AnnaE
#0

Ş

tiţi prea bine cât de subţiri sunt pereţii de scânduri care despart salonaşele intime din cele mai elegante restaurante ale Parisului. La Véry, de pildă, sala cea mare e tăiată în două de un paravan de scânduri ce poate fi uşor scos ori pus la loc după dorinţă. Scena ce urmează nu s-a petrecut acolo, ci într-un alt local de petreceri pe care nu-mi vine la îndemână să-l numesc. Luam masa în doi, aşa că mă voi mulţumi să spun ca Prudhomme, personajul lui Henri Monnier[1]: „N-aş vrea s-o compromit”. Ciuguleam din bunătăţile ce alcătuiau cina noastră, delicioasă în toate privinţele, în timp ce stăteam de vorbă în şoaptă, fiindcă ne dădusem seama cât erau de subţiri pereţii micului salonaş în care ne găseam. Până în momentul când ajunsesem la friptură nu avusesem niciun vecin în încăperea alăturată, de unde nu se auzea decât pâlpâitul locului din sobă. Când orologiul bătu ora opt „se auziră paşi zgomotoşi, forfotă, cuvinte schimbate la repezeală, apoi chelnerii aducând sfeşnice cu lumânări aprinse. Era vădit că salonaşul vecin fusese ocupat. După voci am înţeles numaidecât cine se afla acolo. Erau patru din acei aprigi corbi de mare, ieşiţi din spuma ce încununează valurile mereu reînnoite ale generaţiei actuale; nişte băieţi de viaţă, ale căror mijloace de trai sunt o taină, deoarece nimeni n-a auzit să aibă rente sau moşii, dar, cu toate acestea, trăiesc bine. Aceşti spirituali condottieri ai finanţelor moderne[2], pe tărâmul căreia se dă astăzi cel mai cumplit dintre războaie, lasă toate frământările în seama creditorilor, păstrând pentru ei numai plăcerile, singura lor preocupare fiind eleganţa vestimentară.

Destul de cutezători, de altfel, pentru a-şi fuma trabucul şezând pe un butoi cu praf de puşcă, ca Jean Bart[3], poate numai pentru că şi acest lucru face parte din rolul pe care îl joacă; mai zeflemişti decât o gazetă-revolver, zeflemisindu-se chiar pe ei înşişi, ageri la minte şi bănuitori, veşnic în goană după afaceri, hrăpăreţi şi risipitori, invidioşi pe toată lumea, dar mulţumiţi de sine; deşi uneori de o dibăcie politică surprinzătoare, în stare să analizeze şi să ghicească totul, ei nu izbutiseră încă să-şi croiască drum în lumea în care ar fi vrut să-şi desfăşoare talentele.

Dintre toţi patru numai unul singur s-a ridicat, dar şi acesta numai pe prima treaptă a scării sociale. În această lume nu-i de ajuns să ai bani, iar un parvenit nu-şi dă seama de tot ce-i lipseşte decât după şase luni de linguşiri. Tăcut, rece, băţos, lipsit de humor, acest parvenit, anume Andoche Finot, a avut destulă tărie pentru a se târî pe brânci înaintea celor care-i puteau fi de folos şi destulă şiretenie pentru a se obrăznici faţă de cei de care nu mai avea nevoie. Asemenea unui personaj grotesc din baletul lui Gustave, pare un marchiz când îl priveşti din faţă, iar din spate, un bădăran. Acest vlădică al bursei întreţine un ţârcovnic, pe Emile Blondet, redactor pe la diferite gazete, om plin de duh, dar împrăştiat, sclipitor, capabil, dar leneş, care se lasă exploatat cu bună-ştiinţă, când perfid, când generos, după toane; unul dintre acei oameni pe care-i iubeşti, dar nu-i stimezi. Şiret ca o subretă de comedie, incapabil să refuze condeiul său oricui ar vrea să îl cumpere şi inima oricui i-o cere cu împrumut, Emile este cel mai fermecător dintre acei bărbaţi cu apucături de curtezană, despre care cel mai năzdrăvan dintre zeflemiştii noştri a spus: „Îmi plac mai mult când poartă pantofiorii de mătase, decât cizme”.

Cel de al treilea, anume Couture, se menţine datorită speculaţiilor de bursă. El înnădeşte o afacere cu alta: câştigul adus de una acoperă pierderea pricinuită de cealaltă. Şi astfel izbuteşte să se menţină la suprafaţa apei numai datorită încordării nervoase a jocului său, a cacialmalelor sale pe cât de neaşteptate, pe atât de îndrăzneţe. El înoată când într-o direcţie, când în alta, căutând în oceanul afacerilor pariziene o insulă oricât de mică, dar destul de litigioasă, ca să se poată cuibări pe ea. Fireşte, un asemenea om nu-i nicăieri la locul lui.

Cât despre ultimul dintre cei patru, cel mai pornit pe zeflemea şi ironie, e de ajuns să-i pomenim numele: Bixiou! Dar vai, Bixiou din 1836 e cu totul altul decât cel din 1825. El a ajuns bufonul mizantrop, cu cea mai multă vervă şi cu cel mai muşcător sarcasm, un diavol înfuriat fiindcă şi-a cheltuit în zadar humorul atât de fin şi îndârjit, fiindcă n-a izbutit să pescuiască măcar o epavă din marea agitată a ultimei revoluţii[4], gata să dea oricui un picior în spate, ca un adevărat Pierrot de la Théâtre Funambules[5], cunoscând pe degete epoca sa şi aventurile ei scandaloase, înflorindu-le cu propriile sale scorneli hazlii, gata să încalece ca un clovn pe umerii oricui, ca, apoi, să-i pună pe frunte, asemenea unui călău, pecetea infamiei.

 

