PDF [Scene din viata de provincie] Pierrette de Honore de Balzac carti literatura universala autori straini

n octombrie 1827, în zori, un tânăr de vreo şaisprezece ani, a cărui ţinută trăda ceea ce frazeologia modernă denumeşte, cu atâta insolenţă, un proletar[1], se opri într-o piaţetă aflătoare în partea de jos a orăşelului Provins[2]. La ceasul acela, putu cerceta, fără a fi observat, feluritele case aşezate în acea piaţă care alcătuieşte un lung pătrat. Morile, construite pe râurile din Provins, începuseră să lucreze. Uruitul lor, repetat de ecourile din partea de sus a oraşului, în acord cu aerul răcoros, cu lumina prietenoasă a zorilor, reliefa profunzimea tăcerii care-ţi îngăduia să desluşeşti zgomotul unei diligenţe, la o leghe depărtare, pe drumul mare. Cele două mai lungi rânduri de case, despărţite de o plantaţie de tei, oferă privirii nişte construcţii naive, care trădează existenţa tihnită şi aşezată a burghezimii. În locurile acelea, nici urmă de comerţ. Abia de se zăreau pe-atunci porţile mari şi luxoase ale bogătaşilor! Iar acolo unde acestea se aflau, rareori se dădeau în lături cu excepţia celei a domnului Martener, un medic silit să aibă o cabrioletă şi să se folosească de ea. Câteva faţade erau ornate cu un vrej de viţă, altele cu trandafiri urcători, care se înălţau până la catul întâi şi ale căror flori înmiresmau ferestrele cu tufele lor mari şi răsfirate. Un capăt al pieţei ajunge până aproape de strada mare a oraşului de jos. Capătul celălalt e închis de o stradă paralelă cu strada mare şi ale cărei grădini se întind de-a lungul unuia dintre cele două râuri care scaldă valea oraşului Provins.

În capătul acela, cel mai liniştit al pieţei, tânărul lucrător recunoscu casa despre care i se vorbise: o faţadă de piatră albă, dungată de caneluri menite a figura rândurile de zidărie, iar în dreptul ferestrelor, închise cu persiene cenuşii, uşoare balconaşe de fier cu ornamente în formă de trandafiri, vopsite în galben. În partea de sus a acestei faţade, deasupra parterului şi a primului etaj, trei lucarne de mansardă străpung acoperişul acoperit cu ardezie, iar pe una dintre părţile cele mai înalte ale zidului se roteşte o giruetă nouă. O girueta modernă, care înfăţişează un vânător luând la ochi un iepure. Trei trepte de piatră duc spre poarta cu două canaturi. De o parte a ei, pe gura unei ţevi de plumb, se scurg lăturile deasupra unei mici rigole, semn că acolo e bucătăria; de partea cealaltă, două ferestre, cu grijă închise cu obloane cenuşii, prin ale căror deschizături, decupate în formă de inimă, pătrunde slab lumina zilei, îi părură a fi ale sufrageriei. La nivelul celor trei trepte şi dedesubtul fiecărei ferestre, se zăresc răsuflătorile beciurilor, închise de nişte portiţe de tablă vopsită şi străpunse de găuri pretenţios decupate. Pe-atunci, toate erau noi. În casa aceasta restaurată şi al cărei lux încă proaspăt contrasta cu exteriorul învechit al tuturor celorlalte, un ochi atent ar fi putut îndată ghici gândurile meschine şi desăvârşita mulţumire-de-sine a micului negustor retras din afaceri. Tânărul cercetă aceste detalii cu o expresie de plăcere amestecată cu tristeţe: privirea lui se îndreptă mai întâi spre bucătărie, apoi spre mansardă, cu o mişcare care arăta că le cântăreşte din ochi. Razele trandafirii ale soarelui luminară, la una dintre ferestrele podului, o perdeluţă de stambă, ceea ce lipsea la celelalte lucarne. Acum, fizionomia tânărului se înveseli deplin, el se dădu îndărăt câţiva paşi, se rezemă de un tei şi îngână, în tonul tărăgănat al locuitorilor din vestul ţării, o romanţă bretonă publicată de Bruguière[3], compozitor căruia îi datorăm încântătoare melodii. În Bretania, tinerii de la ţară cântă această melodie celor ce se căsătoresc, în ziua nunţii lor.

Venim să vă urăm fericire în căsătorie,

Domnului soţ al tău,

Precum şi ţie.

Ai fost legată, doamnă mireasă,

Cu lanţ de aur,

Ce numai moartea îl dezleagă.

Nu vei mai veni la baluri, la întâlnirile noastre;

Vei păzi casa,

În vreme ce noi vom petrece.

Ai înţeles bine cum trebuie să fii

Credincioasă omului tău:

Să-l iubeşti ca pe tine.

Primeşte buchetul ce mâna îţi întinde.

Vai! deşartele tale onoruri

Pieri-vor precum florile aceste[4].

Aceasta muzică naţională – la fel de plăcută ca şi aceea adaptată de Chateaubriand la Îţi mai aduci aminte, surioară?[5] – cântată în mijlocul unui orăşel din Brie, în Champagne, trebuie să fi fost pentru o bretonă prilej de amintiri de neînlăturat, atât de fidel înfăţişează ea datinile, blajinătatea, locurile acestei străvechi şi nobile provincii. Cântecul este străbătut de nu-ştiu-ce melancolie, stârnită de înfăţişarea vieţii reale, care emoţionează adânc. Această putere de a reînvia o întreaga lume de lucruri grave, înduioşătoare şi triste, într-un ritm familiar şi deseori vesel, nu e oare proprie cântecelor populare care reprezintă superstiţia muzicii, dacă admitem că termenul superstiţie înseamnă tot ceea ce rămâne după ruina popoarelor şi supravieţuieşte revoluţiilor lor? Sfârşind prima strofă, lucrătorul, care nu-şi luase ochii de la perdeluţa mansardei, nu zări nicio mişcare. În vreme ce cânta strofa a doua, stamba se agită. Când cuvintele „Primeşte buchetul” fură spuse, apăru chipul unei fete. Cu băgare de seamă, o mână albă deschise fereastra şi fata îl salută cu o mişcare a capului pe călătorul care, în acea clipă, îşi sfârşea melancolicu-i gând, exprimat io aceste două versuri, atât de simple:

Vai! deşartele tale onoruri

Pieri-vor precum florile-aceste.

