I

Vuietul scoicii

 

ăiatul blond îşi dădu drumul pe ultimul metru de stâncă şi începu să-şi croiască drum spre lagună. Deşi îşi scosese jerseul de şcoală şi-l târa acum într-o mână, cămaşa cenuşie îi asudase pe trup şi părul i se lipise de frunte. De jur împrejur, brazda lungă trasă prin junglă devenise o baie fierbinte. Se trudea să-şi facă loc printre liane şi printre trunchiurile zdrobite, când o pasăre, o apariţie roşie şi galbenă, ţâşni cu un ţipăt de vrăjitoare; ţipătului îi răspunse un altul.

— Hei! se auzi. Stai o clipă!

Desişurile din marginea brazdei se scuturară şi picături de ploaie căzură ca ogrindină.

— Stai niţel! zise vocea. M-am încurcat în liane.

Blondul se opri şi îşi trase ciorapii cu un gest automat, de parcă ar fi fost acasă, nu în junglă.

Vocea se auzi iar:

— De-abia mă pot mişca printre lianele astea.

Cel ce vorbise ieşi cu spatele dintre desişuri, iar crăcile îi zgâriară hanoracul slinos. Mărăcinii se agăţaseră şi îi zgâriaseră rotulele goale şi plinuţe ale genunchilor. Se aplecă, scoase cu grijă ţepii mărăcinilor şi se întoarse. Era mai scund decât băiatul blond şi foarte gras. Înaintă, uitându-se atent pe unde calcă, apoi înălţă capul şi privi prin lentilele groase ale ochelarilor.

— Unde-i omul cu megafonul?

Blondul clătină din cap.

— E o insulă. Cel puţin, aşa cred, zise el. Uite un colţ de stâncă în apă. Te pomeneşti că n-o fi niciun om mare pe aici.

Grăsanul păru uimit.

— A fost pilotul ăla. Dar nu era în compartimentul pasagerilor, ci în carlingă.

Blondul făcu ochii mici şi scrută colţul de stâncă.

— Ce s-o fi întâmplat cu puştii? continuă el. Trebuie să fi scăpat câţiva. Sunt convins. Tu ce crezi?

Blondul porni degajat spre malul mării. Încerca să se poarte cât mai firesc şi nu se arătă prea indiferent la cele auzite, dar grăsanul se grăbi să-l urmeze.

— Nu-i absolut niciun om mare?

— Nu cred.

Blondul vorbise solemn; apoi îl copleşi bucuria unei ambiţii împlinite. Se aşeză în mâini, cu capul în jos, chiar în mijlocul brazdei şi îi rânji grăsanului, pe care îl vedea de-a-ndărătelea.

— Nu-i niciun om mare!

O clipă grasul rămase pe gânduri.

— Şi pilotul?

Blondul reveni la poziţia normală şi se aşeză pe pământul jilav.

— O fi zburat mai departe, după ce ne-a dat drumul. Nici n-ar fi putut să aterizeze aici. În orice caz, nu cu un avion cu roţi.

— Am fost atacaţi!

— Nu-ţi fie frică, are să se întoarcă.

Grăsanul clătină din cap.

— Pe când coboram, m-am uitat printr-o fereastră. Am văzut cealaltă parte a avionului. Era în flăcări.

Măsură din ochi brazda din junglă.

— Uite ce-a făcut fuzelajul...

Blondul întinse mâna şi pipăi trunchiul mutilat al unui arbore. Preţ de o clipă, păru interesat.

— Ce s-o fi întâmplat cu avionul? Unde-o fi?

— L-a împins uraganul în larg. Era foarte primejdios, fiindcă toate trunchiurile se prăbuşeau. Trebuie să mai fi rămas nişte copii în avion.

Ezită un moment, apoi vorbi din nou:

— Cum te cheamă?

— Ralph.

Grăsanul aşteptă să fie întrebat şi el cum se numeşte, dar propunerea de prezentare nu avu loc; blondul pe nume Ralph zâmbi vag, se ridică şi porni iar spre lagună. Grăsanul se ţinu scai de el.

— Cred că mai sunt mulţi copii împrăştiaţi pe-aici. N-ai văzut pe nimeni?

Ralph clătină din cap şi iuţi pasul. Apoi se împiedică de o cracă şi căzu cu o buşitură.

Grăsanul se opri lângă el, suflând din greu.

— Mătuşica mi-a spus să nu fug, fiindcă sufăr de astmă, explică el.

— Aşa, mă?

— Chiar aşa. Mi se taie răsuflarea. Eram singurul băiat din şcoală care avea astmă, rosti grăsanul plin de mândrie. Şi port ochelari de la trei ani.

Îi scoase şi-i întinse lui Ralph, clipind şi zâmbind, apoi începu să-i şteargă de hanoracul jegos. O expresie de durere şi concentrare îi schimonosi trăsăturile slab conturate. Îşi şterse sudoarea de pe obraji şi îşi puse repede ochelarii pe nas.

— Fructele alea.

Se uită în jurul brazdei.

— Fructele alea, zise el. Cred...

Îşi potrivi ochelarii, se îndepărtă de Ralph, călcând prin desişuri, şi se ghemui în frunzişul încâlcit.

— Mă întorc numaidecât...

Ralph se desprinse prudent dintre liane şi se strecură mai departe printre ramuri. Îl lăsă repede în urmă pe grăsan cu gâfâielile lui şi o apucă grăbit spre perdeaua care se afla încă între el şi lagună. Trecu peste trunchiul unui arbore zdrobit şi ieşi din junglă.

Ţărmul era străjuit de palmieri. Stăteau drepţi, înclinaţi sau sprijiniţi, scăldaţi în lumina soarelui şi cu frunzişul verde la o înălţime de treizeci de metri. Ţărmul de sub ei, presărat cu nuci de cocos putrezite, cu vlăstari de palmieri şi acoperit cu iarbă aspră, era răscolit pretutindeni de pomi dezrădăcinaţi şi prăbuşiţi. Îndărătul lor se întindea bezna adevăratei păduri şi brazda deschisă prin ea. În picioare, cu o mână sprijinită de un trunchi cenuşiu, Ralph îşi strânse pleoapele în faţa mării sclipitoare. În depărtare, poate la un kilometru şi jumătate, talazurile albe lingeau nişte stânci de coral, iar dincolo de ele marea era de un albastru închis. În arcul neregulat al stâncilor de coral, laguna stătea liniştită ca un lac de munte şi colorată în toate nuanţele albastrului, în verde tulbure şi în purpuriu. Plaja dintre terasa cu palmieri şi ţărm era un arc subţire, aparent nesfârşit, căci la stânga lui Ralph liniile palmierilor, ale plajei şi ale mării se adunau într-un punct la infinit; şi, veşnic, aproape vizibilă, arşiţa.