După ce şi-au satisfăcut pe rând primele şi cele mai imperioase cerinţe ale unei lăcomii rafinate, vecinii noştri au ajuns cu cina acolo unde ne găseam şi noi, şi anume la desert, iar datorită tăcerii noastre se crezură singuri. Printre divertismentele gastronomice ale desertului, mulţumită şampaniei îmbibate cu fumul de trabuc, se înfiripă o conversaţie intimă. Pătrunsă ele acea luciditate glacială care împietreşte sentimentele cele mai elastice, frânează şi inspiraţia cea mai generoasă, imprimând râsului o notă stridentă, această convorbire, plină de ironia muşcătoare ce schimbă veselia în sarcasm, dădu la iveală secătuirea unor suflete care s-au închis în ele însele, fără alt scop în viaţă decât satisfacerea propriului egoism, rod al huzurului în care trăim. Numai cu Nepotul lui Rameau, pamfletul îndreptat împotriva omului pe care Diderot nu s-a încumetat să-l publice[6], numai cu această carte, voit dezmăţată pentru a arăta anumite răni, se poate asemui pamfletul rostit fără niciun gând ascuns de vecinii noştri; aci cuvântul nu ţinea seamă nici măcar de nedumeririle cugetului, totul era clădit din ruine, totul era tăgăduit şi nu era admirat decât ceea ce e nevoit să recunoască şi un sceptic: forţa atotputernică, atotştiutoare şi atotcuprinzătoare a banului. După ce a tras la întâmplare câteva gloanţe în cercul cunoştinţelor comune, bârfeala îşi îndreptă focul ucigător asupra prietenilor intimi. Un semn a fost de ajuns pentru ca să fie înţeleasă dorinţa mea de a rămâne şi de a asculta mai departe, atunci când Bixiou începu să povestească ceea ce va urma. Ne-a fost dat să auzim una dintre acele teribile improvizaţii care i-au atras lui Bixiou reputaţia de artist în rândul câtorva spirite blazate, şi pe care memoria mea a înregistrat-o cu fidelitatea unei stenograme, în ciuda deselor întreruperi, intervenţii şi reluări. Nici părerile, nici forma în care erau exprimate nu răspund câtuşi de puţin cerinţelor literare. Cu toate acestea, voi reda totul aşa cum a fost: un potpuriu de lucruri sinistre, care zugrăveşte vremurile noastre, vrednice să asculte numai astfel de istorii; de aceea şi las întreaga răspundere povestitorului ei principal. Mimica, gesturile corespunzătoare deselor schimbări ale glasului, prin oare Bixiou înfăţişa personajele aduse în scenă, trebuie să fi fost desăvârşite, judecând după exclamaţiile de aprobare şi după interjecţiile de satisfacţie ale celor trei ascultători ai săi.

— Aşadar i-ai propus lui Rastignac şi a refuzat? întrebă Blondet pe Finot.

— Categoric.

— Şi nu l-ai ameninţat cu ziarele? întrebă Bixiou.

— Ba da, dar a pufnit în râs, răspunse Finot.

— Rastignac e moştenitorul direct al răposatului de Marsay şi-şi va face drum în politică cum şi-a făcut şi în lumea bună, fu de părere Blondet.

— Dar cum s-o fi îmbogăţit oare? întrebă Couture. În 1819 locuia cu celebrul Bianchon într-o mizeră pensiune din Cartierul Latin[7], în timp ce familia lui mânca răbdări prăjite şi bea poşircă ţărănească numai ca să-i poată trimite lui o sută de franci pe lună, că de! moşia lui taică-său nu valora nici trei mii de franci şi pe deasupra mai avea şi două surori şi un frate pe cap, iar acum…

— Acum are un venit de patruzeci de mii de franci, răspunse Finot. A dat fiecăruia dintre surori o zestre grasă, le-a măritat pe amândouă cu câte un nobil de viţă veche şi a lăsat maică-si uzufructul moşiei…

— În 1827, zise Blondet, îl ştiam fără o leţcaie.

— Asta a fost în 1827! exclamă Bixiou.

— Ei bine, continuă Finot, astăzi e pe cale să devină ministru, să ajungă pair al Franţei[8] şi tot ce i-o pofti inima! De Delphine s-a despărţit în termeni buni încă de acum trei ani, şi nu încape îndoială că vânează o partidă grozavă, fiindcă nu-l împiedică nimic să ia chiar şi o fată de neam mare! Ştrengarul a avut destulă minte să se încurce cu o femeie bogată.

— Ei, prieteni, să-i acordăm circumstanţe atenuante: a încăput pe mâna unui om foarte dibaci tocmai când izbutise să se smulgă din ghearele mizeriei, zise Blondet.

— Îl cunoşti prea bine pe Nucingen, interveni Bixiou; la început Delphine şi Rastignac îl socoteau un om de treabă; părea că vede în femeie o jucărie, o podoabă a casei sale. Pentru mine, asta-i încă o dovadă că omul acesta cântăreşte toate cu aceeaşi măsură: Nucingen nu se sfieşte să spună pe şleau că nevastă-sa este emblema averii lui, un lucru foarte necesar, totuşi de importanţă secundară în viaţa veşnic sub presiune a oamenilor politici şi a marilor financiari. Eram de faţă când a spus că Bonaparte a fost mărginit ca un burtă-verde la începutul legăturii lui cu Joséphine, că, deşi a dovedit apoi destul cura; s-o folosească drept trambulină, a fost un caraghios când a vrut s-o facă părtaşă la gloria lui[9].

— Orice om superior trebuie să aibă o concepţie orientală în ceea ce priveşte femeile, afirmă Blondet.

— Baronul a contopit teoriile orientale cu cele occidentale într-o admirabilă doctrină pariziană. Nu-l putea suferi pe de Marsay, care nu era uşor de mânuit. În schimb Rastignac i-a plăcut foarte mult şi l-a exploatat, lăsându-i în seamă toate îndatoririle lui familiale, fără ca acesta să o simtă măcar; toate toanele Delphinei se spărgeau în capul lui Rastignac, el trebuia s-o plimbe la Bois de Boulogne[10], s-o însoţească la toate spectacolele. Ca să ajungă astăzi un viitor mare om politic, Rastignac a trebuit să-şi piardă o bună parte din viaţă scriind şi citind răvaşe de dragoste. La început, Eugène era beştelit pentru orice fleac; se înveselea când era Delphine veselă, se posomora când era ea tristă, trebuia să-i suporte migrenele. confidenţele, să-i consacre tot timpul, oră cu oră, cei mai frumoşi ani ai tinereţii lui, ca să alunge plictisul din viaţa searbădă a acestei doamne din elita Parisului. Cu el se sfătuia îndelung Delphine în privinţa toaletelor care ar prinde-o cel mai bine, asupra lui îşi descărca furia, el era ţinta nenumăratelor ei bobârnace, aşa că baronul avea parte numai de drăgălăşenia soţiei sale. În sinea lui, baronul râdea de toate astea, şi, de câte ori îl vedea pe Rastignac copleşit de atâtea obligaţii, se prefăcea că a căzut la bănuială, şi astfel teama comună îi apropia din nou pe cei doi amanţi.

— Înţeleg ca o femeie atât de bogată să-l fi ajutat pe Rastignac, ba chiar să-i fi asigurat o situaţie onorabilă, dar de unde atâta avere? întrebă Couture. Ca să ajungă la o avere atât de considerabilă, ca aceea de astăzi, trebuie să fi dat o lovitură, şi, pe câte ştiu, nimeni nu l-a învinuit vreodată de a fi pus la cale o afacere bănoasă.

— O fi moştenit-o, zise Finot.

— De la cine? întrebă Blondet.

— De la cine ştie ce neghiobi, adăugă Couture.

— Ei, nu i-o fi jumulit chiar pe toţi, mai sunt destui, dragii mei, zise Bixiou:

…Nu vă pierdeţi cu firea, fraţilor;

Azi mai mult ca oricând e vremea de aur a hoţilor.