Deodată, lucrătorul îi arătă, scoţând-o de sub vestă, o floare galbenă ca aurul, foarte obişnuită în Bretania şi pe care, fără îndoială, o culesese pe câmpia din Brie, unde rar se găseşte O floare de drobiţă.

— Domnia-ta eşti, Brigaut? întrebă fata, în şoaptă.

— Da, Pierrette, da. Locuiesc la Paris, acum însă fac turul Franţei[6]; dar aş fi în stare să mă statornicesc aici, de vreme ce şi domnia-ta eşti aici.

În clipa asta, o cremonă scârţâi în odaia de la etajul întâi, dedesubtul odăii Pierrettei. Bretona, viu înspăimântată, îi spuse lui Brigaut: „Dispari!” Ca o broscuţă speriată, lucrătorul sări spre cotitura pe care uliţa o face după moară şi care duce spre strada mare, artera oraşului de jos; dar, cu toată sprinteneala tânărului, încălţările sale, cu tălpile bătute în ţinte, răsunară pe micul pavaj din Provins, producând un zgomot lesne de desluşit în muzica morii şi pe care putu să-l audă şi persoana care deschidea fereastra.

Acea persoană era o femeie. Niciun bărbat nu se smulge, în zorii zilei, din dulceaţa somnului, spre a asculta un trubadur în haine bărbăteşti, ci numai o fată se poate trezi la un cântec de dragoste. Era aşadar o fată, o fată bătrână. După ce, cu un gest ca de liliac, dădu la o parte persienele, privi în toate părţile, dar nu auzi decât nedesluşit paşii lui Brigaut, care o luase la sănătoasa. Poate fi pe lume ceva mai oribil la vedere decât apariţia, în zori, la fereastra ei, a unei fete bătrâne şi urâte? Dintre toate priveliştile groteşti, de care fac haz călătorii care străbat orăşelele, există vreuna mai neplăcută? Privelişte prea tristă, prea respingătoare ca să râdem de ea. Acea fată bătrână, cu auzul atât de ager, se înfăţişa despuiată de toate feluritele artificii pe care le folosea spre a părea mai frumoasă; nu avea nici garnitura de păr fals, nici guleraşul ei. Ci purta un oribil săculeţ de tafta neagră, cu care bătrânele îşi acoperă ceafa şi care ieşea de sub scufia de noapte, strâmb aşezată din pricina mişcărilor din timpul somnului. Atâta dezordine dădea capului ei înfăţişarea ameninţătoare pe care pictorii o dau vrăjitoarelor. Tâmplele, urechile şi ceafa, destul de puţin ascunse privirilor, aveau un aspect veşted şi respingător; zbârciturile adânci aveau nuanţe roşii, neplăcute la privire, care contrastau cu culoarea cândva albă a cămăşii de noapte, înnodată la gât cu nişte şireturi răsucite. Deschizăturile cămăşii de noapte căscate scoteau la iveală un piept ca al unei ţărănci bătrâne, căreia puţin îi pasă de propria-i urâţenie. Braţul ei era atât de descărnat, încât părea un băţ înfăşurat în stofă. Aşa cum şedea la fereastră, această domnişoară părea înaltă, datorită obrazului ci mare şi lat, care aducea cu nemaipomenitele proporţii ale unor chipuri de soldăţoi. Fizionomia ei, cu trăsături care păcătuiau printr-o nepotrivire de ansamblu, avea drept principală caracteristică o uscăciune a liniilor, o asprime a tonurilor, o insensibilitate de fond care pe un fizionomist l-ar fi dezgustat. Această înfăţişare, vizibilă în acea clipă, se modifica de obicei graţie unui surâs comercial, unei nerozii burgheze care mima atât de bine cumsecădenia, încât cei cu care vieţuia această domnişoară puteau foarte bine să creadă că are inimă bună. Casa îi aparţinea în indiviziune cu fratele ei. Care dormea atât de liniştit în odaia lui, încât nu l-ar fi putut trezi nici orchestra Operei, deşi diapazonul acestei orchestre este vestit! Bătrâna domnişoară îşi scoase capul pe fereastră, îşi ridică spre mansardă ochii ei mici, de un albastru spălăcit şi rece, cu gene scurte pe marginile mai întotdeauna umflate ale pleoapelor; încercă să o zărească pe Pierrette; dar, după ce-şi dădu seama de zădărnicia manevrelor ei, se retrase din nou în odaie, cu mişcări asemănătoare celor ale unei broaşte ţestoase care-şi ascunde capul după ce l-a scos din carapace. Persienele se închiseră şi liniştea din piaţă nu mai fu tulburată decât de ţăranii care soseau sau de trecătorii matinali. Casa în care se află o fată bătrână nu are nevoie de câini de pază: nu se poate întâmpla nici cel mai mărunt eveniment fără ca ea să nu-l vadă, să nu-l comenteze şi să nu tragă toate concluziile cu putinţă. Iată de ce întâmplarea avea să dea naştere unor grave bănuieli, avea să fie începutul uneia dintre acele obscure drame familiale care, deşi rămân ascunse, nu sunt mai puţin cumplite, dacă ne daţi totuşi voie să folosim cuvântul dramă când e vorba de o scenă de interior.