Sări de pe lespedea de piatră. Pantofii negri i se înfundară în nisip, iar căldura îl lovi. Simţi toată greutatea hainelor şi, cu un gest sălbatic, îşi azvârli pantofii din picioare, apoi, dintr-o singură mişcare, îşi smulse ciorapii cu jartiere cu tot. Sări iar pe lespede, îşi scoase cămaşa şi rămase în picioare printre cojile de nuci de cocos, ca nişte cranii, iar pe trup i se prelinseră umbrele verzi ale palmierilor şi ale pădurii. Îşi desfăcu catarama în formă de şarpe a curelei, îşi trase pantalonii scurţi şi chiloţii şi rămase gol, cu ochii ţintă la plajă şi la marea orbitoare.

Era destul de mare, avea doisprezece ani şi câteva luni, aşa încât îşi pierduse burtica plinuţă din copilărie; nu era totuşi destul de mare pentru ca adolescenţa să-i dea sentimentul pudorii. Judecând după lăţimea şi greutatea umerilor, ar fi putut deveni boxer, deşi gura trăda o anume moliciune, iar în privire nu i se citea arţagul. Bătu uşor cu mâna trunchiul palmierului; apoi, forţat să recunoască în cele din urmă existenţa insulei, râse din nou încântat şi stătu în mâini. Reveni mlădios pe picioare, sări pe plajă, îngenunche şi adună cu braţele la piept două mormane de nisip. După aceea se lăsă niţel pe spate şi privi cu ochi vii şi nerăbdători marea.

— Ralph...

Grăsanul coborî dintre palmieri şi se aşeză atent pe marginea lespezii.

— Îmi pare rău c-am stat aşa de mult. Fructele alea...

Îşi şterse ochelarii şi-i potrivi pe nasul turtit. Rama îi imprimase la rădăcina nasului un „V” adânc şi roz. Se uită cu invidie la trupul bronzat al lui Ralph, apoi la propriile haine. Prinse capătul fermoarului, întins pe tot pieptul.

— Mătuşica...

Trase apoi energic de fermoar şi îşi scoase hanoracul peste cap.

— Aşa!

Ralph îi aruncă o privire piezişă şi nu-i răspunse.

— Mă gândesc c-ar trebui să aflăm cum îi cheamă pe toţi şi să facem o listă, zise grăsanul. N-ar strica să ne adunăm.

Ralph ignoră propunerea, iar grăsanul se văzu silit să continue:

— Nu-mi pasă cum au să-mi spună, cât timp n-au să mă strige ca la şcoală, îi mărturisi el.

Ralph arătă oarecare interes.

— Şi cum te strigau la şcoală?

Grăsanul aruncă o privire peste umăr şi se aplecă spre Ralph.

— Îmi spuneau „Piggy”^[1], şopti el.

Ralph izbucni în hohote de râs. Sări în picioare:

— Piggy! Piggy!

— Ralph... te rog!

Piggy îşi încleştă mâinile, cuprins de teamă.

— Am spus că nu vreau să...

— Piggy! Piggy!

Ralph ţopăi în aerul fierbinte de pe plajă, apoi se întoarse în viraj ca un avion de vânătoare cu aripile strânse şi îl mitralie pe Piggy.

— Vââââj!

Plonjă în nisipul de la picioarele lui Piggy şi rămase acolo râzând.

— Piggy!

Piggy zâmbi reticent, măgulit fără să vrea de dramul acela de preţuire.

— Câtă vreme n-o să le spui ălorlalţi...

Ralph chicoti pe nisip. Expresia de durere şi concentrare reveni pe faţa lui Piggy.

— Stai niţel.

Se întoarse iute în pădure. Ralph se ridică şi o luă la dreapta.

Un element pătrat al peisajului întrerupea plaja; o platformă uriaşă de granit trandafiriu îşi croia drum necruţător prin pădure, prin terasă, prin nisip şi prin lagună, ca un chei suspendat, înalt de peste un metru. Platforma era acoperită cu un strat subţire de pământ şi iarbă aspră, şi umbrită de palmieri tineri care – neputând să crească la înălţimea maximă, rădăcinile fiind lipsite de sol adânc – se prăbuşeau şi se uscau când ajungeau de vreo şapte metri, iar trunchiurile lor devălmăşite erau numai bune să şezi pe ele. Palmierii încă în picioare formau un plafon verde, pe care jucau reflexiile amestecate ale lagunei.

Ralph se urcă pe platformă, simţi răcoarea şi umbra, închise un ochi şi se convinse că umbrele de pe trupul lui erau cu adevărat verzi. Se îndreptă spre marginea dinspre mare a platformei şi rămase cu privirea la apă. Era limpede până la fund şi strălucea de eflorescenţa ierburilor marine tropicale şi a coralului. Un banc de peştişori lucioşi săgeta ici-colo. Ralph vorbi singur, articulându-şi încântarea pe corzile de bas ale vocii.

— Aaah!

În spatele platformei se iviră alte minuni. O forţă necontrolată a naturii – un taifun, poate, sau o furtună dezlănţuită o dată cu venirea lui Ralph aici – îngrămădise nisip în lagună, astfel încât pe plajă se formase un bazin lung şi adânc, îngrădit la capătul cel mai îndepărtat de un perete înalt de granit trandafiriu. Ralph, pe care aspectul de falsă adâncime a bazinelor de pe plajă îl mai înşelase şi înainte, se apropie, gata de o nouă dezamăgire. De data asta însă, insula îşi ţinu făgăduiala, iar bazinul, inundat evident doar în timpul fluxului, era, lucru de necrezut, atât de adânc la un capăt, încât arăta verde-închis. Ralph îl cercetă cu atenţie pe toată lungimea celor treizeci de metri, apoi se aruncă în el. Apa era mai caldă decât sângele lui şi avu impresia că înoată într-o baie uriaşă.

Piggy apăru din nou, se aşeză pe marginea cornişei stâncoase şi urmări cu invidie trupul verde şi alb al lui Ralph.

— Dar bine mai înoţi!

— Piggy!

Piggy îşi scoase pantofii şi ciorapii, îi întinse cu grijă pe stâncă şi încercă apa cu degetul mare de la picior.

— E fierbinte!

— Dar cum te aşteptai să fie?

— Nu mă aşteptam la nimic. Mătuşica...

— Ia mai dă-o dracului pe mătuşă-ta!

Ralph plonjă din nou şi înotă pe sub apă cu ochii deschişi; îngrăditura de nisip a bazinului se înălţă ameninţătoare ca o costişă de deal. Se întoarse pe spate, ţinându-şi nasul cu degetele, şi pe faţă îi juca şi se sfărâmă o rază aurie. Piggy păru că se hotărăşte şi începu să-şi scoată pantalonii scurţi. Imediat rămase gol – palid şi gras în goliciunea lui. Coborî pe vârful picioarelor taluzul nisipos al lacului, intră până la gât în apă şi îi zâmbi mândru lui Ralph.

— N-ai de gând să înoţi?

Piggy clătină din cap.

— Nu ştiu să înot. Nu mi-au dat voie. Astma mea...

— Ia mai dă-o dracului de asta-a-mea!

Piggy primi afrontul cu un fel de răbdare umilă.

— Dar bine mai înoţi!