 

Hai să vă povestesc de unde i se trage averea. Să ne închinăm în primul rând în faţa talentului său! Prietenul nostru nu este un ştrengar, cum pretinde Finot, ci un gentleman care ştie regulile jocului, cunoaşte cărţile şi pe care galeria îl respectă. Rastignac are prezenţă de spirit, ce se cere în anumite împrejurări, şi procedează ca un militar care nu-şi împrumută curajul decât contra poliţă cu scadenţă peste nouăzeci de zile şi cu trei giruri plus gaj. Deşi pare un om slab de înger, un zănatic, un om cu idei incoerente, şovăitor, incapabil să ducă ceva la bun sfârşit, totuşi, în clipa când se iveşte o afacere serioasă, o combinaţie ispititoare, el nu se împrăştie ca Blondet, de pildă, care în astfel de împrejurări se zbate pentru alţii; dimpotrivă, Rastignac îşi adună toate forţele, cercetează temeinic poziţia pe care vrea s-o cucerească, apoi atacă fără greş. Cu o îndrăzneală şi o pricepere demne de urmat, el ia cu asalt poziţiile adversarului, produce panică printre acţionari, în consiliile de administraţie, în sfârşit, zguduie din temelii toată şandramaua; apoi, după ce a dat lovitura, se domoleşte, îşi reia viaţa de huzur, lipsită de griji, devenind iarăşi meridionalul dornic de plăceri, flecarul, leneşul Rastignac, care-şi poate îngădui să doarmă până la amiază, tocmai fiindcă a fost în stare să vegheze în momentul crizei.

— Toate bune şi frumoase, dar mai bine ne-ai lămuri odată ce-i cu averea lui, zise Finot.

— Bixiou o să ne înşire câte în lună şi în soare, interveni Blondet. Ce mai încolo-încoace, averea lui Rastignac se datorează în întregime Delphinei de Nucingen, o femeie excepţională, care îmbină îndrăzneala cu prevederea.

— Nu cumva ţi-a împrumutat nişte bani? întrebă Bixiou.

Izbucniră cu toţii într-un hohot de râs.

— Te înşeli, i se adresă Couture lui Blondet. Inteligenţa ei se reduce la anumite replici mai mult sau mai puţin spirituale, la dragostea ei pentru Rastignac, pe care-l plictiseşte cu fidelitatea ei supărătoare şi cu supunerea ei oarbă… pe scurt, este o adevărată italiancă.

— Dacă nu ţinem seama de avere, adăugă răutăcios Andoche Finot.

— Ei, vedeţi – continuă Bixiou cu şiretenie – după tot ceea ce vorbirăm acum, se mai încumetă vreunul dintre voi să-l învinuiască pe bietul Rastignac de a fi trăit pe seama Băncii Nucingen, care l-ar fi căpătuit, chipurile, întocmai cum a procedat prietenul nostru des Lupeaulx cu la Torpille[11]? În cazul acesta aţi fi la fel de vulgari ca oricare mic-burghez de pe strada Saint-Denis[12]. Mai întâi, judecând abstract, după cum spune Royer Collard[13], chestiunea rezistă la critica raţiunii pure[14], cât despre raţiunile impure…

— Iar a luat-o razna! îi spuse Finot lui Blondet.

— Dar are dreptate! exclamă Blondet, chestiunea asta nu se pune de azi, de ieri. Ea este cheia vestitului duel pe viaţă şi pe moarte între La Châteigneraie şi Jarnac[15]. Jarnac a fost învinuit de a fi în relaţii prea bune cu soacră-sa, pe socoteala căreia acest ginere excesiv de iubit ducea o viaţă pe picior mare. Când un fapt e atât de evident, nu se cade să vorbeşti despre el. Din devotament pentru regele Henric al II-lea, La Châteigneraie a luat bârfeala regelui asupra sa; de aici duelul care a îmbogăţit limba franceză cu expresia „lovitura lui Jarnac”.

— Aşa! vasăzică e o expresie nobilă, de vreme ce-i atât de veche, zise Finot.

— Cum, nu ştiai? La urma urmei e firesc, ai fost doar proprietar de gazete şi reviste! îl ironiză Blondet.

— Există anumite femei, ca şi bărbaţi de altfel – continuă Bixiou pe un ton grav – care pot să-şi împartă viaţa în două şi să nu dăruiască decât o parte (ţineţi seama că vă expun părerea mea, folosind o formulă umanitaristă). Pentru asemenea oameni, interesele materiale n-au nimic comun cu sentimentele. Ei îşi dau viaţa, timpul, onoarea pentru o femeie, ei sunt darnici cu bărbaţii, când e vorba de acele hârtii cu filigran[16] pe care stă scris: Legea prevede pedeapsa cu moartea pentru falsificatori. În schimb asemenea oameni nu primesc nimic de la o femeie. Şi bine fac, deoarece totul devine o infamie atunci când contopirea intereselor se confundă cu contopirea sufletelor. Multă lume propovăduieşte această doctrină, dar foarte puţini o aplică…

— Fleacuri! exclamă Blondet. Mareşalul de Richelieu, care ştia să fie într-adevăr galant, a făcut pensie de o mie de galbeni doamnei de La Popelinière[17] după vestita păţanie cu placa de marmură de pe cămin. În naivitatea ei, Agnès Sorel i-a oferit regelui Carol al VII-lea[18] toată averea ei şi regele a primit-o. Jacques Coeur[19] a subvenţionat monarhia franceză, care s-a lăsat întreţinută, pentru ca să se dovedească apoi ingrată ca o curtezană.

— Domnilor, zise Bixiou, eu cred că dragostea, care nu implică o prietenie pe viaţă, nu este altceva decât desfrâu şi nu poate dura. Cum poţi să te dăruieşti în întregime, când nu vrei să dai totul? În zadar ai încerca să împaci aceste două teorii, pe cât de opuse, pe atât de profund imorale amândouă. După părerea mea, cine se teme de o legătură fără rezerve e desigur încredinţat că ea e trecătoare şi atunci… adio pasiune! Orice pasiune pe care n-o socoteşti veşnică e monstruoasă. (După cum vedeţi, vorbesc ca un discipol al lui Fénelon[20].) De altfel, cei ce cunosc moravurile lumii bune, toţi oamenii cu spirit de observaţie, care ştiu să se poarte în societate, bărbaţii eleganţi cu mănuşi şi cravate impecabile, pe care faptul de a se însura cu o femeie numai de dragul zestrei nu-i face să roşească, sunt cei ce susţin sus şi tare că între interesele materiale şi sentimente nu trebuie să existe nicio legătură. Toţi ceilalţi sunt nişte nebuni care iubesc cu adevărat şi se cred singuri pe lume cu iubita lor! Pentru ei, o avere de milioane e gunoi, în schimb o camelie, o mănuşă pe care a purtat-o idolul lor valorează milioane! La ei n-ai să găseşti niciodată mârşavul metal nobil risipit prin casă, dar în schimb ai să găseşti flori uscate păstrate cu grijă în elegante casete de cedru! Toţi oamenii de acest soi sunt la fel: ei au pierdut până şi noţiunea de eu. TU – iată cuvântul care-i caracterizează cu desăvârşire. Ce să le faci? Cine-i poate lecui de această boală care le roade inima în taină? Totdeauna au existat neghiobi care, atunci când iubesc, nu-şi fac niciun fel de socoteli, şi înţelepţi care iubesc cu socoteală.