Pierrette nu se mai culcă. Pentru ea, apariţia lui Brigaut era un eveniment extraordinar. În timpul nopţii, acest Eden al nefericiţilor, mai scăpa de neplăcerile, de sâcâielile pe care trebuia să le îndure ziua. Precum eroului nu mai ştiu cărei balade germane sau ruseşti, somnul îi părea a fi o viaţă fericită, iar ziua un vis urât. După trei ani, pentru prima oară se trezise plăcut din somn. Amintirile din copilărie îi legănaseră melodic, sufletul cu poezia lor. Prima strofă o auzise ca prin vis, la a doua tresărise brusc, la a treia o cuprinsese îndoiala: cei nefericiţi sunt din şcoala sfântului Toma. La strofa a patra, alergase la fereastră, numai în cămaşă şi desculţă, şi-l recunoscuse pe Brigaut, prietenul ei din copilărie. Da, îi recunoscuse vesta pătrată, cu poalele ei mici, scurt tăiate, cu pulpanele atârnând peste şale, vesta de stofă albastră, clasică în Bretania, jiletca de postav ordinar, cămaşa de pânză, închisă cu o agrafă de aur, gulerul mare, răsfrânt, cerceii, încălţările grosolane, pantalonii de pânză albastră neprelucrată, ţesută din fire lungi, inegal decolorate, cu un cuvânt, toate acele lucruri modeste şi solide care alcătuiesc portul unui sărman breton. Nasturii mari, de corn alb, ai jiletcii şi ai vestei, făcură ca Pierrettei să-i bată mai tare inima în piept. La vederea buchetului de drobiţă, îi dădură mai întâi lacrimile apoi o spaimă cumplită îi strivi în inimă florile, o clipă deschise, ale amintirilor. Îşi zise că, poate, vară-sa o auzise când s-a dat jos din pat şi a păşit spre fereastră, ghici gândul fetei bătrâne şi-i făcu lui Brigaut un semn, dictat de teamă, căruia bietul breton se grăbi să i se supună, fără a înţelege nimic. Această docilitate instinctivă nu este oare dovada unei iubiri nevinovate şi absolute care apare, în cursul veacurilor, pe acest pământ, unde înfloreşte precum aloele din Isola bella[7], de două sau trei ori într-o sută de ani? Cel ce l-ar fi văzut pe Brigaut cât de repede dispăruse, ar fi admirat eroismul cel mai naiv al celui mai naiv sentiment. Jacques Brigaut era vrednic de Pierrette Lorrain, care mergea pe cincisprezece ani: doi copii! Pierrette nu-şi putu opri plânsul văzându-l cum o ia la picior, speriat de gestul ei. Apoi fata se întoarse şi se aşeză pe un fotoliu mizerabil, lângă o măsuţă, deasupra căreia se afla o oglindă. Se sprijini în coate, îşi luă capul în mâini şi rămase astfel, dusă pe gânduri, preţ de un ceas, străduindu-se să-şi amintească de Marais[8], de orăşelul Pen-Hoël[9], de primejdioasele călătorii întreprinse pe un eleşteu, într-o barcă pe care, pentru ea, micul Jacques o dezlegase de o salcie bătrână, apoi de chipurile bătrâne ale bunicii, ale bunicului, de figura suferindă a mamei şi înfăţişarea chipeşă a maiorului Brigaut, pe scurt, de o întreagă copilărie fără griji! Trăise încă un vis: bucurii senine pe un fond cenuşiu. Părul ei frumos, blond, cu reflexe întunecate, era în dezordine sub boneţica ce se şifonase pe când dormea, o boneţică de percal, cu volănaşe plisate, pe care şi-o făcuse cu mâna ei. De cele două părţi ale capului, buclele scăpaseră din moaţele de hârtie cenuşie. La ceafă, o cosiţă groasă, turtită, atârna despletită. Tenul, din cale-afară de alb, trăda acea boală de temut a fetelor, căreia medicina i-a dat simpatica denumire de cloroză[10] şi care răpeşte trupului culoarea lui naturală, taie pofta de mâncare şi prevesteşte mari tulburări ale organismului. Tot coloritul pielii era ca ceara. Gâtul şi umerii, cu paloarea lor de plantă ofilită, se însoţeau cu braţele slăbănoage, aduse înainte şi încrucişate. Picioarele Pierrettei păreau că nu o mai pot ţine, subţiate precum erau de boală. Cămaşa, care nu ajungea decât până la jumătatea pulpelor, lăsa la vedere încheieturile obosite, venele albăstrii, o carnaţie secătuită. Frigul care o cuprinsese îi învineţise uşor buzele. Zâmbetul trist pe care-l schiţaseră colţurile gurii, îndeajuns de delicate, îi scosese la vedere dinţii mici, de sidef fin, frumoşii dinţi transparenţi în armonie cu urechile fine, cu nasul cam ascuţit dar elegant, cu conturul feţei care, cu toată rotunjimea ei desăvârşită, era drăguţă. Toată vioiciunea acestui chip fermecător se afla în ochii al căror iris, de culoarea tutunului de Spania, presărat cu puncte negre, scânteia prin reflexe de aur în jurul pupilei adânci şi vii. Pierrette trebuie să fi fost cândva o fire veselă, acum însă era tristă. Veselia ei pierdută mai dăinuia în vioiciunea privirilor, în graţia nevinovată a frunţii şi a liniilor bărbiei scurte. Genele-i lungi se schiţau ca pictate pe umerii obrajilor, marcaţi de suferinţă. De altfel, albul, peste măsură de intens, dădea trăsăturilor şi detaliilor fizionomiei ei o mare puritate. Urechea era o micuţă capodoperă a sculpturii: s-ar fi zis că e de marmură. Pierrette suferea în fel şi chip. Încât, poate doriţi să-i cunoaşteţi povestea? Iat-o.

