PDF [Scene din viata de provincie] Vicarul din Tours de Honore de Balzac carti literatura universala autori straini

e la începutul toamnei anului 1826, abatele Birotteau, personajul cel mai de seamă al acestei istorisiri, a fost surprins de un ropot de ploaie pe când se întorcea din casa în care îşi petrecuse întreaga seară. Străbătea, prin urmare, atât de repede cât rotunjimea dolofană a fiinţei sale i-o îngăduia, mica piaţă pustie numită le Cloître[1] care se află în partea de dindărăt a bisericii Saint-Gatien din Tours.

Abatele Birotteau, omuleţ scund, stacojiu şi congestiv, în vârstă de vreo şaizeci de ani, avusese de suferit până acum câteva atacuri de gută. Şi iată, dintre toate micile neajunsuri ale vieţii omeneşti, cel pe care bunul preot îl ura mai îndeosebi, era să-şi stropească pe neaşteptate pantofii cu catarame mari de argint şi să-şi ude tălpile. Într-adevăr, cu toate că îşi împacheta pe orice vreme picioarele în şoşoni de flanelă, cu acea grijă pe care feţele bisericeşti o au pentru ele însele, totdeauna îl pătrundea puţintică umezeală; apoi, în ziua următoare, guta îi dădea fără greş câteva dovezi de statornicie. Dar fiindcă pavajul pieţei le Cloître e totdeauna uscat şi fiindcă abatele Birotteau câştigase trei franci şi jumătate la doamna de Listomère la jocul de whist[2], el îndura ploaia cu resemnare, de pe la mijlocul Pieţei Arhiepiscopiei unde începuse să cadă din belşug. De altfel, tocmai în clipa aceasta, el îşi dezmierda visul lui cel scump, o dorinţă veche de mai bine de doisprezece ani, o dorinţă preoţească, o dorinţă care, mângâiată seară de seară părea că se apropie de îndeplinire; în sfârşit, el se simţea prea bine cu gândul la veşmintele îmblănite ale unui canonic ca să mai ia seama la tulburările văzduhului. Toată seara oaspeţii obişnuiţi ai doamnei de Listomère aproape că îi garantaseră numirea lui în locul de canonic, pe atunci vacant la adunarea metropolitană de canonici de la Saint-Gatien, încredinţându-l că nimeni nu-l merita mai mult ca el, ale cărui drepturi, multă vreme nesocotite, erau de netăgăduit. Dacă ar fi pierdut la cărţi, dacă ar fi aflat că abatele Poirel, concurentul său, a fost făcut canonic, atunci bătrânelul ar fi găsit ploaia foarte rece. Poate că ar fi găsit că viaţa e rea. Dar se găsea într-una dintre rarele împrejurări ale vieţii în care un simţământ de fericire te face să uiţi de toate. Grăbind pasul, se supunea unei mişcări maşinale, şi adevărul, atât de esenţial într-o istorie a moravurilor, ne sileşte să spunem că nu se gândea nici la ploaie, nici la gută.