— Bixiou e de-a dreptul sublim, izbucni Blondet. Nu-i aşa, Finot?

— În orice altă împrejurare, spuse Finot cu un ton sentenţios, aş vorbi ca un gentleman, dar în cazul de faţă… sunt de părere…

— De aceeaşi părere cu secăturile ordinare în mijlocul cărora ai onoarea să te afli, îi tăie vorba Bixiou.

— Ai ghicit, mărturisi Finot.

— Dar tu ce crezi? îl întrebă Bixiou pe Couture.

— Prostii! exclamă Couture. O femeie care nu face din trupul ei o treaptă pentru ca iubitul ei să se ridice, să-şi atingă ţinta, este o egoistă fără inimă.

— Care-i părerea ta, Blondet?

— Eu prefer practica teoriei.

— Ei bine, continuă Bixiou pe un ton sarcastic, aflaţi că Rastignac nu împărtăşeşte vederile voastre. A primi fără să dai nimic în schimb este o purtare josnică şi, pe deasupra, destul de nechibzuită; a primi însă pentru a avea dreptul să procedezi ca un senior feudal, înapoind însutit, este un gest de cavaler. Astfel gândea şi Rastignac. El se simţea profund umilit de faptul că avea interese materiale comune cu Delphine de Nucingen, pot să vă asigur că această situaţie îl făcea să sufere… L-am văzut chiar eu frământându-se, cu lacrimi în ochi. Da, da, câteodată plângea cu adevărat!… mai ales după o cină copioasă. Ei bine, dacă m-aş lua după voi…

— Asta-i bună! Mi se pare că-ţi baţi joc de noi, spuse Finot.

— Câtuşi de puţin! E doar vorba de Rastignac, a cărui suferinţă voi aţi interpretat-o drept o dovadă de depravare, mai ales că pe vremea aceea n-o mai iubea cu aceeaşi pasiune pe Delphine! Dar ce să-i faci? Bietul băiat avea acest ghimpe în inimă. Vedeţi dumneavoastră, el e un gentleman profund imoral, pe când noi suntem nişte artişti plini de virtuţi. Aşadar, Rastignac voia cu orice preţ s-o îmbogăţească pe Delphine, el fiind un băiat sărac şi ea o mare bogătaşă! Pare de necrezut… totuşi a izbutit s-o facă! Rastignac, care ar fi fost în stare să se bată în duel ca Jarnac, adoptă de atunci punctul de vedere al lui Henric al II-lea, rezumat în celebrul lui aforism: virtute absolută nu există, ea depinde de împrejurări. Ceea ce vă povestesc acum e în strânsă legătură cu îmbogăţirea lui Rastignac.

— Ar fi timpul să-ţi începi odată povestirea, în loc să ne tot dai ghes să ne ponegrim singuri, zise blajin Blondet.

— Bravo, băietei exclamă Bixiou, lovindu-l protector cu palma peste ceafă, văd că-ţi prieşte şampania.

— Hai, spune odată povestea, te implor, în numele sfântului acţionar! zise Couture.

— Voiam tocmai s-o încep, îi întoarse vorba Bixiou, dar cu imprecaţia ta m-ai adus la deznodământ.

— Aha! se vede treaba că or fi amestecaţi în povestea asta şi ceva acţionari? vru să ştie Finot.

— Putrezi de bogaţi ca şi cei pe care i-ai îmbrobodit tu, îi răspunse Bixiou.

— Cred că ai putea să te porţi mai delicat cu un om de treabă la care găseşti oricând la nevoie o bancnotă de cinci sute de franci… îl mustră Finot cu un ton înţepat.

— Chelner! strigă Bixiou.

— De ce-l chemi? îl întrebă Blondet.

— Să-i cer cinci sute de franci, spre a-i da înapoi lui Finot; când n-o să-i mai datorez nici bani, nici recunoştinţă, n-o să-mi mai poată pune poprire pe limbă.

— Hai, continuă-ţi povestea, îl îndemnă Finot cu un râs silit.

— Sunteţi martori, zise Bixiou, că nu m-am vândut cu trup şi suflet acestui individ impertinent, care îşi închipuie că tăcerea mea nu face decât cinci sute de franci. N-ai să ajungi niciodată ministru, dacă n-ai să înveţi să preţuieşti orice conştiinţă la justa ei valoare. Ştii ce, scumpul meu Finot, adăugă el cu o voce linguşitoare, ca să mă achit faţă de tine, voi spune toată povestea fără a pomeni vreun nume.

— Mu cumva are de gând să ne demonstreze că Nucingen l-a îmbogăţit cu bună-ştire pe Rastignac? întrebă Blondet zâmbind.

— Nu eşti chiar atât de departe de adevăr pe cât ţi se pare, îşi reluă Bixiou firul povestirii. Habar n-aveţi de ce e în stare Nucingen când e vorba de afaceri.

— N-ai putea să ne spui câte ceva despre începuturile carierei lui? interveni Blondet.

— Eu nu l-am cunoscut decât călare pe situaţie, deşi se prea poate ca drumurile noastre să se fi încrucişat pe vremuri.