Ralph lipăi spre mal, îşi băgă capul la fund şi împroşcă apoi printre buze o şuviţă de apă. Îşi înălţă bărbia şi zise:

— Înot de la cinci ani. M-a învăţat tăticul. E comandor de marină. Când o să intre în concediu, o să vină să ne salveze. Tatăl tău ce-i?

Piggy roşi brusc.

— Tăticul a murit, zise el repede, iar mămica...

Îşi scoase ochelarii, căutând zadarnic în jur ceva cu care să-i şteargă.

— Am stat cu mătuşica. Ţinea o cofetărie. Aveam prăjituri berechet. Câte voiam. Când o să ne salveze tăticul tău?

— De îndată ce-o să poată.

Piggy ieşi şi rămase gol, şiroind de apă; îşi şterse ochelarii cu o şosetă. Prin arşiţa dimineţii, nu ajungea până la ei decât mugetul lung al talazurilor ce se zdrobeau de stânci.

— Da' de unde ştie că suntem aici?

Ralph se bălăcea în apă. Somnul îl cotropi ca mirajele ce se străduiau să învăluie strălucirea lagunei.

— Da' de unde ştie că suntem aici?

„Fiindcă, îşi spuse Ralph, fiindcă, fiindcă.”

Mugetul de pe stâncile din mare se îndepărtă mult de tot.

— Au să-i spună la aeroport.

Piggy clătină sceptic din cap, îşi puse ochelarii cu lentilele sclipitoare şi îşi coborî privirea spre Ralph.

— În niciun caz n-au să-i spună cei de acolo. N-ai auzit ce-a zis pilotul? Despre bomba atomică? Au murit toţi.

Ralph ieşi din apă şi rămase în faţa lui Piggy, gândindu-se la această problemă neobişnuită.

— Suntem pe-o insulă, nu-i aşa? insistă Piggy.

— M-am cocoţat pe-o stâncă şi cred că-i o insulă, răspunse Ralph încet.

— Au murit toţi şi suntem pe o insulă, zise Piggy. Nici dracu' nu ştie că suntem aici. Tăticu tău nu ştie, nimeni nu ştie...

Îi tremurau buzele, iar ochelarii i se aburiseră de ceaţă.

— S-ar putea să rămânem aici până murim.

La acest ultim cuvânt, li se păru că arşiţa se înteţeşte, ca o apăsare ameninţătoare, iar laguna îi copleşeşte cu scânteieri orbitoare.

— Mă duc să-mi iau hainele, bombăni Ralph. Uite-le colo.

O rupse la fugă pe nisip, sub razele neîndurătoare ale soarelui, traversă platforma şi dădu peste hainele risipite. Îmbrăcatul cămăşii cenuşii îi produse o nouă şi stranie plăcere. Se urcă pe marginea platformei şi se aşeză la umbra verde, pe un trunchi din apropiere. Piggy se săltă şi el, strângând la subsuoară aproape toate hainele. Se aşeză grijuliu pe un trunchi prăbuşit, lângă stâncă micuţă, îndreptată spre lagună; pe trup îi tremurau reflexiile razelor încâlcite.

— Trebuie să dăm de ceilalţi, spuse Piggy. Trebuie să facem ceva.

Ralph nu-i răspunse. Se aflau pe o insulă de coral. Se lăsă pradă viselor plăcute, apărat de soare şi ignorând ce cobea Piggy.

— Câţi om fi? insistă Piggy.

Ralph înaintă şi se opri lângă grăsan.

— Habar n-am.

Pe apele lucioase, sub pâcla arşiţei, se strecurau ici şi colo brize uşoare. Când ajungeau la platformă, frunzele de palmieri porneau să şoptească, iar pete neclare de soare alunecau pe trupul băieţilor sau se mişcau la umbră, ca nişte fiinţe strălucitoare şi înaripate.

Piggy îşi înălţă privirea spre Ralph. Pe faţa acestuia umbrele se inversaseră; deasupra erau verzi, iar jos strălucitoare, proiectate de lagună. Prin păr i se furişă o rază tulbure de soare.

— Trebuie să facem ceva.

Ralph nu-i dădu nicio atenţie. Iată, în sfârşit, locul mult visat, dar niciodată înţeles pe deplin, prinzând brusc o viaţă adevărată. Deschise buzele într-un zâmbet de încântare, iar Piggy, luând surâsul lui drept o dovadă că era acceptat, râse încântat.

— Dacă-i într-adevăr o insulă...

— Dar asta ce-o mai fi?

Ralph încetă să zâmbească şi arătă cu degetul spre lagună. Printre ierburile marine şi ferigi se vedea un obiect alb-gălbui.

— E o piatră.

— Nu. E o scoică.

Piggy nu-şi mai găsea locul, cuprins de un entuziasm frenetic.

— Aşa e. E o scoică! Am mai văzut una la fel. Pe zidul din spatele casei cuiva. Zicea că-i o cochilie. Sufla în ea şi-atunci venea mămica lui. Costă o groază de bani...

Aproape de cotul lui Ralph, vlăstarul unui palmier se apleca peste lagună. Greutatea trunchiului făcuse să se ridice o moviliţă de pământ sterp, afânat, şi palmierul avea să se prăbuşească în curând. Ralph smulse tulpina şi începu s-o vânture prin apă, în timp ce peşti sclipitori fulgerau în toate părţile. Piggy se aplecă riscant.

— Ai grijă. Ai s-o spargi...

— Gura!

Ralph vorbi cu gândul aiurea. Scoica era interesantă, frumoasă, o adevărată jucărie scumpă; dar plăsmuirile vii din visul lui diurn stăruiau încă între el şi Piggy, care, în această împrejurare, se dovedi o fiinţă fără importanţă. Tulpina palmierului se îndoi şi Ralph împinse scoica printre ierburi, întinse mâna ca o pârghie şi apăsă cu cealaltă, până când cochilia ieşi la suprafaţă picurând şi Piggy reuşi s-o apuce.

Acum, că scoica nu mai era doar un obiect vizibil de la distanţă şi intangibil, Ralph se entuziasma şi el.

―... o cochilie face o groază de bani, bolborosi Piggy. Sunt sigur că, dac-ai vrea să cumperi una, ar trebui să dai pe ea o mulţime de bani... Ăla o ţinea pe zidul grădinii, iar mătuşica...

Ralph îi luă scoica şi pe braţ i se prelinse puţină apă. De un alb-gălbui închis, scoica avea ici-colo pete trandafirii decolorate, între vârful ei ros, niţel găurit, şi valvele roz ale gurii, corpul lung de patruzeci de centimetri, acoperit cu un desen fin şi cizelat, se răsucea uşor în spirală. Ralph o scutură, golind de nisip tubul adânc.

―... mugeşte ca o vacă, spuse Piggy Avea şi nişte pietre albe, şi mai avea o colivie cu un papagal verde. Fireşte, nu sufla în pietrele albe, zicea...

Se opri să-şi tragă răsuflarea şi mângâie obiectul strălucitor din mâinile lui Ralph.