Pe vremuri, în piaţa le Cloître, în partea dinspre la Grande Rue erau mai multe case unite printr-o împrejmuire, toate proprietatea catedralei şi în care locuiau câţiva demnitari bisericeşti. De când cu confiscarea bunurilor clerului, primăria făcuse din pasajul care desparte aceste case, o stradă numită de la Psalette şi prin care te puteai duce din piaţa le Cloître în strada mare – la Grande Rue. Numele acesta ne arată îndeajuns că acolo sălăşluiau altădată marele cantor, şcolile sale şi acei care trăiau sub ascultarea sa. Partea stângă a acesteia e ocupată în întregime de o singură casă ale cărei ziduri sunt străbătute de stâlpii de boltă ai catedralei Saint-Gatien, oare sunt aşezaţi în mica şi îngusta ei grădină într-un fel care te face să te întrebi dacă biserica a fost zidită înainte sau după această străveche locuinţă. Dar cercetând arabescurile şi forma ferestrelor, boltirea porţii şi exteriorul acestei case înnegrite de vreme, un arheolog îşi dă seama că ea a făcut din capul locului parte din măreţul monument cu care se află unită. Un iubitor de lucruri vechi, dacă ar exista în Tours, unul dintre oraşele cele mai puţin literare din Franţa, ar putea chiar să recunoască, la intrarea din piaţă a pasajului, câteva urme din arcada care alcătuia odinioară portalul acestor locuinţe ecleziastice şi care fără îndoială că se armoniza cu înfăţişarea generală a edificiului. Aşezată la nord de Saint-Gatien această casă se afla necontenit în umbra aruncată de această mare catedrală asupra căreia timpul şi-a aruncat mantaua sa întunecată în care şi-a întipărit zbârciturile, şi-a semănat frigul său umed, muşchiul său şi înaltele ierburi. Astfel că această locuinţă e veşnic învăluită într-o adâncă tăcere, întreruptă doar de sunetele clopotelor, de cântul rugăciunilor care răzbate prin pereţii bisericii, sau de ţipătul ciorilor cuibărite în vârful clopotniţelor. Locul acesta e un pustiu de pietre, o singurătate care are o pronunţată fizionomie proprie şi care nu poate fi locuită decât de fiinţe ajunse la o nesimţire totală sau înzestrate cu o putere sufletească uimitoare. Casa despre care e vorba a fost totdeauna locuită de câte un abate şi aparţinea unei fete bătrâne, numită domnişoara Gamard. Cu toate că bunul acesta a fost dobândit de la naţiune, în timpul Terorii, de către tatăl domnişoarei Gamard, deoarece de douăzeci de ani această fată bătrână găzduia în ea numai preoţi, nimeni nu lua în nume de rău, sub Restauraţie[3], ca o dreptcredincioasă să păstreze un bun naţional; poate că oamenii evlavioşi bănuiau că avea de gând să-l lase moştenire bisericii, iar oamenii de lume nu vedeau că i s-a dat o altă destinaţie.

Abatele Birotteau se îndrepta deci spre casa aceasta, în care locuia de doi ani de zile. Aşa cum era pe atunci canonicatul, apartamentul său fusese ţinta râvnei sale şi al său hoc erat in votis[4] vreme de doisprezece ani. Să fie chiriaşul cu masă şi locuinţă al domnişoarei Gamard şi să ajungă canonic, iată cele două mari visuri ale vieţii sale: poate că ele rezumă tot ce poate cuprinde ambiţia unui preot care, socotindu-se ca într-o călătorie spre veşnicie, nu poate dori pe lumea asta decât un adăpost bun, o masă bună, veşminte curate, pantofi cu catarame de argint, lucruri care îndestulează nevoile trupului şi un canonicat pentru mulţumirea amorului-propriu, acest sentiment de nedescris oare se zice că ne va însoţi până şi atunci când vom fi în preajma lui Dumnezeu, fiindcă şi sfinţii au o ordine ierarhică. Însă râvnirea apartamentului, pe atunci locuit de abatele Chapeloud, acest sentiment, o nimica toată în ochii oamenilor de lume, fusese pentru el o adevărată patimă, o patimă plină de piedici şi, întocmai ca şi cele mai criminale patimi, plină de speranţe, de plăceri şi de remuşcări.

Împărţirea încăperilor casei nu era convenabilă şi nu îngăduia domnişoarei Gamard să ţină în gazdă mai mult de două persoane. Or, cu aproape doisprezece ani înainte de ziua în care Birotteau ajunse chiriaşul acestei fete bătrâne, ea îşi luase sarcina de a îngriji de cele necesare pentru mulţumirea şi sănătatea domnului abate Troubert şi a domnului abate Chapeloud. Abatele Troubert era în viaţă. Abatele Chapeloud murise şi Birotteau îi luase neîntârziat locul.