— Prosperitatea Băncii Nucingen este unul dintre fenomenele cele mai umilitoare ale epocii noastre, îşi continua Blondet gândul. În 1804, Nucingen era încă un om destul de obscur. Pe vremea aceea bancherii ar fi intrat în panică dacă ar fi ştiut că pe piaţă se află scrisori de acceptare, în valoare de cinci sute de mii de franci, emise de Nucingen. Acest mare financiar era conştient pe atunci de inferioritatea lui. Şi ce credeţi că a făcut ca să-i meargă vestea? A suspendat toate plăţile. Chiar aşa! Şi numele lui, care nu era cunoscut decât la Strasbourg şi în mahalaua Poissonnière, a început de atunci să stârnească vâlvă pe toate pieţele. Nucingen scapă de creditori, despăgubindu-i cu valori moarte, reîncepe plăţile şi deodată acţiunile lui ajung să aibă căutare în toată Franţa. Datorită unei conjuncturi neaşteptate, valorile socotite moarte reînvie, încep să fie cotate şi să dea beneficii. Acţiunile Nucingen sunt acum la mare preţ. Vine anul 1815. Şmecherul nostru îşi adună întregul capital, răscumpără cu el diferite întreprinderi chiar în ajunul bătăliei de la Waterloo, iar în momentul crizei suspendă plăţile şi lichidează, plătindu-şi creditorii cu acţiuni de-ale minelor din Wortschin pe care şi le procurase cu douăzeci la sută sub valoarea la care le-ar fi emis el însuşi. Da, domnilor! Apoi ia de la Grandet o sută cincizeci de mii de sticle de şampanie[21] pentru a avea o acoperire, deoarece prevedea falimentul acestui virtuos tată al actualului conte d’Aubrion, şi o cantitate egală de vin de Bordeaux de la Duberghe, şi aceste trei sute de mii de sticle acceptate – da, dragii mei, numai acceptate – la treizeci de centime bucata le vâră pe gâtul aliaţilor la Palais-Royal, între 1817—1819[22] cu şase franci sticla. Valorile emise de Banca Nucingen, ca şi numele lui încep să circule în toată Europa. Acest faimos baron s-a ridicat sărind peste o prăpastie, care pe alţii i-ar fi înghiţit cu siguranţă. Cele două operaţii de lichidare au adus beneficii colosale creditorilor săi: degeaba a căutat el să-i tragă pe sfoară, n-a fost chip! Şi astăzi Nucingen trece drept omul cel mai cinstit din lume. Când îşi va suspenda plăţile pentru a treia oară, acţiunile Băncii Nucingen vor fi căutate în Asia, în Mexic, în Australia, până şi-n junglă. Ouvrard[23] e singurul care l-a pătruns pe acest alsacian, fiul unui evreu botezat pentru a parveni: „Când Nucingen lasă să-i scape aurul din mână, puteţi fi siguri că a şi înhăţat diamante!”

— Nici du Tillet, asociatul lui, nu-i mai prejos, zise Finot. Şi ţineţi seama că du Tillet n-a căpătat de la părinţi nici titluri de nobleţe, nici avere, ci numai viaţa. Totuşi acest individ, care în 1814 n-avea o leţcaie, a ajuns la situaţia pe care o ştiţi; mai mult, spre deosebire de noi toţi – cu excepţia ta, Couture – el a ştiut să-şi facă numai prieteni în loc de duşmani. Pe scurt, a izbutit să-şi ascundă atât de bine antecedentele, încât a trebuit să se răscolească multe haznale până să se descopere că încă în 1814 mai era vânzător la o parfumerie din strada Saint-Honoré.

— Asta-i bună! i-o reteză Bixiou, cum poţi să-l compari pe Nucingen cu un şarlatan de duzină ca du Tillet, un şacal care adulmecă hoiturile şi izbuteşte totdeauna să ajungă primul ca să înhaţe ciolanul cel mai mare? Ajunge să-i priveşti pe aceşti doi oameni ca să-ţi dai seama de deosebirea dintre ei: unul are expresie ageră de pisică, e înalt şi uscăţiv, iar celălalt e otova, burduhănos, greoi ca un sac şi ţeapăn ca un diplomat. Nucingen are mâna cărnoasă, grea, ochi adânci şi nemişcaţi de linx, cu privirea îndreptată parcă înăuntru şi nu în afară; e un om de nepătruns, aşa că niciodată nu poţi ghici ce are de gând; în schimb isteţimea lui du Tillet e ca un fir de aţă prea subţire, care se rupe uşor, cum spunea Napoleon nu-mi mai amintesc despre cine.

— După mine, Nucingen e superior lui du Tillet[24] într-o singură privinţă: pe când Nucingen are destul bun-simţ să-şi dea seama că pentru un financiar e de ajuns titlul de baron, du Tillet ţine morţiş să devină conte italian, zise Blondet.

— Cum aşa, Blondet?… Te cam pripeşti, tinere, îl opri Couture. Mai întâi Nucingen a cutezat să spună că nu există oameni cinstiţi decât în aparenţă; şi apoi, ca să-l pătrunzi, trebuie să fii tu însuţi om de afaceri. În ansamblul afacerilor lui, banca ocupă un loc neînsemnat, căci în primul rând vin furniturile pentru stat, vinurile, lâna, indigoul, în sfârşit, tot ceea ce poate aduce un câştig. Geniul lui le cuprinde pe toate. Acest rechin al finanţelor ar fi în stare să vândă deputaţi guvernului şi pe greci turcilor. Pentru el, comerţul este totalitatea varietăţilor, unitatea particularităţilor, cum ar spune Cousin[25]. Privite astfel, afacerile bancare cer o minte pătrunzătoare, o întreagă politică, şi întotdeauna un om încercat care să se ridice deasupra legilor impuse de cinste, când acestea îl stingheresc.

— Ai dreptate, dragul meu, încuviinţă Blondet, dar noi suntem singurii care ne dăm seama că aici e vorba de un adevărat război purtat pe tărâmul financiar. Bancherul e un comandant de oşti dornic de cuceriri, care sacrifică mase de oameni pentru a-şi atinge scopurile ascunse, ostaşii lui fiind interesele particularilor. El trebuie să îmbine stratageme, să întindă curse adversarului, să trimită spioni în rândurile lui, să cucerească oraşe. Majoritatea oamenilor de această categorie au atâtea contingenţe cu politica, încât sfârşesc prin a se amesteca în ea. Şi în cele din urmă politica le înghite toată averea, aşa cum a dus de râpă Banca Necker, sau după cum l-a împins pe vestitul Samuel Bernard[26] în pragul ruinei. În fiecare secol ai să găseşti câte un bancher, putred de bogat, care nu lasă după el nici avere, nici urmaşi. Fraţii Paris, care au contribuit la prăbuşirea lui Law[27], apoi chiar Law însuşi, pe lângă care toţi întemeietorii de societăţi anonime sunt nişte pigmei; Bourret, Beaujon[28] au dispărut cu toţii, fără a lăsa vreun descendent vrednic de numele lor. Asemenea lui Cronos, banca îşi înghite propriii ei copii. Pentru a se putea menţine, bancherul trebuie să devină nobil, să întemeieze o dinastie, ca familia Fugger[29], zarafii lui Carol al V-lea, care au primit titlul de prinţi de Babenhausen şi al căror nume îl mai întâlneşti şi astăzi… în almanahul lui Gotha[30], fireşte. Bancherii caută să pătrundă în nobilime din instinct de conservare, poate chiar fără să-şi dea seama. Jacques Coeur e întemeietorul unui vestit neam de nobili, al familiei de Noirmoutier, care s-a stins sub Ludovic al XIII-lea. De câtă energie a dat dovadă acest om ruinat de însuşi regele legitim pe care s-a zbătut să-l urce pe tron! A murit însă, ca prinţ, într-o insulă din arhipelag, unde a zidit o splendidă catedrală[31].