— Ralph!

Băiatul îl privi.

— Cu ajutorul ei, îi putem chema pe ceilalţi. Ca să ne adunăm. Când or să ne audă, or să vină toţi...

Îl privi radios pe Ralph.

— Asta urmăreai, va să zică? De asta ai scos cochilia din apă?

Ralph îşi dădu peste cap părul blond.

— Cum sufla prietenul tău din cochilie?

— Parcă scuipa, răspunse Piggy. Mătuşica nu voia să mă lase să suflu, din cauza astmei. Băiatul zicea că trebuie să sufli prin capătul de jos.

Piggy îşi puse mâna pe abdomenul umflat.

— Hai, încearcă, Ralph. Cheamă-i!

Neîncrezător, Ralph duse la gură capătul mic al scoicii şi suflă. Prin gura cochiliei ieşi doar un şuierat. Ralph se şterse pe buze de apa sărată şi suflă iar, dar scoica rămase tăcută.

— Parcă scuipa.

Ralph îşi strânse buzele şi suflă în scoică, provocând un sunet jos, ca un pârţ. Băieţii se amuzară atât de tare, încât Ralph, între hohote de râs, mai suflă un timp.

— Suflă pe aici, pe jos.

Ralph pricepu şi suflă cu toată forţa în scoică. Scoica răsună pe dată. O notă aspră şi adâncă vui pe sub palmieri, se răspândi prin pădurea încâlcită şi reveni ca un ecou din granitul trandafiriu al muntelui. Stoluri de păsări se înălţară din vârful pomilor, iar prin desişuri un animal guiţă şi o rupse la fugă.

Ralph îşi dezlipi scoica de la gură.

— Măiculiţă!

După nota aspră a cochiliei, vocea lui obişnuită suna ca o şoaptă. O duse din nou la buze, trase adânc aer în piept şi mai suflă o dată. Sunetul răsună din nou: apoi, la o încercare mai energică, sunetul urcă o octavă şi deveni un zgomot strident şi mai pătrunzător. Piggy striga ceva încântat, iar lentilele îi sclipeau. Păsările ţipau, animalele mici fugeau să se ascundă. Ralph obosi; sunetul coborî o octavă şi deveni un gâlgâit, un şuierat.

Scoica tăcu – un colţ strălucitor de elefant. Văzduhul insulei se umplu de ţipetele păsărilor şi de ecouri, iar faţa lui Ralph se umbri de o emoţie covârşitoare.

— Sunt sigur că se poate auzi la kilometri.

Ralph îşi recăpătă suflul şi smulse scoicii o serie de sunete scurte şi violente.

— Ia te uită! exclamă Piggy. A apărut unul!

Printre palmieri, la vreo sută de metri de plajă, se ivise un copil. Era un băieţel de vreo şase ani, voinic şi blond, cu hainele în zdrenţe şi mânjit pe faţă de fructele terciuite. Îşi lăsase pantalonii pe vine într-un scop anume şi nu-i mai ridicase decât pe jumătate. Sări de pe terasa cu palmieri pe nisip, iar pantalonii îi căzură în jurul gleznelor; ieşi din ei şi se îndreptă spre platformă. Piggy îl ajută să se salte. Între timp, Ralph suflă de zor până când în pădure răsunară voci. Băieţelul se ghemui înaintea lui Ralph, privindu-l cu ochi strălucitori. Pe măsură ce se convingea că sunetul avea un scop precis, păru tot mai mulţumit şi-şi vârî în gură singurul deget curat, degetul mare trandafiriu.

Piggy se aplecă spre el.

— Cum te cheamă?

— Johnny.

Piggy bombăni pentru sine numele, apoi i-l strigă lui Ralph care, ocupat să sufle, nu arătă niciun interes. Plăcerea violentă stârnită de acest sunet uluitor îi întunecase faţa, iar bătăile inimii îi înfiorau cămaşa scorţoasă. Strigătele din pădure se apropiau.

Pe plajă se observau semne de viaţă. Nisipul, palpitând în pâcla arşiţei, ascundea multe siluete de-a lungul câtorva kilometri. Prin nisipul fierbinte şi mut se îndreptau spre platformă mai mulţi băieţi. Trei copii, cât Johnny de mici, aproape că răsăriseră din pădurea unde se îndopaseră cu fructe. Unul brunet, ceva mai mic ca Piggy, îşi croi drum prin desiş, se îndreptă spre platformă şi le zâmbi vesel tuturor. Veneau tot mai mulţi. Urmând exemplul inocentului Johnny, se aşezară pe trunchiurile prăbuşite ale palmierilor şi aşteptară. Ralph continuă să sufle, scoţând sunete scurte şi pătrunzătoare. Piggy se mişca printre ei, întrebându-i cum îi cheamă şi încruntându-se în efortul de a le memora numele. Copiii vădeau faţă de el acelaşi respect firesc, ca în faţa oamenilor cu megafoane. Unii erau goi şi-şi duceau hainele în mână; alţii erau pe jumătate dezbrăcaţi, cum se nimerise, în uniforme de şcoală cenuşii, albastre, gălbui, în haine sau jersee. Aveau insigne, chiar şi embleme, pulovere şi ciorapi în dungi. Se adunaseră ciorchine peste trunchiurile palmierilor, în umbra verde: capete cu păr şaten, blond, brunet, castaniu, nisipiu, cenuşiu deschis; capete care murmurau şi şopteau; capete cu ochi care îl pândeau pe Ralph, făcând speculaţii de tot felul. Se petrecea ceva.

Copiii care veneau de-a lungul plajei, singuri sau câte doi, apărură brusc la vedere când ieşiră din pâcla arşiţei şi păşiră pe nisipul din apropiere. Atenţia îţi era în primul rând atrasă de o fiinţă întunecată, ca un liliac, ce dansa pe nisip, precedând un trup care încă nu se vedea. Era umbra unui copil care, sub razele verticale ale soarelui, se micşorase, ajungând o pată între picioarele grăbite. Când şi ultima pereche, înaintând sub o pată neagră şi tremurătoare, ajunse la platformă, Ralph îi observă, în vreme ce sufla din cochilie. Cei doi băieţi, cu capete rotunde ca nişte bile şi cu păr cânepiu, se aruncară la pământ şi rămaseră acolo, rânjindu-i lui Ralph şi suflând din greu, ca nişte câini. Erau gemeni şi dubletul arăta atât de nostim, încât te uluia, nevenindu-ţi să-ţi crezi ochilor. Respirau împreună, rânjeau împreună, vânjoşi şi plini de viaţă, îşi ridicară spre Ralph buzele umede: se părea că pielea fetei nu-i încăpea, aşa încât profilurile le erau turtite, iar gurile şi le ţineau deschise. Piggy aplecă spre ei ochelarii cu lentile strălucitoare şi, printre şuierăturile stridente ale scoicii, se auzi cum le repetă numele.

— Sam, Eric! Sam, Eric!

Apoi se încurcă; gemenii clătinară din cap şi se arătară cu degetul, iar copiii râseră.

