurie la ultimele cuvinte ale cavalerului, Suzanne abia aştepta, s-o tulească la domnul du Bousquier. Dar ca să nu plece chiar aşa brusc, în timp ce-l ajuta să se îmbrace, îi mai puse câteva întrebări în legătură cu Parisul. Cavalerul ghici efectul staturilor sale şi înlesni ieşirea Suzannei, rugând-o să-i spună Césarinei să-i aducă ciocolata pe care doamna Lardot i-o pregătea în fiece dimineaţă. Suzanne porni glonţ la victima ei, a cărei biografie iat-o:

Urmaş al unei vechi familii din Alençon, du Bousquier deţinea în societate un rang cam între boiernaş şi burghez. Tatăl său ocupase dregătoria juridică de Locotenent-Criminolog. După moartea lui, rămas fără venituri, du Bousquier – ca toţi scăpătaţii din provincie – se dusese să se căpătuiască la Paris. La începutul Revoluţiei se apucă de afaceri. În ciuda republicanilor care făceau mare caz de cinstea revoluţionară, treburile pe atunci nu prea mergeau pe roate. Mişunau tot soiul de afacerişti: spioni politici, samsari, slujbaşi însărcinaţi cu aprovizionarea armatei, emisari de-ai Sindicului Comunei pentru confiscarea şi valorificarea bunurilor celor emigraţi, miniştri şi generali. Între 1793 şi 1799, du Bousquier fusese însărcinat cu aprovizionarea armatelor franceze. Locuia pe atunci într-o casă somptuoasă, un adevărat palat, şi devenise unul dintre matadorii finanţelor; făcu afaceri în cârdăşie cu faimosul Ouvrard[35]. Avea mereu musafiri, ducând viaţa scandaloasă obişnuită a vremurilor, o viaţă de Cincinatus[36], înfruptându-se din delapidări şi sustrageri de rafii; ţinea mai multe ibovnice şi dădea frumoase serbări în cinstea directorilor Republicii… Cetăţeanul du Bousquier, care fusese unul dintre intimii lui Barras, era prieten la toartă cu Fouché şi cu Bernadotte[37]. În speranţa de a deveni ministru, se avânta însă orbeşte în partida care uneltea în taină împotriva lui Bonaparte – aceasta până la Marengo. Şarja lui Kellermann şi moartea lui Dessaix[38] au însemnat pentru du Bousquier năruirea aspiraţiilor lui de mare om de stat. Du Bousquier era chiar pe punctul să devină unul dintre înalţii demnitari ai guvernului în perspectivă pe care-l anihila norocul lui Napoleon, în 1793. Neaşteptata izbândă, cucerită prin încleştarea de la Marengo, a însemnat înfrângerea acestei fracţiuni ce avea gata tipărite până şi proclamaţiile către ţară, spre a reveni la sistemul Montagnard[39], în cazul când Primul Consul ar fi fost înfrânt. Convins acum de imposibilitatea unui triumf, du Bousquier îşi speculase cea mai mare parte a averii la Bursă, păstrând însă legătură cu două ştafete pe câmpul de luptă: cea dintâi părăsi câmpul de luptă în clipa când Mêlas[40] biruia, dar în timpul nopţii, la un interval numai de patru ore, cea de-a doua iscoadă sosi să vestească înfrângerea austriecilor. Du Bousquier blestemă pe Kellermann şi pe Dessaix, neîndrăznind însă să afurisească şi pe Primul Consul care-i datora milioane. Alternativa între un câştig de milioane de franci şi o ruină totală îl tâmpi pe furnizor cu desăvârşire timp de câteva zile; atâta abuzase de viaţă, încât lovitura îl găsi gata vlăguit. Lichidarea creanţelor sale de stat îndreptăţea totuşi oarecare speranţe; dar, în ciuda şperţurilor, du Bousquier trebui sa înfrunte ura lui Napoleon împotriva furnizorilor care mizaseră pe înfrângerea lui. Domnul de Fermon (poreclit în glumă Fermon-Puşculiţă) lăsă pe du Bousquier