— Of, dacă ai de gând să ne ţii un curs de istorie, ne îndepărtăm de vremurile noastre, când regelui i s-a luat dreptul de a mai acorda titluri de nobleţe şi când titlul de baron şi de conte se conferă, din păcate, în şedinţe secrete! zise Finot.

— Îţi pare rău, pesemne, că nu poţi cumpăra şi tu o funcţie care să-ţi aducă un titlu de nobleţe, se amestecă Bixiou în vorbă. Şi ai dreptate. Dar să ne întoarcem la oile noastre. Îl cunoaşteţi pe Beaudenord? După cum văd n-aţi auzit niciunul despre el. Bine. Vedeţi cât de trecătoare sunt toate pe lumea asta! Acum zece ani, bietul băiat era arbitrul eleganţei. Dar s-a scufundat atât de adânc, încât nu ştiţi mai mult despre el decât ştia adineauri Finot despre originea expresiei „lovitura lui Jarnac”. (O spun doar ca să-mi rotunjesc fraza şi nu ca să te necăjesc, Finot!) Era un aristocrat autentic din cartierul Saint-Germain[32]. Ei bine, acest Beaudenord este prima gâscă jumulită pe care vreau să vi-o prezint. Mai întâi avea avantajul de a se numi Godefroid de Beaudenord, avantaj pe care nici Finot, nici Blondet, nici Couture, nici chiar eu nu-l putem dispreţui. Amorul propriu al acestui băiat putea fi satisfăcut atunci când la sfârşitul unui bal îşi auzea strigaţi lacheii în timp ce treizeci de femei frumoase, gata de plecare, înconjurate de soţii şi de adoratorii lor, îşi aşteptau trăsurile. Apoi, n-avea a se plânge de niciunul dintre mădularele cu care Dumnezeu a înzestrat omul: era sănătos şi fără cusur, n-avea nici albeaţă pe ochi, nici perucă, nici pulpe de vată; picioarele nu-i erau nici crăcănate, nici în formă de X, nici genunchii nu-i ieşeau în afară; nu era adus de spate, avea mijlocul subţire, mâini frumoase şi albe, păr negru, nu era nici rumen ca un vânzător de băcănie, nici smead ca un calabrez. În sfârşit, lucrul cel mai important: Beaudenord nu era supărător de frumos ca unii dintre prietenii noştri, care par să facă atâta caz de frumuseţea lor, numai fiindcă nu se pot lăuda cu altceva. Dar ajunge, am spus destul; ar fi o infamie să stăruim! Trăgea cu pistolul fără greş, călărea cu eleganţă, iar când s-a bătut în duel pentru un fleac, n-a ţinut să-şi ucidă adversarul. Vă daţi seama că, pentru a arăta ce-i trebuie unui om din secolul al XIX-lea, care trăieşte la Paris, ca să se bucure de o fericire deplină, netulburată de nimic, ba, mai mult, ce-i trebuie unui tânăr de douăzeci şi şase de ani spre, a se socoti pe deplin fericit, eşti nevoit să intri în cele mai mici amănunte ale vieţii, nu-i, aşa? Cizmarul izbutise să-i facă lui Beaudenord un calapod fără cusur şi-i furniza o încălţăminte de toată frumuseţea; iar croitorul lucra de asemenea cu plăcere pentru Beaudenord. Godefroid vorbea frumos şi corect, nu-l pronunţa pe r din gât, n-avea nici accent gascon, nici normand, şi ştia să-şi lege cravata tot atât de bine ca Finot! Fiind văr prin alianţă cu marchizul D’Aiglemont, tutorele său (am uitat să vă spun că avea şi norocul de a fi rămas orfan de tată şi de mamă), Beaudenord putea să intre oricând la orice bancher fără ca cineva din cartierul Saint-Germain să-i poată aduce vreodată învinuirea că-l vizitează prea des. Un tânăr are, din fericire, dreptul să-şi facă din plăceri unica lege, să caute numai locurile vesele şi să fugă de ungherele întunecoase, unde se ascunde durerea. În sfârşit, Godefroid fusese vaccinat la timp. (Mă înţelegi, Blondet!) În ciuda acestor numeroase virtuţi, ar fi putut să fie totuşi foarte nenorocit. Că de! din nenorocire, fericirea înseamnă în aparenţă ceva absolut şi tocmai de aceea se găsesc atâţia neghiobi care să se întrebe: „Ce e fericirea?” O femeie foarte spirituală spunea: „Fericirea o găseşti acolo unde o pui!”

— Şi nu făcea decât să afirme un trist adevăr, zise Blondet.

— Asta-i o întreagă morală, adăugă Finot.

— Şi încă ce morală! Fericirea, ca şi Virtutea sau Răul este o noţiune relativă, îl completă Blondet. La Fontaine, de pildă, nădăjduia că până la urmă păcătoşii din iad se vor obişnui cu situaţia în care se află şi se vor simţi acolo în elementul lor, ca peştele în apă.

— Numai băcanii îl ştiu pe La Fontaine de-a rostul! exclamă Bixiou.

— Fericirea unui tânăr la 26 de ani, care trăieşte la Paris, nu se aseamănă cu aceea a unui tânăr de aceeaşi vârstă din Blois, bunăoară, continuă Blondet fără să ţină seama de întrerupere.

— Cei care se folosesc de acest aranjament pentru a osândi nestatornicia în păreri sunt ori de rea credinţă, ori inculţi cu desăvârşire. Medicina modernă, care socoteşte drept cel mai mare merit al său faptul de a fi trecut între 1799—1837 de la stadiul de presupuneri la acela de ştiinţă pozitivă, datorită în primul rând înrâuririi celebrei pleiade de analişti de la Paris, a dovedit că, în cursul evoluţiei sale, omul s-a schimbat cu totul…