Mama Pierrettei era o fostă domnişoară Auffray, din Provins, soră după tată a doamnei Rogron, mama actualilor proprietari ai acestei case.

Căsătorit, mai întâi la optsprezece ani, domnul Auffray contractase, pe la şaizeci şi nouă de ani, o a doua căsătorie. Din prima căsătorie, avusese o singură fiică, destul de urâtă, care se măritase, la şaisprezece ani, cu un hangiu din Provins, pe nume Rogron.

Din a doua căsătorie, bătrânul Auffray mai avu o fiică, încântătoare însă. Astfel, printr-o întâmplare destul de ciudată, între cele două fiice ale domnului Auffray era o enormă deosebire de vârstă: cea din prima căsătorie avea cincizeci de ani când se născuse a doua. Când bătrânul ei tată îi dăruise o surioară, doamna Rogron avea doi copii majori.

La vârsta de optsprezece ani, fiica bătrânului îndrăgostit fu măritată, după gustul ei, cu un ofiţer breton, pe nume Lorrain, căpitan în Garda imperială. Deseori, dragostea îl face pe om ambiţios. Căpitanul, care ţinea să fie repede avansat la gradul de colonel, trecu la Infanterie. În timp ce comandantul de batalion şi nevastă-sa, destul de fericiţi cu suma de bani pe care le-o acordaseră domnul şi doamna Auffray, făceau furori la Paris sau colindau Germania pe urmele bătăliilor sau ale păcilor imperiale, bătrânul Auffray, fostul băcan din Provins, închise ochii la vârsta de optzeci şi opt de ani, fără a fi avut timp să lase vreo dispoziţie testamentară. Succesiunea bătrânelului a fost atât de bine manevrată de fostul hangiu şi de nevastă-sa, încât aceştia îşi luară partea leului, nelăsând văduvei bătrânului Auffray decât casa din piaţă a răposatului şi un petic de pământ. Văduva, mama doamnei Lorrain, avea, la moartea bărbatului ei, numai treizeci şi opt de ani. Ca multe văduve, a avut ideea nefericită de a se recăsători. Vându fiicei sale vitrege, bătrânei doamne Rogron, pământul şi casa, pe care le dobândise în virtutea actului de căsătorie, spre a se putea mărita cu un medic tânăr, pe nume Néraud, care-i tocă averea. După doi ani, doamna Auffray se prăpădi de inimă rea, în mizerie.

Aşadar, partea care i-ar fi puiuţ reveni doamnei Lorrain la succesiunea Auffray, dispăruse în cea mai mare parte, reducându-se la vreo opt mii de franci. Maiorul Lorrain căzu pe câmpul de onoare la Montereau[11], lăsând o văduvă de douăzeci şi unu de ani, împovărată cu o copilă de un an şi două luni, fără altă avere decât pensia la care avea dreptul şi moştenirea ce avea să-i revină după moartea soţilor Lorrain, negustori cu bucata la Pen-Hoël, orăşel în Vendée, în regiunea denumită Le Marais. Aceşti Lorrain, tatăl şi mama ofiţerului dispărut, bunicul şi bunica dinspre tată ai Pierrettei Lorrain, vindeau lemn de construcţie, plăci de ardezie, olane, şindrilă, burlane şi altele. Negustoria lor, fie din nepricepere, fie din lipsă de noroc, mergea şchiopătând, încât abia aveau din ce-şi duce zilele. Falimentul cunoscutei firme Collinet[12] din Nantes, din pricina evenimentelor din 1814 care au dus la o scădere neprevăzută a preţului mărfurilor coloniale, le adusese o pagubă de douăzeci şi patru de mii de franci, pe care-i avuseseră depuşi. Încât nora lor fu bine primită. Văduva maiorului aducea o pensie de opt sute de franci, sumă considerată enormă la Pen-Hoël. Cei opt mii de franci, pe care cumnatul ei şi soră-sa Rogron îi trimiseră cu preţul a mii de formalităţi datorate depărtării, ea îi încredinţă soţilor Lorrain, luând totuşi ca Ipotecă o căsuţă pe care aceştia o posedau la Nantes, închiriată pe o sută de scuzi şi care nu valora mai mult de zece mii de franci.