făr’ de sfanţ. Imoralitatea vieţii sale particulare, legăturile cu Barras şi Bernadotte displăcură Primului Consul mai mult chiar decât speculaţiile la Bursă; îl şterse aşadar de pe lista perceptorilor generali unde, datorită faimei lui de odinioară, ajunsese să fie numit la Alençon. Din tot avutul lui du Bousquier nu-i mai rămăsese decât o rentă viageră de una mie două sute franci înscrisă pe Marea Carte, – plasament făcut într-o doară, dar care-l scăpase acum din mizerie. Ignorând rezultatul lichidării, creditorii nu-i lăsară decât o mie de franci rentă, dar toţi banii fură plătiţi, prin lichidarea proprietăţilor, prin recuperări şi prin vinderea hotelului de Beauséant, care era al lui du Bousquier. Astfel încât speculantul, deşi ajuns aproape în pragul falimentului, îşi păstră totuşi numele neîntinat. Un om ruinat de Primul Consul şi cunoscut prin covârşitoarea reputaţie pe care i-o făcuseră relaţiile cu şefii guvernelor trecute, prin felul său de viaţă şi vremelnica sa atotputernicie, era de natură să intereseze oraşul Alençon unde, într-ascuns, domnea regalismul. Furios împotriva lui Bonaparte, du Bousquier povesti neajunsurile din viaţa de alcov a Primului Consul, destrăbălarea Josefinei şi câteva anecdote secrete din timpul celor zece ani de revoluţie; în consecinţă, fu foarte bine primit. În acea epocă, du Bousquier, în ciuda faptului că avea patruzeci de ani bătuţi pe muchie, făcea pe tinerelul de treizeci şi şase; de statură mijlocie, oacheş, gras ca un negustor, fălindu-se cu pulpele sale durdulii, avea trăsături bine marcate, nasul teşit, cu nările păroase, sprâncene stufoase şi ochi ce trimiteau priviri pătrunzătoare, ca ale domnului Talleyrand[41], – dar puţin mai şterse; păstra haina cu reverurile în chip de „aripi” (caracteristice modei republicane), iar părul său negru îl purta foarte lung. Mâinile, garnisite cu mici smocuri de peri pe fiece deget, adevereau, prin vinele vânjoase şi albastre, o puternică musculatură. În sfârşit, avea pieptul lui Hercule-Farnese[42] şi nişte umeri solizi ca să-şi ducă renta. Astăzi nu se mai văd asemenea umeri decât pe la Tortoni[43]. Acest exces de vitalitate masculină e caracterizat admirabil într-o expresie folosită în secolul trecut – astăzi abia dacă i se mai înţelege tâlcul; în stilul galant al epocii de odinioară, du Bousquier ar fi trecut drept un aşa-zis „plătitor de amenzi”, Dar întocmai ca la cavalerul de Valois, se observau şi la du Bousquier unele simptome care contrastau cu aspectul general al persoanei sale. Bunăoară, fostul furnizor n-avea vocea corespunzătoare muşchilor săi; însă aceasta nu fiindcă vocea lui ar fi fost doar firişorul subţire ce iese câteodată din gura acestor foci bipede; dimpotrivă, avea un glas puternic, dar înăbuşit, cu un timbru ce nu s-ar putea asemui decât cu zgomotul stârnit de un ferăstrău ce se opinteşte într-un lemn jilav şi moale; într-un cuvânt, avea glasul unui speculant ostoit.

Du Bousquier păstrase costumul la modă, aşa cum o apucase el, în zilele lui bune: cizme cu manşetă, ciorapi de mătase albă, pantalon de postav cu dungi de culoare cafenie, jiletcă à la Robespierre şi haină albastră. În pofida titlurilor cu care dispreţul Primului Consul îl recomandase regaliştilor, domnul du Bousquier nu fu primit în cele şapte-opt familii care alcătuiau cercul aristocraţiei din Alençon, frecventat în schimb de cavalerul de Valois.