Răposatul domn abate Chapeloud, în timpul vieţii sale canonic de Saint-Gatien, fusese prietenul intim al abatelui Birotteau. De câte ori vicarul intrase la canonic[5] în casă, îi admirase cu statornicie apartamentul, mobila şi biblioteca. Din această admiraţie îi veni într-o bună zi pofta să ia în stăpânire toate aceste frumoase lucruri. I-a fost cu neputinţă abatelui Birotteau să-şi înăbuşe această dorinţă din a cărei pricină suferise adesea îngrozitor când îşi dădea seama că numai moartea celui mai bun prieten al său putea să-i îndestuleze această lăcomie ascunsă. Abatele Chapeloud şi prietenul său Birotteau nu erau oameni bogaţi. Amândoi fii de ţărani, nu aveau alt nimic afară de lefurile sărăcăcioase hărăzite preoţilor şi micile lor economii au fost folosite ca să străbată vremurile de restrişte ale Revoluţiei. Când Napoleon puse din nou cultul catolic în drepturile lui, abatele Chapeloud fu numit canonic de Saint-Gatien şi Birotteau deveni vicar al catedralei. Chapeloud intră atunci în gazdă la domnişoara Gamard. Când Birotteau se duse să-l vadă pe canonic în noua 1ui locuinţă, găsi că apartamentul e cât se poate de bine împărţit; dar nu văzu nimic altceva. Începutul acestei neînfrânate pofte mobiliare semăna cu acel al unei adevărate patimi care, la un tânăr, porneşte câteodată de la o admiraţie rece pentru femeia pe care mai târziu o va iubi pe veci.

Apartamentul acesta, deservit de o scară de piatră, se găsea într-o aripă de locuit aşezată înspre miazăzi. Abatele Troubert locuia la parter şi domnişoara Gamard la primul etaj al clădirii principale cu faţa la stradă. Atunci când Chapeloud intră în locuinţa sa, încăperile erau goale şi tavanele înnegrite de fum. Pervazurile căminelor de piatră, destul de prost sculptate, nu fuseseră niciodată vopsite. Drept orice mobilier, bietul canonic şi-a pus mai întâi un pat, o masă, câteva scaune şi puţinele cărţi pe care le avea. Apartamentul semăna cu o femeie frumoasă, în zdrenţe. Dar după vreo doi sau trei ani, o doamnă vârstnică îi lăsă două mii de franci moştenire şi abatele Chapeloud cumpără cu această sumă o bibliotecă de stejar care provenea de la dărâmarea unui castel jefuit de către Banda Neagră[6] şi impresiona prin nişte sculpturi vrednice de admiraţia artiştilor. Abatele făcu această cumpărătură ademenit nu atât de ieftinătatea ei, cât de desăvârşita potrivire dintre dimensiunile mobilei şi acelea ale galeriei. Economiile sale îi îngăduiră să restaureze în întregime acea galerie până atunci săracă şi lăsată în părăsire. Parchetul a fost ceruit cu grijă, tavanul văruit, lambriurile au fost vopsite în aşa fel, încât să se vadă variaţia de culoare şi nodurile stejarului. Un cămin de marmură înlocui pe