— Ca şi cuţitul unui scamator: tu-l crezi mereu acelaşi, dar de fapt e altul, îşi reluă Bixiou firul povestirii. Aşadar, acest costum de arlechin, pe care îl numim fericire, e făcut din multe petice; aflaţi însă că al lui Godefroid n-avea nici cea mai mică pată sau ruptură. Închipuiţi-vă un tânăr de douăzeci şi şase de ani, fericit în dragoste, care, cu alte cuvinte, este iubit nu pentru tinereţea lui în plină floare, nici pentru inteligenţa sau înfăţişarea lui, nici măcar de dragul iubirii însăşi, ci fiindcă femeile se simt irezistibil atrase de el, chiar atunci când e vorba de un amor abstract, ca să folosim expresia lui Royer Collard; într-o asemenea situaţie, tânărul respectiv poate să n-aibă nicio leţcaie în punga brodată de adoratoarea lui, să nu-i fi plătit proprietarului chiria, nici cizmarului amintit pantofii, să-i fi rămas dator croitorului său, care, cu timpul, asemenea Franţei, ar înceta să-l mai iubească. Într-un cuvânt, poate fi şi sărac! Sărăcia distruge numai fericirea unui tânăr care nu împărtăşeşte opiniile noastre transcendentale asupra contopirii intereselor materiale cu cele sentimentale. Nu cred să existe ceva mai obositor decât a fi foarte fericit din punct de vedere moral şi totodată foarte nefericit din punct de vedere material. Într-o astfel de situaţie omul se simte ca mine în clipa de faţă; cu un picior îngheţat din pricina curentului care pătrunde pe sub uşă, iar cu celălalt pârjolit de focul din sobă. Sper că am fost înţeles şi că ceea ce am spus va găsi ecou în buzunarul tău de la vestă, Blondet, nu-i aşa? Când suntem între noi, să nu pomenim de inimă, ca nu cumva să mi se întunece inteligenţa. Şi acum să continuăm! Aşadar, Godefroid de Beaudenord îşi câştigase stima furnizorilor săi, fiindcă, la rândul lor, furnizorii câştigau destul de des bani frumoşi de pe urma lui. Femeia spirituală de care v-am amintit adineauri şi al cărui nume nu vi-l pot spune, deoarece, fiind cu totul lipsită de inimă, mai trăieşte încă…

— Cine o fi?

— Marchiza d’Espard! Ea spunea că un tânăr burlac trebuie să locuiască la parter, într-un mic apartament unde nimic să nu aducă aminte de gospodărie, să n-aibă nici bucătar, nici bucătăreasă, ci numai un bătrân servitor, şi mai ales să nu facă impresia unui om aşezat. După părerea ei, orice alt fel de viaţă ar dovedi prost-gust. Respectând întocmai aceste cerinţe, Godefroid de Beaudenord locuia pe Cheiul Malaquais într-un mic apartament, situat la parter; totuşi fusese nevoit să pună în camera lui un pat, care deşi ocupa puţin loc, fiind foarte îngust, o făcea să semene întrucâtva cu un dormitor conjugal. Dacă o englezoaică ar fi intrat, din întâmplare, în locuinţa lui, n-ar fi găsit nimic improper[33]. Finot, să pui pe cineva să-ţi explice ce înseamnă cuvântul improper, această lege supremă a Angliei! Fiindcă tot suntem legaţi printr-o bancnotă de o mie de franci, am să te ajut chiar eu să-ţi faci o idee, căci, spre deosebire de tine, eu am fost în Anglia! (În şoaptă, lui Blondet, la ureche: îi vând cunoştinţe de cel puţin două mii de franci.) Vezi tu, Finot, în Anglia poţi să ajungi oricât de departe cu o femeie noaptea, la un bal, sau în altă parte; dacă a doua zi o întâlneşti însă pe stradă şi ai aerul c-o recunoşti, e improper. Dacă descoperi la un banchet că sub fracul vecinului tău din stânga se ascunde un om fermecător, spiritual, prietenos şi câtuşi de puţin scrobit, de nici n-ai zice că-i englez, şi îi adresezi cuvântul după vechea tradiţie a politeţii franceze, e improper. Dacă la un bal inviţi la dans o femeie frumoasă, căreia nu i-ai fost prezentat, e improper: dacă discuţi cu aprindere, râzi, pui inimă, suflet şi spirit într-o conversaţie, sau îţi dai pe faţă sentimentele, în sfârşit, dacă joci cărţi fiindcă îţi place, dacă vorbeşti fiindcă ai ceva de spus, dacă mănânci fiindcă ţi-e foame, e improper, improper, improper.

Stendhal, unul dintre oamenii cei mai spirituali şi mai profunzi[34] ai acestei epoci, a caracterizat admirabil noţiunea de improper, spunând că un oarecare lord din Marea Britanie nu se încumetă să şadă cu picioarele încrucişate în faţa focului nici măcar când e singur, de teamă să nu fie improper. O doamnă din înalta societate engleză, chiar dacă face parte din secta fanatică a puritanilor (protestanţii cei mai intransigenţi care şi-ar lăsa întreaga familie să, moară de foame dacă ar socoti-o improper), poate fi oricât de destrăbălată în dormitorul ei, fără a vedea nimic improper în asta, dar s-ar considera compromisă pentru totdeauna, dacă ar primi vizita unui simplu cunoscut în această încăpere. Datorită spaimei de improper, ne vom pomeni într-o bună zi că Londra şi locuitorii ei s-au schimbat în stane de piatră.

— Când te gândeşti că există şi în Franţa destui zevzeci care vor să importe solemnele neghiobii pe care englezii le săvârşesc cu binecunoscutul lor sânge rece, zise Blondet, îl înfioară pe oricine cunoaşte Anglia şi îşi aminteşte de vechile moravuri franceze atât de elegante şi de fermecătoare. Walter Scott, care n-a îndrăznit să zugrăvească femeile aşa cum sunt, numai de teamă să nu pară improper, îşi făcea remuşcări că a creat în închisoarea din Edinburg minunata figură a lui Effie.

 

[1] Prudhomme, personajul lui H. Monnier – Joseph Prudhomme este tipul micului burghez pretenţios şi mărginit care spune în mod solemn adevăruri banale sau de la sine înţelese. Henry Monnier îl prezintă în „Scene populare” (1830), şi în „Memoriile lui Joseph Prudhomme” (1857).

[2] Condottieri ai finanţei moderne – mercenari, profitori ai lumii finanţelor; condottierii erau în Italia conducătorii trupelor de mercenari; cuvântul, a căpătat în limba franceză un sens peiorativ.

[3] Jean Bart – marinar francez celebru, la început corsar îndrăzneţ, apoi şef de escadră în marina franceză (1651—1702).

[4] marea agitată a ultimei revoluţii – e vorba de revoluţia din 1830, care a răsturnat veleităţile de absolutism, în persoana ultimului Bourbon, Carol al X-lea.

[5] teatrul Funambules – teatru de varietăţi, al cărui nume venea de la dansatorii pe funie (funis + ambulare).

[6] „Nepotul lui Rameau”… pe care Diderot nu s-a încumetat să-l publice„Nepotul lui Rameau”, satiră ascuţită a paraziţilor şi a linguşitorilor, nu a fost, într-adevăr, tipărită decât multă vreme după moartea lui Diderot. A apărut mai întâi, la începutul secolului al XIX-lea, într-o traducere germană, datorită lui Goethe, şi apoi în limba franceză. În domeniul public a intrat abia în 1863.

[7] …o mizeră pensiune din Cartierul Latin… – pensiunea din cartierul studenţilor (numit „latin” fiindcă învăţământul mediu şi superior se făcea în evul mediu în limba latină) este faimoasa pensiune Vauquer, atât de viguros descrisă de Balzac în romanul „Moş Goriot”, unde Rastignac este unul dintre personajele principale.