Doamna Lorrain-tânăra muri la trei ani după nefericita căsătorie de-a doua a mamei sale, în 1819, aproape odată cu ea. Copila bătrânului Auffray şi a tinerei sale soţii era slăbuţă, plăpândă şi bolnăvicioasă: aerul umed al regiunii Marais nu-i pria. Familia soţului ei o convinse, spre a o reţine lângă ea, că în niciun colţ de pe lume nu se află regiune mai salubră ţi mai plăcută decât Marais, martoră a faptelor de arme ale lui Charette[13]. Ea fu atât de răsfăţată, de alintată, de linguşită, încât acest deces le aduse cea mai mare cinstire bătrânilor Lorrain. Unii susţin ca numai datorită lui Brigaut, veteran al răscoalelor din Vendée, bărbat tare, ca fierul, care luptase sub comanda lui Charette, a lui Mercier[14], a marchizului de Montauran[15] şi a baronului du Guénic[16] în campaniile împotriva Republicii, doamna Lorrain-tânăra se resemnase. Dacă aşa au stat lucrurile, cu siguranţă că a fost vorba de un suflet din cale-afară de iubitor şi de credincios. De altfel, întregul Pen-Hoël îl vedea pe Brigaut căruia, în semn de respect, i se spunea maiorul, grad pe care-l avusese în armata catolică, petrecându-şi zilele şi serile în salon, în preajma văduvei maiorului din armata imperială. În vremea din urmă, preotul din Pen-Hoël îşi permisese, în mai multe rânduri, s-o dojenească pe bătrână doamna Lorrain: o rugase să o convingă pe nora ei să se mărite cu Brigaut, făgăduindu-i că va cere sprijin vicontelui de Kergarouët[17], ca maiorul să fie numit judecător de pace al cantonului Pen-Hoël. Decesul bietei tinere făcu inutilă propunerea. Pierrette rămase la bunicii ei, care-i datorau o dobândă de patru sute de frânei pe an, folosiţi, desigur, pentru întreţinerea ei. Aceşti bătrâni, din ce în ce mai nepricepuţi într-ale negustoriţi, avură un concurent activ şi iscusit, pe care-l blestemau, dar fără a încerca să se apere împotrivă-i. Maiorul, sfetnicul şi prietenul lor, muri la şase luni după prietena lui, poate de inimă rea, poate de pe urma rănilor, douăzeci şi şapte la număr. Ca bun comerciant ce era, vecinul cel rău plănui să-şi ruineze adversarii, spre a scăpa de orice concurenţă. Îi convinse pe soţii Lorrain să semneze un împrumut, prevăzând că nu vor putea să-l achite şi-i sili ca, la bătrâneţe, să se declare în stare de faliment. Ipoteca Pierrettei fu înlăturată de ipoteca legală a bunicii ei, care se mulţumi cu drepturile pe care le avea, spre a-i asigura bărbatului ei bucata de pâine. Casa din Nantes fu vândută pe nouă mii cinci sute de franci, iar cheltuielile se ridicară la o mie cinci sute de franci. Cei opt mii de franci rămaşi reveniră doamnei Lorrain, care-i plasă într-o ipotecă, spre a putea trăi la Nantes, într-un fel de mănăstire, numită Saint Jacques, de felul azilului Sainte-Périne[18] de la Paris, unde cei doi bătrâni, plătind o sumă modestă, aveau casă şi masă. Neputând ţine pe lângă ei pe nepoata lor, care era ruinată, bătrânii Lorrain îşi aduseră aminte de unchiul şi de mătuşa ei, Rogron, cărora le trimiseră scrisoare. Alde Rogron din Provins muriseră.

Scrisoarea soţilor Lorrain către Rogroni părea deci a se fi rătăcit. Dar dacă, pe lumea asta, există o Providenţă, aceea nu poate fi decât Poşta. Spiritul Poştei, incomparabil mai presus decât spiritul public, care de altfel nici nu aduce vreun câştig, întrece în inventivitate spiritul celor mai iscusiţi romancieri. Când Poşta intră în posesia unei scrisori care, pentru ea, are o valoare între cincisprezece şi cincizeci de centime şi nu-l poate găsi îndată pe acela sau pe aceea cui trebuie să i-o înmâneze, dă dovadă de o solicitudine financiară care nu se întâlneşte decât la creditorii cei mai neobosiţi. Poşta se agită, scotoceşte toate cele 86 de departamente. Dificultăţile înverşunează spiritul amploiaţilor ei, care adesea sunt literaţi şi care pornesc în căutarea necunoscutului cu râvna matematicienilor de la Observatorul astronomic: explorează întregul regat. La cea mai mică rază de speranţa, birourile din Paris se pun din nou în mişcare. Deseori, se întâmplă să rămâi uluit văzând însemnările ilizibile care brăzdează dosul şi faţa unui plic, mărturii glorioase ale perseverenţei administrative cu care s-a pus în mişcare Poşta. Dacă un individ ar întreprinde ceea ce îndeplineşte Poşta, ar trebui să cheltuiască zece mii de franci pe călătorii, să irosească timp, bani, spre a recupera şaizeci de centime. Hotărât lucru, Poşta are încă mai mult spirit decât transportă. Scrisoarea soţilor Lorrain, adresată domnului Rogron din Provins, care-şi dăduse sufletul cu un an înainte, Poşta o expedie domnului Rogron, fiul celui dintâi, negustor de mercerie pe strada Saint-Denis, la Paris, În aceasta străluceşte spiritul Poştei. Un moştenitor este mereu mai mult sau mai puţin neliniştit să ştie dacă a primit totul dintr-o moştenire, dacă n-a uitat vreo creanţă sau niscaiva bulendre. Fiscul le ghiceşte pe toate, până şi firea oamenilor. O scrisoare adresată bătrânului Rogron din Provins, care murise, nu putea să nu trezească curiozitatea lui Rogron-fiul, la Paris, sau a domnişoarei Rogron, soră-sa, moştenitorii săi. Încât Fiscul îşi recupera cele şaizeci de centime.

Alde Rogron, spre care bătrânii Lorrain, deznădăjduiţi că trebuie să se despartă de nepoata lor, întindeau rugătoare mâini, urmau deci să fie arbitrii destinului Pierrettei Lorrain. Iată de ce este neapărat necesar să înfăţişăm antecedentele şi caracterul lor.