cel vechi. Canonicul avea destul gust ca să umble şi să găsească fotolii vechi de lemn de nuc sculptat. O masă lungă de abanos şi două dulapuri de Boulle[7] dădură în cele din urmă acestei galerii o înfăţişare plină de expresie. În răstimp de doi ani, darurile din partea drept-credincioşilor şi câteva moşteniri, deşi mărunte, de la evlavioasele care se spovedeau la el, umplură cu cărţi rafturile bibliotecii până atunci pustii. În sfârşit, un unchi al lui Chapeloud, un bătrân oratorian[8], îi lăsă prin testament colecţia lui în in-folio din Părinţii Bisericii şi multe alte mari lucrări foarte preţioase pentru un cleric. Surprins din ce în ce mai mult de schimbările una după alta ale galeriei altădată goale, Birotteau ajunse treptat şi fără voia lui la o neînfrânată poftă. Dorea să fie stăpânul acestui cabinet atât de potrivit cu seriozitatea moravurilor bisericeşti. Patima aceasta creştea din zi în zi. Ocupat zile întregi la lucru în acest azil, vicarul putu să-i preţuiască tihna şi tăcerea, după ce îi admirase la început armonioasa împărţire. În anii următori, abatele Chapeloud făcu din chilia sa un oratoriu pe care evlavioasele sale credincioase îl înfrumuseţaseră cu drag. Ceva mai târziu, o doamnă oferi canonicului pentru camera sa o masă tapisată pe care o brodase îndelung ea însăşi sub ochii acestui om blajin, fără ca el să-i bănuiască destinaţia. Aşa că de atunci şi odaia de culcare, ca şi galeria, îl ameţi de încântare pe vicar. În sfârşit, cu trei ani înainte de a muri, Chapeloud îşi completase cu tot dichisul apartamentul său, împodobindu-i şi salonul. Deşi tapisată simplu cu catifea roşie de Utrecht, mobila îi plăcuse foarte mult lui Birotteau. Din ziua în care colegul canonicului văzu perdelele de mătase roşie cu desene mari, mobilele de mahon, covorul Aubusson[9] care împodobeau această largă încăpere proaspăt zugrăvită, apartamentul lui Chapeloud deveni pentru el obiectul unei monomanii secrete. Să locuiască acolo, să se culce în patul cu perdele mari de mătase, în care dormea canonicul, să găsească în jurul lui, totul la îndemână, întocmai ca Chapeloud, însemna pentru Birotteau toată fericirea: dincolo, nu mai vedea nimic. Tot ceea ce lucrurile pământeşti pot stârni ca poftă şi ambiţie în inima celorlalţi oameni, se concentră la abatele Birotteau în sentimentul adânc şi tainic cu care dorea un interior asemănător cu acela pe care şi-l crease abatele Chapeloud. Când prietenul său se îmbolnăvea, el se ducea desigur să-l vadă, călăuzit de o dragoste adevărată: dar, când afla de boala canonicului său, sau când sta cu el să-i ţină de urât, în fundul sufletului său luau naştere, fără voia lui, mii de gânduri a căror expresie simplă era întotdeauna:

„Dacă Chapeloud ar muri, aş putea căpăta locuinţa sa”. Cu toate acestea, fiindcă Birotteau avea o inimă de aur, idei înguste şi o minte mărginită, nu mergea până la a concepe mijlocul prin care să i se lase prin testament, biblioteca şi mobilele prietenului său.

Abatele Chapeloud, un egoist blând şi iertător, ghici patima prietenului său, ceea ce nu era greu, şi îl iertă pentru aceasta, ceea ce poate părea mai puţin uşor din partea unui preot. Dar şi vicarul, a cărui prietenie a rămas mereu aceeaşi, n-a încetat să se plimbe zilnic cu prietenul său pe aceeaşi alee de ulmi din Tours, fără să-i pară rău vreo clipă de timpul închinat de douăzeci de ani acestei preumblări. Birotteau care socotea că dorinţele sale cele fără voie sunt nişte greşeli, ar fi fost în stare din căinţă, de cel mai mare devotament pentru abatele Chapeloud. Acesta îşi plăti datoria faţă de o frăţie atât de naiv de sinceră, spunând cu câteva zile înainte de moarte vicarului care îi citea gazeta La Quotidienne[10]:

— De data asta, ai să capeţi apartamentul. Simt că totul s-a sfârşit pentru mine.

Într-adevăr, abatele Chapeloud lăsă prin testament lui Birotteau biblioteca şi mobilierul său. Stăpânirea acestor lucruri, dorite cu atâta patimă şi perspectiva de a fi luat în pensiune de către domnişoara Gamard, alină foarte mult durerea pricinuită lui Birotteau de pierderea prietenului său, canonicul; poate că nu l-ar fi înviat din morţi, dar de plâns l-a plâns. Vreme de câteva zile a fost întocmai ca Gargantua care, când îi muri nevasta la naşterea lui Pantagruel, nu ştia dacă trebuie să se bucure de naşterea fiului său. sau să se întristeze că şi-a înmormântat-o pe buna sa Badebec[11] şi se amăgea bucurându-se de moartea nevestei sale şi jeluindu-se de naşterea lui Pantagruel. Abatele Birotteau îşi petrecu primele zile de doliu verificând cărţile din biblioteca sa, slujindu-se de mobilele sale, cercetându-le, spunând pe un ton care, din nenorocire, n-a putut fi notat: „Bietul Chapeloud!” În sfârşit, bucuria şi durerea îl stăpâneau într-atât, încât nu simţi nicio durere aflând că locul de canonic, în care răposatul Chapeloud nădăjduise să-l aibă ca urmaş pe Birotteau, fusese dat altuia. Şi cum domnişoara Gamard îl luase cu dragă inimă în gazdă pe vicar, acesta luă parte din clipa aceea la toate fericirile vieţii materiale pe care i-o lăuda defunctul canonic. Nepreţuită fericire! Dacă ne-am lua după spusele răposatului abate Chapeloud, niciunul dintre toţi preoţii ce locuiau în oraşul Tours, nici chiar arhiepiscopul, nu putea fi obiectul unor îngrijiri atât de gingaşe, atât de migăloase ca acelea cu care domnişoara Gamard îi copleşea pe cei doi găzduiţi ai săi. Aproape întotdeauna, pe când se plimba cu prietenul său pe aleea de ulmi, canonicul începea prin a-i lăuda cina îmbelşugată pe care o avusese şi rareori i se întâmpla, în timpul celor şapte preumblări pe săptămână, să nu spună cel puţin de patruzeci de ori:

— Fata asta nemaipomenită a fost desigur făcută să aibă grijă de clerici. la gândeşte-te, îi spunea abatele Chapeloud lui Birotteau, că vreme de doisprezece ani unul după altul, rufăria albă, stihare, gulere, nimic nu mi-a lipsit niciodată. Totdeauna găsesc fiecare lucru la locul său, în număr îndestulător şi cu miros de stânjenei. Mobilele mele sunt frecate regulat şi totdeauna atât de bine şterse, că de multă vreme nu mai ştiu ce e praful. Văzut-ai vreodată la mine vreun grăunte de praf? Unde mai pui că lemnele de foc sunt bine alese, că lucrurile cele mai mărunte sunt deosebit de bune; pe scurt, se pare că domnişoara Gamard e necontenit cu ochii pe camera mea. Nu-mi amintesc să fi sunat de două ori în doisprezece ani, ca să cer ceva! Asta viaţă! Să n-ai nevoie să cauţi nimic, nici măcar papucii. Să găseşti totdeauna un foc bun, o masă bună. În sfârşit, foalele mele mă scoteau din răbdări, aveau gâtlejul îmbâcsit, dar n-a trebuit să mă plâng de două ori. Zis şi făcut, în ziua următoare domnişoara mi-a dat nişte foale noi şi două vătraie cu care mă vezi scurmând în foc.

Drept orice răspuns, Birotteau zicea:

— Cu miros de stânjenei! Acest cu miros de stânjenei îl izbea întotdeauna. Cuvintele canonicului însemnau o fericire de neînchipuit pentru bietul vicar, căruia gulerele şi stiharele acelea îi luau minţile, pentru că nu era ordonat duşi de puţin şi adesea uita să se îngrijească să aibă de-ale mâncării. Astfel, fie că umbla cu strânsul milosteniei, fie că slujea liturghia, când o zărea pe domnişoara Gamard la Saint-Gatien, nu pierdea din vedere să-i arunce o privire blândă şi binevoitoare, asemeni celeia pe care sfânta Tereza o arunca spre cer.