[8] pair al Franţei – membru (numit de rege) al Camerei aristocratice, care, de la 1815 până la 1848, a coexistat cu Camera „reprezentanţilor” (deputaţilor), aleşi în anumite condiţii (v. notele la „Slujbaşii”).

[9] Joséphine… părtaşă la gloria lui (Napoléon) – Joséphine Tascher de La Pagerie, văduva vicontelui de Beauharnais, mort pe eşafod în 1794, s-a căsătorit în 1796 cu generalul Bonaparte, căruia prietenia ei cu Barras, membru al Directoriului, i-a putut fi de folos. În 1804, a devenit împărăteasă, alături de Napoleon, devenit împărat. Dar acesta a repudiat-o în 1809 pentru a se căsători cu o prinţesă de viţă veche, Maria-Luiza a Austriei.

[10] Bois de Boulogne – pădurice la marginea Parisului, loc de plimbare.

[11] La Torpile (Torpila) – numele argotic al unei prostituate din romanul lui Balzac „Strălucirea şi suferinţele curtezanelor”.

[12] Strada Saint-Denis – stradă specifică pentru micul comerţ parizian, în vremea lui Balzac.

[13] Royer-Collard (Pierre-Paul) – mai întâi avocat şi participant la revoluţia din 1789—1794, Royer-Collard a devenit, sub imperiul I, profesor şi filosof spiritualist. El a combătut şcoala senzualistă a lui Condillac şi a jucat un rol de seamă în timpul Restauraţiei difuzând doctrina sa, o încercare de compromis între principiul monarhic şi câteva din cuceririle revoluţiei; a fost adversarul revoluţiei din 1830.

[14] chestiunea rezistă la Critica raţiunii pure – joc de cuvinte cu titlul cunoscutei opere a lui Kant (1724—1804), filosoful german care în această lucrare subliniază de pe poziţii idealiste, agnostice contradicţia dialectică a raţiunii.

[15] vestitul duel… între La Châteigneraie şi Jarnac – acest duel, ale cărui cauze le arată Blondet, a avut loc în 1547; La Châteigneraie a fost ucis de Guy Chabot de Jarnac printr-o lovitură neaşteptată, cu dosul săbiei, în picior; de atunci, „lovitura lui Jarnac” este expresia care se întrebuinţează în limba franceză când e vorba, în orice domeniu, de o lovitură decisivă dată prin surprindere adversarului.

[16] acele hârtii cu filigran – e vorba de bancnote.

[17] doamna de la Popelinière – soţia generalului Le Riche de La Popelinière, prietenul lui Voltaire.

[18] Agnès Sorel… Carol al VII-leaAgnès Sorel (1422—1450) a fost favorita regelui Carol al VII-lea (1403—1461), supranumit indolentul pentru nepăsarea cu care asista, din Bourges, la cotropirea Franţei de către englezi, cotropire combătută prin iniţiativa curajoasă a Jeannei d’Arc.

[19] Jacques Coeur – negustor bogat din Bourges pe care Carol al VII-lea, regele Franţei, l-a făcut vistiernic şi de la care a primit bani pentru a duce războiul contra cotropitorilor englezi; politica regală l-a sacrificat apoi intereselor duşmanilor săi, exilându-l (1395—1456).

[20] François de Salignac de La Molhe Fénelon (1651—1715), arhiepiscop de Cambrai, este autor de fabule şi de tratate de pedagogie, dar mai ales autorul romanului moralizator „Télémaque” (scris pentru elevul său, vlăstar regal), roman care i-a adus dizgraţia Curţii, căci în el apar critici indirecte la domnia lui Ludovic al XIV-lea.

[21] …ia de la Grandet 150.000 de sticle cu şampanie – e vorba de tatăl lui Charles Grandet şi de fratele avarului Grandet (v. „Eugénie Grandet”).

[22] la Palais-Royal între 18171819 – în localurile de petrecere din galeriile de la Palais-Royal au benchetuit trupele de ocupaţie care readuseseră pe Bourboni şi care n-au evacuat Franţa decât în 1818.

[23] Ouvrard (Gabriel-Julien) – financiar veros, îmbogăţit pe socoteala furniturilor la care se obligase faţă de armatele Republicii şi ale Imperiului (1770—1846).

[24] Nucingen e superior lui du Tillet – pentru cariera şi metodele de îmbogăţire ale lui du Tillet, vezi romanul „César Birotteau”.

[25] cum ar spune CousinVictor Cousin (1792—1867), a profesat un spiritualism eclectic, încercând să împace raţionalismul lui Descartes cu idealismul lui Kant; meritul lui este acela de a-l fi făcut cunoscut pe Hegel în Franţa.

[26] Samuel Bernard – financiar bogat de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea; „regele soare” a recurs de mai multe ori la el şi l-a tratat cu multă amabilitate pentru a-i stoarce bani (1651—1739); Samuel Bernard s-a îmbogăţit şi prin specula cu averile protestanţilor refugiaţi după revocarea Edictului din Nantes; el a tratat şi cu Law.

[27] Law (John) – financiar scoţian (1671—1729), devenit în Franţa controlor general al finanţelor, apoi organizator al unei societăţi de exploatare colonială (Compania Indiilor); el e cel care a lansat primele bilete de bancă, organizând la Paris, la începutul secolului al XVIII-lea, faimosul sistem bancar, ajuns curând falimentar.

Fraţii Paris care au contribuit la prăbuşirea lui Law – după falimentul lui Law, financiarul Joseph Paris-Duverney (1684—1770) a fost cel mai cunoscut dintre cei patru fraţi Paris care au ocupat scena financiară.

[28] Bouret, Beaujon – financiari parveniţi din secolul al XVIII-lea.

[29] familia Fugger – familie de bancheri bogaţi din Augsburg, care au ocupat scena financiară timp de trei secole. (XIV, XV, XVI) împrumutându-l şi pe Carol Quintul; la un moment dat, ei obţinuseră şi dreptul de a bate monedă.

[30] almanahul Gotha – anuar nobiliar şi diplomatic publicat la Gotha, începând din 1763, în limba franceză şi germană.

[31] a murit prinţ… – povestirea morţii lui Jacques Coeur e de domeniul fanteziei; Jacques Coeur se refugiase la Roma şi a murit într-o expediţie împotriva turcilor (1456).

[32] Saint-Germain – cartier select din Paris, locuit de familiile nobile.

[33] improper – (engl.) necuviincios, nepotrivit.

[34] Stendhal, unul dintre oamenii cei mai subţiri şi mai profunzi… – este unul dintre meritele lui Balzac de a-l fi apreciat la timpul său pe autorul romanului „Roşu şi negru” a cărui faimă literară s-a stabilit mult mai târziu; în 1839, la apariţia romanului „Mănăstirea din Parma”, Balzac a scris un articol extrem de elogios despre această carte.