În cele din urmă, Ralph încetă şi rămase nemişcat, cu scoica într-o mână şi bărbia rezemată de genunchi. Ecourile şi râsetele se stinseră în depărtare şi se aşternu tăcerea.

Prin ceaţa diamantină a plajei se opintea o făptură întunecată. Ralph o văzu primul şi o urmări până când forţa privirii lui atrase toţi ochii într-acolo. Făptura păşi din miraj, ajunse pe nisipul curat şi ceilalţi observară că aspectul ei întunecat nu se datora atât umbrelor, cât hainelor. Un grup de băieţi mergând aproape la pas, în două şiruri paralele, şi îmbrăcaţi în veşminte stranii şi excentrice, iată ce era de fapt creatura. Duceau în mână pantaloni scurţi, cămăşi şi haine felurite. Fiecare purta o şapcă neagră şi pătrată, cu o insignă de argint. Pelerine negre, cu o cruce lungă de argint în dreptul inimii şi încheiate la gât cu un jabou[2] gălbui, le ascundeau trupurile de la gât şi până la călcâie. Arşiţa tropicelor, coborârea, căutarea hranei, iar acum acest marş obositor de-a lungul plajei fierbinţi îi făcuseră să semene la faţă cu nişte prune proaspăt spălate. Băiatul care îi comanda era îmbrăcat la fel, având însă pe şapcă o insignă de aur. Când grupul lui ajunse la vreo zece metri de platformă, le dădu un ordin, iar băieţii se opriră, trăgându-şi suflarea, transpiraţi şi unduindu-se în lumina nemiloasă. Cu pelerina fluturând, comandantul păşi înainte, se îndreptă hotărât spre platformă şi scrută bezna care i se părea de nepătruns.

— Unde-i trompetistul?

Ralph, înţelegând că pe cel din faţa lui îl orbise lumina soarelui, răspunse:

— Nu-i niciun trompetist. Eu am suflat!

Băiatul se apropie şi mai mult, îşi miji ochii şi se uită atent la Ralph. Puştiul blond pe care îl văzu, cu o cochilie alb-gălbuie pe genunchi, nu păru să-l mulţumească. Se întoarse repede, învăluit în pelerina neagră.

— Da' nu-i niciun vapor?

Înăuntrul pelerinei înfoiate se vedea un trup înalt, subţirel şi ciolănos; de sub şapca neagră ieşea un păr roşcat. Băiatul avea o figură boţită şi pistruiată, urâtă, însă fără a fi stupidă. Ochii de un albastru-deschis te măsurau nemulţumiţi şi furioşi, sau gata să devină furioşi.

— Nu-i niciun om mare pe aici?

— Nu-i niciunul, îi răspunse Ralph. Avem o întrunire. Veniţi şi voi.

Grupul de băieţi cu pelerine începu să se destrame din şirul strâns. Băiatul înalt le strigă:

— Corul! Drepţi!

Corul se regrupa, respectând resemnat ordinul, şi rămase clătinându-se în soare. Cu toate acestea, unii din ei începură să protesteze slab:

— Ascultă, Merridew. Te rugăm, Merridew... n-am putea...?

Unul dintre băieţi căzu cu faţa în nisip, iar şirul se risipi, îl suiră pe platformă pe băiatul căzut şi îl lăsară întins acolo. Merridew aruncă fulgere din priviri, dar se sili să iasă cu bine din această situaţie penibilă.

— Foarte bine atunci. Staţi jos. Lăsaţi-l în pace.

— Dar, Merridew...

— Leşină mereu, răspunse Merridew. A leşinat la Gibraltar, la Addis-Abeba şi la slujba religioasă de dimineaţă, în faţa dirijorului corului.

La acest ultim amănunt răutăcios, membrii corului chicotiră, se aşezară ca nişte corbi pe trunchiurile devălmăşite şi îl studiară curioşi pe Ralph. Piggy nu-i întrebă de nume. Superioritatea impusă de uniforme şi autoritatea firească a vocii lui Merridew îl intimidau. Se strânse de cealaltă parte a lui Ralph şi îşi făcu de lucru cu ochelarii.

Merridew se întoarse spre Ralph.

— Nu-i niciun om mare pe aici?

— Nu.

Merridew se aşeză pe un trunchi şi se uită în jur.

— Atunci o să trebuiască s-avem singuri grijă de noi.

Piggy, aflat în siguranţă de cealaltă parte a lui Ralph, vorbi timid:

— De-asta a convocat Ralph întrunirea. Ca să hotărâm ce-i de făcut. Ştim şi unele nume. Ăsta-i Johnny. Ăştia doi... sunt gemeni, Sam şi Eric? Care-i Eric? Tu eşti? Nu... tu eşti Sam...

— Eu sunt Sam...

— Şi eu îs Eric...

— Să spună mai bine fiecare cum îl cheamă, zise Ralph. Pe mine mă cheamă Ralph.

— Ştim aproape toate numele, zise Piggy. Tocmai le-am aflat.

— Astea-s nume de ţânci, spuse Merridew. De ce să fiu Jack? Mă cheamă Merridew.

Ralph se întoarse brusc. Vocea băiatului arăta că ştie ce vrea.

— Pe urmă, continuă Piggy, pe ăla... am uitat...

— Vorbeşti prea mult, spuse Jack Merridew. Gura, Fatty^[3].

Izbucniră râsete.

— Nu-l cheamă Fatty! strigă Ralph, numele lui adevărat e Piggy!

— Piggy!

— A, Piggy!

Până şi ţâncii ţinură isonul hohotelor de râs. Printre băieţi se formă o vreme un circuit închis de simpatie, lăsându-l pe Piggy în afară; grăsanul se îmbujora, înclină capul şi îşi şterse din nou ochelarii.

În cele din urmă, râsul se domoli şi apelul continuă. Printre cei din cor, Maurice era primul ca înălţime după Jack; era lat în umeri şi zâmbea tot timpul. Mai era şi un băiat slăbuţ, cu mişcări furişe, pe care nu-l cunoştea niciunul; stătea izolat şi firea lui ascunsă arăta limpede că nu voia să aibă de-a face cu nimeni. Murmură că se numea Roger şi tăcu. Bill, Robert, Harold, Henry; băiatul din cor care leşinase se sprijini în capul oaselor de trunchiul unui palmier, îi zâmbi uşor lui Ralph şi spuse că se numeşte Simon.

— Trebuie să hotărâm cum vom fi salvaţi, zise Jack.

Băieţii se foiră. Unul dintre puşti, Henry, spuse că voia să plece acasă.

— Gura! îi zise Ralph şi ridică absent cochilia. Cred c-ar trebui s-avem un şef care să ia hotărâri.

— Un şef! Un şef!

— Eu trebuie să fiu şeful, zise Jack cu o obrăznicie sfruntată, fiindcă sunt coristul principal şi şeful clasei. Ştiu să cânt în do diez.

Băieţii se foiră din nou.

— Foarte bine atunci, spuse Jack. Eu...