Unchiaşul Rogron, hangiul din Provins, căruia bătrânul Auffray i-o dăduse în căsătorie pe fiica sa din prima căsătorie, era un personaj roşcovan la faţă, cu nasul brăzdat de vinişoare şi pe obrajii căruia Bachus îşi lăsase urmele-i înroşite şi bulboase. Deşi greoi, scund şi pântecos, cu picioare groase şi mâini grosolane, era înzestrat cu fineţea hangiilor elveţieni, cu care semăna. Chipul lui aducea vag cu o vie întinsă, bătută de grindină. Desigur, nu era frumos, dar nevastă-sa îi semăna. Niciodată n-a existat pereche mai potrivită. Lui Rogron îi plăcea să mănânce zdravăn şi să fie servit de fete frumoase. Făcea parte din secta egoiştilor cu purtări brutale care, căzuţi pradă viciilor fac pe faţă tot ce le trece prin minte, în ochii întregii lumi. Lacom, meschin, lipsit de orice delicateţe, deprins să-şi satisfacă toate gusturile, mâncă tot ce câştigase, până când rămase fără dinţi din gură. Dar avariţia şi-o păstră. La bătrâneţe îşi vându hanul, puse mâna, după cum s-a văzut, pe mai toată moştenirea lui socru-său şi se retrase în căsuţa din piaţă, pe care o cumpărase, pe un dărab de pâine, de la văduva lui Auffray-tatăl, bunica Pierrettei. Rogron şi nevastă-sa aveau o rentă de vreo două mii de franci, care provenea din arendarea a douăzeci şi şapte de terenuri situate în suburbiile oraşului Provins şi din dobânzile celor douăzeci de mii de franci, pe care-i obţinuseră la vânzarea hanului lor. Casa bătrânului Auffray, deşi în foarte proastă stare, era ocupată, în halul în care se afla, de aceşti foşti hangii, care se feriră ca de ciumă să-i aducă vreo îmbunătăţire: şobolanilor bătrâni le plac pereţii crăpaţi şi ruinele. Fostul hangiu, căruia începuse să-i placă grădinăritul, îşi cheltui economiile spre a-şi mări grădina; o extinse până la malul gârlei, îi dădu o formă dreptunghiulară, o strânse între două ziduri şi o închise cu o împietruire, unde natura acvatică, lăsată în voia ei, îşi etala bogăţia florei sale. La începutul căsniciei lor, aceşti Rogron avuseseră, la intervale de doi ani, o fată şi un băiat: cum totul degenerează, copiii lor erau îngrozitori. Încredinţaţi unei dădace, la ţară, pe o plată derizorie, aceşti nefericiţi copii se întoarseră cu oribila educaţie a satului, după ce plânseseră, deseori şi îndelung, după sânul doicii lor, care ieşea la munca câmpului şi care, în lipsa ei, îi închidea într-o odaie întunecată, umedă şi scundă, de felul celor care servesc drept locuinţă ţăranului francez. Astfel trataţi, trăsăturile copiilor se înăspriră, glasul li se alteră; măguleau destul de puţin amorul-propriu al mamei, care încerca să-i dezveţe de relele lor apucături, printr-o severitate pe care cea a tatălui lor o transforma în dragoste. Erau lăsaţi să se zbenguie prin curţile, grajdurile şi acareturile hanului sau să colinde uliţele oraşului; uneori, părinţii îi băteau cu biciul; alteori îi expediau la bunicul lor Auffray, care nu prea îi iubea. Nedreptatea asta a constituit unul dintre motivele care i-au încurajat pe soţii Rogron să pună mâna pe cea mâi mare parte a succesiunii acestui bătrân nelegiuit. Cu toate astea, taica Rogron îşi ţinu fiul la şcoală, îi tocmi un om, unul dintre cărăuşii săi, spre a-l scăpa de rechiziţie. De îndată ce fie-sa, Sylvie, împlini treisprezece ani, o trimise la Paris ca practicantă la o firmă comercială. După doi ani, îl îndrumă şi pe fiul său, Jérôme-Denis, pe aceeaşi cale. Când prietenii săi, tovarăşii săi, cărăuşii sau cunoscuţii îl întrebau ce gânduri are cu privire la copii, bătrânul Rogron le explica sistemul său, cu o conciziune care avea, asupra celor mai mulţi părinţi, meritul de a fi sinceră.

— Când vor ajunge la vârsta de a mă înţelege, le voi trage un picior, ştiţi unde? şi le voi spune: „Duceţi-vă de faceţi avere!”, le răspundea el, trăgând o duşcă sau ştergându-şi buzele cu dosul palmei. Apoi îşi privea interlocutorul, clipind cu subînţelesuri: – Haida de! ăştia nu-s mai proşti decât mine, adăuga. Tătâne-meu mi-a tras trei picioare, eu nu le voi trage decât unul; el mi-a pus un ludovic în palmă, eu le voi pune zece: aşa că vor fi mai fericiţi decât am fost eu. Asta-i calea cea bună, încât, după mine, ce va rămâne, va rămâne; s-or pricepe ei, notarii, să le găsească toate. Că nu face să te osteneşti atâta pentru copiii tăi!… Alor mei le-am dat viaţă, i-am hrănit şi nu le cer nimica; îmi rămân datori, nu-i aşa, vecine? Mai întâi am făcut cărăuşie şi asta nu m-a împiedecat să mă însor cu fiica lui moş Auffray, nelegiuitul ăla bătrân.