Bunăstarea pe care şi-o doreşte fiecare făptură, şi pe care o dorise de atâtea ori, îi fu în sfârşit hărăzită. Dar fiindcă îi vine foarte greu fiecăruia să trăiască fără un vis al său, chiar şi unui preot, de vreun an şi jumătate abatele Birotteau îşi înlocuise cele două patimi satisfăcute cu dorul de un canonicat. Titlul de canonic devenise pentru el ceea ce trebuie să fie senatoria pe viaţă pentru un ministru plebeu. Astfel că probabilitatea numirii sale, speranţele care tocmai i se dăduseră la doamna de Listomère, îi învârteau aşa de bine capul, încât nu-şi aduse aminte că şi-a uitat umbrela, decât când a ajuns acasă. Poate chiar nici nu şi-ar fi adus aminte dacă n-ar fi fost ploaia care cădea şiroaie, până într-atâta era de absorbit de plăcerea cu care îşi repeta întruna tot ceea ce îi spuseseră în privinţa înaintării sale, oaspeţii doamnei de Listomère, o bătrână doamnă la care îşi petrecea seara de miercuri. Vicarul sună foarte tare, ca şi cum ar fi vrut să spună servitoarei să nu-l facă să aştepte. Apoi se ghemui sub poartă, ca să-l plouă cât mai puţin cu putinţă, dar apa care se scurgea de pe acoperiş îi udă tocmai vârful pantofilor şi vântul din când în când îi repezi în faţă câteva răbufniri de ploaie, destul de asemănătoare unor duşuri. După ce calculase câtă vreme îi trebuie cuiva să iasă din bucătărie şi să vină să tragă de funia de la poartă, el sună încă o dată într-un fel menit să işte un clinchet foarte plin de înţeles. „Se poate să fie plecaţi”, îşi zise el, neauzind nicio mişcare înăuntru. Şi pentru a treia oară el începu din nou cu sunetul care se auzi atât de ascuţit în casă şi fu repetat atât de dar de toate ecourile catedralei, încât era cu neputinţă să nu se trezească cineva de atâta zarvă. Şi nu fără oarecare plăcere amestecată cu necaz, auzi el după câteva clipe, saboţii servitoarei răsunând pe podeaua de prundiş. Cu toate acestea, suferinţa podagrosului nu luă sfârşit atât de repede cât credea el. În loc să tragă de funie, Marianne fu silită să deschidă poarta cu cheia cea mare şi să scoată zăvoarele.

— Cum poţi să mă laşi să sun de trei ori pe o vreme ca asta? îi zise el Mariannei.

— Dar domnule, vezi bine că poarta era încuiată. Toată lumea s-a culcat de mult şi a sunat de unsprezece fără un sfert. Domnişoara o fi crezut că nici nu ai plecat de acasă.

— Dar dumneata m-ai văzut bine că am plecat! De altfel, domnişoara ştie că mă duc la doamna de Listomère în fiecare miercuri.

— Zău domnule. am făcut numai ce mi-a poruncit domnişoara, răspunse Marianne închizând poarta.

Aceste cuvinte dădură abatelui Birotteau o lovitură care îi fu eu am mai dureroasă cu cât visarea de până atunci îl făcuse şi mai fericit. Tăcu, o urmă pe Marianne în bucătărie ca să-şi ia sfeşnicul pe oare se aştepta să-l găsească la locul ştiut. Dar în loc să intre în bucătărie, Marianne îl duse pe abate în odaia lui, unde vicarul îşi zări sfeşnicul pe o masă ce se găsea la uşa salonului roşu, într-o, anticameră formată de palierul scării la care defunctul canonic adaptase un geamlâc încăpător. Mut de uimire, intră repede în odaie, nu zări niciun foc în cămin şi o chemă pe Marianne care nu apucase să coboare.

— Nu mi-ai făcut focul? zise el.

— Să fie cu iertare, domnule abate, răspunse ea. Dar s-o fi stins.

Birotteau se uită din nou la cămin şi se încredinţă că nu se aprinsese focul în acea zi.

— Trebuie să-mi usuc picioarele, reluă el, fă focul.

Marianne se supuse cu graba omului căruia îi e somn. Pe când îşi căuta papucii pe care nu-i găsea în mijlocul covoraşului de lângă pat, ca altă dată, abatele băgă de seamă după unele amănunte din îmbrăcămintea Mariannei, că ea nu ieşise din pat, precum îi spusese. Îşi aminti atunci că de vreo cincisprezece zile încoace era lipsit de toate acele mici îngrijiri care, vreme de optsprezece luni, îi făcuseră traiul atât de lin. Şi pentru că firea spiritelor înguste le îndeamnă să ghicească tot ce e mărunţiş, el se adânci în straşnice gânduri asupra acestor patru evenimente, imperceptibile pentru oricare altul, dar care, pentru el constituiau patru catastrofe. Era vorba, într-adevăr, de pierderea întregii sale fericiri, în această uitare a papucilor, în minciuna Mariannei cu privire la foc, în neobişnuita mutare a sfeşnicului său pe masa din anticameră şi în popasul silnic, de mai înainte pregătit, pe pragul porţii, în ploaie.