Ezită. Băiatul brunet, Roger, se trezi în sfârşit şi vorbi răspicat:

— Să votăm.

— Da!

— Să votăm pentru şef!

— Să votăm...

Jocul de-a votatul era aproape la fel de plăcut ca şi cel cu cochilia. Jack încercă să protesteze, dar în hărmălaia iscată, dorinţa tuturor de a avea un şef se transformă în alegere, prin aclamarea lui Ralph. Niciunul dintre băieţi n-ar fi putut găsi o justificare serioasă alegerii. Doar Piggy dăduse dovadă de bun simţ, în vreme ce faptele îl desemnau clar pe Jack ca şef. Nemişcarea lui Ralph le atrăsese atenţia: apoi înălţimea şi aspectul lui plăcut; şi, ca un element tainic, dar foarte puternic – cochilia. Cel care suflase în cochilie, cel care stătuse şi îi aşteptase pe platformă cu scoica delicată bălăbănindu-i-se pe genunchi, făcea o figură aparte.

— Pe cel cu scoica!

— Ralph! Ralph!

— Să-l alegem şef pe cel cu trompeta!

Ralph ridică mâna, impunând tăcere.

— Foarte bine. Cine-l vrea pe Jack ca şef?

Cu o supunere obosită, corul înălţă mâinile.

— Cine mă vrea ca şef?

Toate mâinile, în afară de cele ale coriştilor şi a lui Piggy, se ridicară imediat. Apoi Piggy o ridică şi el, vrând-nevrând.

— Atunci eu sunt şeful, numără Ralph.

Cercul izbucni în aplauze. Până şi corul aplaudă; pistruii de pe faţa lui Jack dispărură sub roşeaţa jignirii. Se ridică, apoi se răzgândi şi se aşeză la loc, în timp ce văzduhul vuia. Ralph îl privi, gata să-i ofere ceva.

— Fireşte, corul e al tău.

— Am putea face o armată din el...

— Sau vânători...

— Am putea...

Îmbujorarea dispăru de pe faţa lui Jack. Ralph ceru din nou cu mâna să se facă tăcere.

— Jack e şeful corului. Băieţii ar putea... ce-ai vrea să fie?

— Vânători.

Jack şi Ralph schimbară zâmbete de afecţiune timidă. Ceilalţi începură să vorbească înfocat.

— Foarte bine, corul. Scoateţi-vă pelerinele, zise Jack şi se ridică.

Băieţii din cor, ca şi cum ar fi scăpat de şcoală, se ridicară, începură să trăncănească şi îşi aşezară pelerinele negre pe iarbă la grămadă. Jack şi-o puse pe-a lui pe trunchiul de lângă Ralph. Pantalonii scurţi şi cenuşii i se lipiseră de trup din cauza transpiraţiei. Ralph îi privi cu admiraţie, iar când Jack observă, îi explică:

— Am încercat să mă caţăr pe dealul ăla ca să văd dacă e apă împrejur. Da' ne-a chemat scoica ta.

Ralph îi zâmbi şi ridică scoica, impunând tăcere.

— Ascultaţi-mă cu toţii. Trebuie să am timp ca să văd cum stau lucrurile. Nu pot hotărî pe loc ce-i de făcut. Dacă nu-i o insulă, o să fim salvaţi imediat. Aşa că trebuie să hotărâm dacă e sau nu o insulă. Rămâneţi cu toţii pe loc, aşteptaţi şi nu vă îndepărtaţi. Trei dintre noi – dacă luăm mai mulţi, o să ne încurcăm şi-o să ne rătăcim – trei dintre noi o să plecăm în cercetare. O să merg eu, Jack şi...

Se uită împrejur la feţele aprinse de emoţie. Nu ducea lipsă de băieţi dintre care să aleagă.

— Şi Simon.

Băieţii din jurul lui Simon chicotiră, iar el se ridică şi râse scurt. Paloarea leşinului îi dispăruse; era un băieţel subţirel, vioi, privind pe sub o claie de păr drept, negru şi aspru, care îi atârna în laţe.

Dădu din cap spre Ralph.

— Bine.

— Şi eu...

Jack înşfăcă un cuţit lung din buzunarul de la spate şi-l înfipse într-un trunchi. Murmurul se stârni iar, apoi se stinse.

Piggy se foi.

— Vin şi eu.

Ralph se întoarse spre el.

— Nu eşti bun la aşa ceva.

— Dar...

— N-avem nevoie de tine, i-o tăie Jack. Trei suntem de-ajuns.

Ochelarii lui Piggy scânteiară.

— Am fost cu el când a găsit cochilia. Am fost cu el înaintea celorlalţi.

Nici Jack şi nici restul nu-i dădură vreo atenţie. Se împrăştiară cu toţii. Ralph, Jack şi Simon săriră de pe platformă şi o luară de-a lungul plajei, trecând de bazin. Piggy se ţinu bombănind în urma lor.

— Dacă Simon merge între noi, atunci o să vorbim peste capul lui, zise Ralph.

Cei trei începură să meargă la pas. Din când în când, Simon trebuia să facă doi paşi mici şi repezi ca să-i ajungă. Ralph se opri brusc şi se întoarse spre Piggy.

— Ascultă!

Jack şi Simon se prefăcură că nu observă nimic, îşi văzură de drum.

— Nu poţi să vii cu noi!

Ochelarii lui Piggy se aburiră iar – de data asta de umilinţă.

— Tu le-ai spus! După ce că te-am rugat.

Se înroşi, iar buzele îi tremurară.

— După ce te-am rugat că nu vreau...

— Despre ce dracu' vorbeşti?

— De faptul că mi se spune Piggy Ţi-am zis că nu-mi pasă câtă vreme n-au să mă strige Piggy; te-am rugat să nu le zici, dar te-ai apucat şi le-ai spus imediat...

Se aşternu tăcerea. Ralph îl privi pe Piggy cu mai multă înţelegere, îşi dădu seama că îl jignise şi că îl zdrobise sufleteşte. Ezită între două căi – de a-şi cere scuze sau de-a continua cu jignirile.

— Mai bine Piggy decât Fatty, conchise el cu brutalitatea conducătorului înnăscut, dar, oricum, îmi pare rău dacă te simţi jignit. Întoarce-te, Piggy, şi strânge numele băieţilor. Asta-i treaba ta. La revedere.

Se întoarse şi o rupse la fugă după cei doi. Piggy rămase nemişcat, iar indignarea de pe faţă îi dispăru treptat. Reveni la platformă.

 

Cei trei băieţi păşeau repede pe nisip. Fluxul scăzuse, iar ierburile marine întăriseră o fâşie a plajei, făcând-o tare ca o şosea. Un fel de splendoare se răspândi asupra lor şi asupra peisajului; îi pătrunse şi se simţiră fericiţi. Se întoarseră unul spre celălalt, râseră tare şi vorbiră fără să se asculte. Văzduhul sclipea. Ralph, simţind nevoia de-a găsi o explicaţie, stătu în mâini şi căzu. Când încetară să râdă, Simon îi mângâie timid braţul lui Ralph; trebuiră să râdă din nou.