Sylvie Rogron fu plasată ca practicantă, pentru o plată de o sută de scuzi, pe strada Saint-Denis[19], la nişte negustori de fel din Provins. După doi ani, lucra fără a mai plăti niciun ban: dacă nu câştiga nimic, în schimb nici părinţii ei nu mai plăteau nimic pentru găzduirea şi hrana sa. Pe strada Saint-Denis, aceasta se numeşte a lucra pe casă şi masă[20]. După alţi doi ani, în cursul cărora mama ei îi trimisese o sută de franci pentru întreţinere, Sylvie primi o simbrie de o sută de scuzi. Astfel, încă de la vârsta de nouăsprezece ani, domnişoara Sylvie Rogron devenise independenţă. La douăzeci, era ajutoare de premieră a prăvăliei Julliard, negustor de sculuri de mătase, „La Viermele-de-China”[21], pe strada Saint-Denis. Povestea fratelui fu asemenea celei a surorii. Micul Jérôme-denis Rogron fu băgat la unul dintre cei mai de seamă negustori de mercerie de pe strada Saint-Denis, la prăvălia Guepin, „La Trei Fuioare”[22]. Dacă, la douăzeci şi unu de ani, Sylvie era premieră cu un salariu de o mie de franci, Jérôme-Denis, bucurându-se de împrejurări mai prielnice, lucra, la optsprezece ani, ca prim-vânzător la Guépin, altă familie din Provins, cu un salariu de o mie două sute de franci. Fratele şi sora se întâlneau în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare, pe care le petreceau distrându-se fără a cheltui mult, luau masa în afara oraşului, se duceau să viziteze Saint-Cloud, Meudon, Belleville, Vincennes. Către sfârşitul anului 1815, îşi puseră la un loc sumele economisite cu sudoarea frunţii, vreo douăzeci de mii de franci, şi cumpărară de la doamna Guénée cunoscuta firmă „La Sora Familiei”, una dintre cele mai solide case de mercerie, care vindea cu bucala. Sora se ocupa de încasări, de vânzări şi de registre. Fratele era patronul şi, în acelaşi timp, primul-vânzător, după cum Sylvie fusese, o bucată de vreme, propria sa premieră. În 1821, după cinci ani de exploatare, concurenţa deveni atât de acerbă şi devie în mercerie, încât fratele şi sora cu greu izbutiră să-şi soldeze firma şi să apere vechea ei reputaţie. Deşi Sylvie Rogron nu avea pe atunci decât patruzeci de ani, urâţenia ei, munca necurmată şi un anume aer morocănos, datorat atât trăsăturilor feţei cât şi grijilor, o făceau să arate ca o femeie de cincizeci de ani. La treizeci şi opt de ani, Jeroine-Denis Rogron avea fizionomia cea mai neghioabă pe care o tejghea o poate prezenta unor muşterii. Fruntea teşită, îmbătrânită de trudă, era brăzdată de trei cute adânci. Părul cărunt, tuns scurt, grăia despre nemărginita stupiditate a animalelor cu sânge rece. Privirea ochilor de un albastru-spălăcit nu vădea nici sentiment, nici gândire. Faţa rotundă şi plată nu trezea nicio simpatie şi nu stârnea nici măcar râsul pe buzele celor care obişnuiesc să studieze varietăţile de parizian, ci întrista, în sfârşit, dacă Jérôme-Denis era, ca şi tată-său, scund şi spătos, formele lui, lipsite de brutalele proporţii ale hangiului, prezentau, până în cele mai mici detalii, o gârboveală ridicolă. În locul tenului excesiv de colorat al tatălui său, la el se vedea tenul pământiu şi fleşcăit, propriu celor ce-şi duc traiul în odăiţele neaerisite din fundul dughenelor, în firidele zăbrelite unde-şi păstrează câştigurile, veşnic ocupaţi să înfăşoare şi să împacheteze fire de mătase, plătind sau încasând, îndemnându-i la treabă pe vânzători sau repetând aceleaşi lucruri muşteriilor. Puţina judecată a fratelui şi a surorii se consumase, în întregime, pentru buna lor înţelegerea într-ale negustoriei, pentru Dare şi Avere, pentru a cunoaşte legile speciale şi uzanţele pieţii pariziene. Mosoarele de aţă, acele, panglicele, andrelele, nasturii, furniturile de croitorie, cu un cuvânt, imensa cantitate de articole care alcătuiesc merceria pariziană le epuizase memoria. Scrisorile cu oferte sau cu răspunsuri, facturile, inventarele le solicitaseră întreaga energie. În afara ocupaţiei lor, nu ştiau absolut nimic, nu cunoşteau nici măcar Parisul. Pentru ei, Parisul era ceva care se întindea în jurul străzii Saint Denis. Orizontul minţii lor înguste era prăvălia lor. Se pricepeau de minune să-şi strunească băieţii de prăvălie şi vânzătoarele, să le caute pricină. Erau fericiţi să vadă toate mâinile trebăluind pe tejghele, ca nişte furnicuţe, mânuind mărfurile sau împachetând articolele. Când auzeau şapte sau opt glasuri de vânzătoare sau de băieţi, vânturând frazele gata făcute, prin care amploiaţii răspund observaţiilor muşteriilor, atunci ziua era frumoasă, vremea era radioasă! Când seninul cerului însufleţea Parisul, când parizienii se plimbau şi nu-i interesa altă mercerie decât cea pe care o purtau pe ei, atunci: „Proastă zi pentru vânzări!” zicea imbecilul de patron. Marea ştiinţă a lui Rogron, care-i atrăgea admiraţia practicanţilor, consta în arta sa de a împacheta, de a lega cu sfoară, de a dezlega sfoara, a o lega din nou şi a face un pachet. Rogron putea face un pachet în timp ce urmărea ce se întâmplă pe stradă sau în timp ce îşi supraveghea prăvăli a în toate colţurile ei; văzuse totul în clipa când, prezentând clientei pachetul, zicea: „Vă rog, doamnă, mai