Când flacăra străluci în cămin, când lampa fu în sfârşit aprinsă şi când Marianne îl părăsi fără să-l mai întrebe ca altă dată: „Domnul abate mai are nevoie de ceva?” – abatele Birotteau se lăsă încetişor în frumoasa şi încăpătoarea berjeră a răposatului său prieten; dar mişcarea căderii lui avu în ea ceva trist. Omul nostru era ca doborât sub presentimentul unei cumplite nenorociri. Privirile sale alunecară pe rând peste frumoasa pendulă din perete, peste scrin, peste scaune, perdele, covoare, peste patul ca un mormânt, peste agheasmatar, crucifix, peste Sfânta Fecioară de Valentin, peste un Crist de Lebrun[12], în sfârşit peste toate amănuntele acestei încăperi; şi expresia fizionomiei sale dezvălui durerile celui mai duios rămas bun pe care şi l-a luat vreodată un îndrăgostit de la prima sa iubită, sau un bătrân de la cei din urmă arbori sădiţi de el. În clipa aceea vicarul descoperise, niţel cam târziu, ce e drept, semnele unei prigoane ascunse, dezlănţuite împotriva lui cam de vreo trei luni, de către domnişoara Gamard, ale cărei rele intenţii ar fi fost, fără îndoială, mult mai din vreme ghicite de către un om de duh. Fetele bătrâne nu sunt oare toate înzestrate cu un anumit talent de a accentua cuvintele şi acţiunile pe care li le inspiră ura? Ele zgârie întocmai ca pisicile. Apoi nu numai că ele rănesc, dar le şi place să rănească şi să arate victimei lor că ele au rănit-o. Într-o împrejurare în care un om de lume nu s-ar fi lăsat zgâriat de două ori, bietul Birotteau trebuia să simtă de mai multe ori o gheară pe obraz ca să poată crede într-o intenţiune răutăcioasă.

Fără zăbavă, cu acea agerime de minte gata mereu să pună întrebări, pe care o capătă preoţii obişnuiţi a dirigui conştiinţele şi de a studia în toate amănuntele nimicuri în adâncul confesionalului, abatele Birotteau se apucă să-şi formuleze, ca şi cum ar fi fost vorba de o controversă religioasă, problema următoare: dacă aş admite că domnişoara Gamard nu s-a mai gândit la seara de la doamna de Listomère, că Marianne a uitat să-mi facă focul, că ele au crezut că m-am întors acasă; dat fiind că azi dimineaţă am dus jos eu însumi sfeşnicul meu!!! e imposibil ca domnişoara Gamard, zărindu-l în salonul ei să fi crezut că m-am culcat. Ergo[13], domnişoara Gamard a vrut să mă lase afară în ploaie şi, trimiţând sfeşnicul la mine în odaie, a avut de gând să-mi dea de ştire… „Ce?” zise el cu glas tare, întărâtat de gravitatea împrejurărilor şi ridicându-se ca să-şi dezbrace hainele ude, să-şi ia halatul şi să-şi aranjeze părul pentru noapte. Pe urmă, se plimbă între pat şi cămin, făcând gesturi şi rostind pe diferite tonuri frazele următoare, care toate au fost terminate cu o voce din cap, ca şi cum ar fi vrut să înlocuiască. astfel nişte semne de exclamare:

— Ce Dumnezeu i-am făcut? Ce are cu mine? Nu se poate ca Marianne să fi uitat să-mi facă focul! Domnişoara i-o fi spus să nu mi-l facă! Copil să fiu şi tot ar trebui să-mi dau seama, după tonul şi purtările ei faţă de mine, că am, avut nenorocul să nu-i fiu pe plac. Niciodată nu i s-a întâmplat una ca asta lui Chapeloud. N-am să mai pot trăi în chinurile astea care… la vârsta mea!