— Hai, zise imediat Jack, suntem exploratori.

— Mergem până la capătul insulei şi ne uităm după colţ, zise Ralph.

— Dacă o fi într-adevăr o insulă...

Acum, aproape de sfârşitul după-amiezii, mirajele se mai domoleau. Găsiră capătul insulei, care apărea foarte desluşit, fără să-şi fi pierdut, prin magia mirajelor, forma sau realitatea. O îngrămădire obişnuită de blocuri cubice, cu o stâncă imensă înălţându-se din lagună. Pe stâncă îşi aveau cuibul păsările marine.

— Parcă-i glazura de pe o prăjitură roz, zise Ralph.

— Nu-i nimic de văzut după colţ, fiindcă nu există un colţ, zise Jack. E o mică îndoitură – şi, vă daţi seama, stâncile sunt tot mai greu de urcat...

Ralph îşi puse mâna streaşină la ochi şi urmări conturul zdrenţuit al colţilor stâncoşi ce înaintau spre munte. Această parte a plajei era mai aproape de munte decât toate celelalte.

— O să încercăm să ne căţărăm pe munte de aici, zise el. Cred că-i calea cea mai uşoară. E mai puţină vegetaţie de junglă şi mai multă stâncă trandafirie. Haideţi.

Cei trei băieţi începură să se caţere. O forţă necunoscută smulsese şi sfărâmase aceste cuburi, astfel că zăceau strâmb, claie peste grămadă, ca o piramidă. Cele mai răspândite erau stâncile trandafirii, încălecate de un bloc pus pieziş; iar peste bloc un altul, şi aşa mai departe, până când masa trandafirie devenea o aglomerare de stânci în echilibru, izbucnind din fantastica încrengătură a lianelor din pădure. Printre stâncile rozalii erau adeseori şi cărări înguste, şerpuind în sus. Băieţii reuşiră să se strecoare de-a lungul lor cu faţa la stâncă, pătrunzând adânc în universul plantelor.

— Cine-a făcut cărarea asta?

Jack se opri şi îşi şterse faţa de sudoare. Ralph rămase alături, gâfâind.

— Oamenii?

Jack clătină sceptic din cap.

— Animalele, zise el.

Ralph cercetă bezna de sub pomi. Pădurea vibra subtil.

— Haideţi.

Ascensiunea abruptă pe ţancurile de stâncă nu se dovedi atât de grea ca trecerile ocazionale prin tufişuri, pentru a da de urma cărării în continuare. Rădăcinile şi tulpinile lianelor erau atât de încâlcite, încât băieţii trebuiau să se furişeze printre ele. Singurul lor ghid, în afară de solul cafeniu şi de razele întâmplătoare prin frunziş, era direcţia pantei: dacă o gaură, de pildă, acoperită de dantela lianelor era mai sus sau mai jos decât o alta.

Într-un fel, reuşiră să urce.

Prins în păienjenişul lianelor, poate în cea mai grea clipă, Ralph se întoarse cu ochi strălucitori spre ceilalţi.

— Ţuţ!

— Meserie!

— Mişto!

Greu de ghicit de ce se bucurau. Toţi trei se înfierbântaseră, erau murdari şi frânţi de oboseală. Ralph se zgâriase rău. Lianele, groase ca pulpele lor, nu le îngăduiau să înainteze decât prin nişte tunele. Ralph strigă de probă şi ascultară cu toţii ecourile înăbuşite.

— Asta-i o adevărată explorare, zise Jack. Sunt sigur că n-a mai călcat nimeni pe aici.

— Ar trebui să desenăm o hartă, propuse Ralph. Ce păcat că n-avem hârtie.

— Am putea să zgâriem pe coajă de copac şi să umplem dungile cu lut negru, zise Simon.

Privirile lor învăpăiate se adunară din nou, solemn, în beznă.

— Meserie!

Nu aveau destul loc ca să stea cu capul în jos. Ralph îşi exprimă de data asta intensitatea emoţiei prefăcându-se că-l doboară pe Simon cu o lovitură; în curând, în penumbră se văzu doar un morman de trupuri fericite şi agitate.

Când se despărţiră, Ralph vorbi primul:

— Trebuie să ne vedem de drum.

Granitul trandafiriu al stâncii următoare se afla mult dincolo de liane şi de pomi, aşa că reuşiră să urce repede poteca. Drumul îi conduse în pădurea tot mai rară şi întrezăriră întinderea mării. O dată cu spaţiul deschis apăru şi soarele; le usca sudoarea ce le pătrunsese hainele în arşiţa întunecată şi umedă. Calea spre vârf le părea, în sfârşit, un fel de căţărare peste stâncile trandafirii, fără să se mai cufunde în beznă. Băieţii îşi croiră drumul prin defilee şi printre bucăţile ascuţite de stâncă.

— Ia uitaţi-vă! Ia uitaţi-vă!

Sus, deasupra acestui capăt al insulei, stâncile sfărâmate se ridicau ca nişte clăi şi coşuri de casă. Cea de care se sprijinea Jack se mişca şi, când o împinse, hurui.

— Haideţi...

Porniră însă nu spre vârf. Asaltul culmii trebuia să mai aştepte; acum, cei trei băieţi acceptaseră o altă provocare. Stâncă era cât un mic automobil.

— Împingeţi!

Se legănară înainte şi înapoi, pentru a ţine ritmul.

— Împingeţi!

Accelerarea mişcării de pendul, accelerare, accelerare, ridicare, apăsare în punctul final de echilibru... mai tare... mai tare...

— Împingeţi!

Stânca uriaşă se clătină, pivotă pe un punct de sprijin, hotărî să nu se întoarcă, se balansa în aer, se desprinse, căzu, se rostogoli, sări şuierând prin văzduh şi sapă o groapă adâncă prin bolta pădurii. Ecouri şi păsări îşi luară zborul, un praf alb şi roz pluti în aer, pădurea de sub ei se zgudui, ca şi cum ar fi trecut prin ea un monstru turbat: apoi insula se linişti.

— Ţuţ!

— Ca o bombă!

— Ura!

Cinci minute nu se clintiră de la locul triumfului, în cele din urmă însă, plecară.

Mai departe, drumul spre vârf se dovedi uşor. Când mai aveau câţiva paşi, Ralph se opri.

— Dumnezeule!

Se aflau pe buza unui golf, sau a unei jumătăţi de golf, în peretele muntelui. Locul era plin cu flori albastre, un fel de plante de stâncă; vegetaţia atârna peste deschizătura din stâncă şi se răspândea abundent prin bolta pădurii. Prin aer roiau fluturi, ridicându-se de pe plante, zburând şi aşezându-se la loc.

Dincolo de golf se zărea culmea pătrăţoasă a muntelui şi în curând ajunseră pe ea.