doriţi şi altceva?” Fără soră-sa, acest cretin s-ar fi ruinat. Căci Sylvie avea bun-simţ şi spirit comercial. Ea îl dirija pe fratele său când cumpăra de la fabrici şi-l mâna fără milă, până în fundul Franţei, spre a obţine astfel, la un articol, un beneficiu de cinci centime. Agerimea cu care, mai mult sau mai puţin, e înzestrată orice femeie, nefiind în slujba inimii sale, ea o canalizase spre speculaţii. O firmă de achitat! iată gândul care, ca un piston, punea în mişcare această maşină şi o făcea uluitor de activă. Rogron rămăsese vânzător-şef, nefiind în stare să înţeleagă afacerea în ansamblul ei: interesul personal, cea mai mare forţă motrice a inteligenţei, nu-l ajutase să înainteze nici măcar un pas. Deseori rămânea uluit când soră-sa poruncea ca un articol să fie vândut în pierdere, fiindcă prevăzuse că avea să iasă din modă; iar mai târziu, prinse s-o admire prosteşte pe soră-sa Sylvie. Nu judeca nici bine, nici rău, ci era incapabil să judece; atâta îl ducea mintea, să fie supus soru-si, căreia i se subordona dintr-un considerent care nu avea nimic a face cu comerţul: „E mai în vârstă decât mine, zicea. Poate că traiul lui, veşnic în singurătate, redus la satisfacerea necesităţilor, lipsit de bani şi de plăceri în tinereţe, ar explica fiziologiştilor şi gânditorilor expresia brută a chipului, slăbiciunea creierului, atitudinea tembelă a acestui negustor. Soră-sa îl oprise întotdeauna să se căsătorească, poate de teamă să nu-şi piardă influenţa în casă, văzând un pericol de cheltuială şi de ruină într-o femeie, desigur mai tânără şi fără îndoială mai puţin urâtă decât ea. Prostia are două feluri de a fi: sau tace sau vorbeşte. Prostia tăcută e suportabilă, dar prostia lui Rogron era limbută. Acest prăvăliaş luase obiceiul să-şi bruftuluiască băieţii de prăvălie, să le explice toate chiţibuşurile negustoriei de mercerie în mic-gros, presărându-şi spusele cu glumele nesărate care alcătuiesc jargonul dughenelor. Vorba asta care, odinioară, denumea o vorbire stereotipă, a fost detronată de cuvântul soldăţesc şarjă. Rogron, pe care oamenii lui de casă îl ascultau de nevoie, Rogron satisfăcut de sine, sfârşise prin a-şi făuri o frazeologie proprie. Acest flecar se credea orator. Nevoia de a explica muşteriilor ceea ce poftesc, de a le sonda gândurile, de a-i face să dorească ceea ce nu le trebuie, dezleagă limba prăvăliaşului. Micul negustor deprinde, până la urmă, darul de a debita fraze făcute din vorbe care nu comunică nicio idee, dar care obţin succese. Bunăoară, explică muşteriilor metode puţin cunoscute; drept pentru care, i se năzare nu-ştiu-ce superioritate de moment asupra clientului; dar odată scos din cele o mie şi una de explicaţii cerute de cele o mie şi una de articole ale sale, este, din punctul de vedere al gândirii, ca un peşte pe uscat şi la soare. Rogron şi Sylvie, aceste două mecanisme pe nedrept botezate, nu aveau, nici în natura, nici în activitatea lor sentimentele care dau sufletului o viaţă proprie. Încât aceste două firi erau din cale-afară de sucite şi de uscate, împietrite de atâta trudă, de renunţări, de amintirea suferinţelor îndurate în timpul unei lungi şi aspre ucenicii. Niciunul dintre ei nu se plângea de vreo nenorocire. Erau nu numai neîndurători, dar şi îndărătnici cu cei la strâmtoare. Pentru ei, virtutea, onoarea, buna-credinţă, toate sentimentele omeneşti constau în a-ţi achita, cu regularitate, sumele datorate. Cicălitori, fără suflet, de o zgârcenie dezgustătoare, fratele şi sora aveau o reputaţie oribilă printre comercianţii de pe strada Saint-Denis. De n-ar fi avut relaţii cu cei din Provins, unde se duceau de trei ori pe an, în perioadele când puteau să-şi închidă prăvălia pentru două sau trei zile, n-ar fi avut băieţi de prăvălie, nici vânzătoare. Dar Rogron bătrânul le expedia copiilor săi toţi nenorociţii pe care părinţii lor îi sorteau negoţului, trafica spre folosul lor cu ucenici şi ucenice din Provins, unde se lăuda, din vanitate, cu norocul copiilor lui. Fiecare, sedus de perspectiva de a-şi şti fiica sau fiul bine instruit şi bine supravegheat, de şansa de a-l vedea cândva păşind pe calea lui Rogron-fiul, îşi trimitea odrasla, care acasă îi dădea de furcă, la firma ţinută de cei doi celibatari. Dar de îndată ce practicantul sau practicanta care-şi plăteau ucenicia cu o sută de scuzi găseau prilej să părăsească acea galeră, o ştergeau cu o bucurie care lăţea cumplita celebritate a celor doi Rogron. Neobositul hangiu descoperea pentru ci mereu alte victime. De la vârsta de cincisprezece ani, Sylvie Rogron, deprinsă să-şi compună o anumită expresie în vederea vânzărilor, avea două măşti: fizionomia amabilă a vânzătoarei şi fizionomia naturală a fetelor bătrâne şi sfrijite. Fizionomia pe care o dobândise ca vânzătoare înfăţişă o mimică minunată: era toată numai zâmbet, glasul, dulce şi vesel, învăluia cu farmec comercial clienta. Adevăratul ei chip era cel care se arătase între cele două persiene întredeschise şi care l-ar fi putut face s-o ia la goană şi pe cel mai viteaz dintre cazacii de la 1815[23] cărora, totuşi, le plăceau franţuzoaicele de orice speţă.