Ghiciseră că era o insulă: tot căţărându-se printre stâncile trandafirii, străjuite de mare, şi prin aerul cristalin al înălţimilor, înţeleseseră parcă instinctiv că marea îi înconjura. Dar nu voiau să-şi spună ultimul cuvânt decât odată ajunşi în vârf, când vor fi avut o perspectivă panoramică asupra mării.

Ralph se întoarse spre ceilalţi.

— Tot ce-i aici ne aparţine.

Insula semăna oarecum cu o barcă; cocoşată la un capăt, cobora în spate, anevoios, spre ţărm. De ambele părţi – stânci, recife, vârfuri de pomi şi o costişă abruptă; înaintea lor, în lungimea bărcii, o coborâre mai domoală, îmbrăcată de pomi şi cu sclipiri trandafirii, apoi întinderea plată a junglei din insulă, de un verde intens, dar terminată la la capăt printr-o coadă trandafirie, în locul unde insula pătrundea în mare se găsea o alta; o stâncă aproape izolată, ca un fort, înfruntându-i peste frunziş asemenea unui bastion rozaliu şi îndrăzneţ.

Băieţii cercetară totul, apoi se uitară în largul mării. Erau sus de tot, iar după-amiaza trecuse de mult; mirajele nu răpeau perspectivei nimic din limpezimea ei.

— Uite un recif. Un recif de coral. Am văzut poze cu stânci de-astea.

Reciful situat cam la un kilometru depărtare, şi mergând paralel cu aşa-zisa lor plajă, îngrădea mai multe laturi ale insulei. Aşa cum se ivea schiţat pe mare, părea opera unui uriaş care se aplecase pentru a reproduce forma insulei, trăgând o linie continuă cu creta, dar obosind înainte de-a fi terminat. Apa din golf era albastru-verzuie, iar stâncile şi plantele marine se vedeau ca într-un acvariu; dincolo de brâul de recife lucea albastrul întunecat al mării. Fluxul înainta, dâre lungi de spumă se spărgeau de stânci şi, pentru o clipă, băieţii simţiră că barca se mişca încet la pupa.

Jack arătă în jos.

— Uite unde am aterizat.

În spatele prăpăstiilor şi al stâncilor se deschidea o spărtură printre pomi; trunchiuri zdrobite, apoi brazda, lăsând între ea şi mare franjuri de palmieri. Tot acolo, înfiptă în lagună, era şi platforma alături de care se foiau ca nişte insecte siluetele copiilor.

Ralph schiţă cu degetul o linie şerpuitoare, pornind din locul sterp unde stăteau, pe pantă, în josul defileului, printre flori, ocolind în cercuri stânca de la care pornea brazda.

— Ăsta-i drumul cel mai scurt înapoi.

Cu ochii strălucitori, cu gurile deschise, triumfători, savurau dreptul de a domina. Se simţeau înălţaţi: erau prieteni.

— Nu văd nicio dâră de fum de la vreun sat, sau vreo barcă, remarcă Ralph. O să ne asigurăm mai târziu; dar nu cred că insula-i locuită.

— O s-avem ce mânca! strigă Jack. O să vânăm! O să prindem animale... pân-au să vină să ne ia de-aici.

Simon îi privi tăcut, dădu din cap, iar părul negru îi căzu pe frunte şi pe ceafă; faţa îi strălucea.

Ralph se uită în jos, în direcţia opusă, unde nu se vedea niciun recif.

— E mai abrupt, zise Jack.

Ralph îşi făcu palmele căuş.

— Bucăţica aia de pădure de acolo, de jos... o ţine muntele.

Fiecare loc vizibil de pe munte era împădurit – doar flori şi pomi. Pădurea fremăta, mugi şi plesni ca un bici. Florile de stâncă din apropiere tresăriră şi briza aduse o clipă răcoarea pe feţele lor.

— Totul ne aparţine, spuse Ralph şi îşi întinse braţele.

Râseră, făcură salturi şi urlară pe munte.

— Mi-e foame!

Când Simon pomeni că îi era foame, îşi dădură seama că şi lor le era.

— Haideţi, zise Ralph, am aflat ce voiam.

Coborâră pe o costişă de stâncă, căzură printre flori şi îşi croiră drum pe sub pomi. Se opriră şi cercetară curioşi desişurile dimprejur.

Simon vorbi primul.

— Parcă sunt nişte lumânări. Tufişuri de lumânare. Muguri de lumânare.

Erau tufişuri de tuia întunecate şi frumos mirositoare, iar mugurii, de un verde ca ceara, stăteau strânşi la lumină. Jack spintecă unul cu briceagul şi zeama îi împroşcă.

— Muguri de lumânare.

— Nu-i poţi aprinde, zise Ralph. Doar seamănă cu lumânările.

— Sunt luminări verzi, spuse Jack dispreţuitor, nu le putem mânca. Haideţi.

Se aflau la marginea pădurii dese şi păşeau obosiţi pe o potecă, când deodată auziră zgomote – guiţături – şi zgomotul sacadat al unor copite pe o potecă. Pe când înaintau, guiţăturile crescură, devenind disperate. Găsiră un purceluş prins într-o plasă de liane, zbătându-se, pradă unei spaime demente, ca să iasă din plasa elastică. Guiţa subţire, foarte ascuţit şi insistent. Cei trei băieţi se repeziră, iar Jack îşi scoase cuţitul cu un gest larg. Ridică braţul. Urmă o tăcere scurtă după care porcul continuă să guiţe, lianele continuară să se smucească, iar lama continuă să strălucească la capătul braţului osos. Pauza dură atât cât animalul să priceapă ce îngrozitoare va fi lovitura ce i se pregătea. Apoi purceluşul se smulse dintre liane şi o zbughi prin tufişuri. Băieţii se uitară unii la alţii, iar apoi la locul dramei. Jack pălise sub pistrui. Dându-şi seama că ţinea încă în aer cuţitul, îşi coborî braţul şi vârî lama la loc în teacă. Ruşinaţi, izbucniră toţi trei în hohote de râs şi porniră să coboare înapoi pe potecă.

— Alegeam locul, zise Jack. Aşteptam să mă hotărăsc unde să-l împung.

— Porcii se înjunghie, nu se împung, îl corectă Ralph violent. Se spune întotdeauna înjunghiatul unui porc.

— Îl înţepi în grumaz şi laşi să se scurgă sângele, zise Jack, altfel nu poţi mânca din carnea lui.

— De ce n-ai...?

Ştiau cu toţii motivul pentru care Jack nu lovise: din pricina spaimei imense stârnite de cuţitul ce cobora şi avea să taie în carne vie; din pricina sângelui de nesuportat.

— Eram gata, zise Jack.

Mergea înaintea lor şi nu-i vedeau chipul.

— Alegeam locul. Data viitoare...!

Îşi smulse cuţitul din teacă şi-l înfipse într-un pom. Data viitoare avea să fie fără milă. Se uită împrejur fioros, sfidându-i să-l contrazică. Ieşiră la lumina soarelui, se apucară să caute şi să devoreze hrana, apoi înaintară pe brazdă spre platformă şi spre adunarea băieţilor.