Anna

 

1

Distinsul meu nas,

Cu aceste cuvinte îmi încep jurnalul pe care mi-am promis să-l ţin pentru domnia ta – şi nici că există cuvinte mai potrivite!

Prea bine, aşadar. Locul: în sfârşit, la bordul corăbiei. Anul: îl cunoşti. Data? Fireşte, lucrul care contează este că e ziua cea dintâi a călătoriei mele la celălalt capăt al lumii, motiv pentru care am trecut cifra 1 în partea de sus a acestei pagini. Căci ceea ce urmează să scriu trebuie să fie o consemnare a primei noastre zile. Luna sau ziua din săptămână nu înseamnă foarte mult, de vreme ce, în drumul nostru îndelungat din sudul Vechii Anglii spre antipozi, vom străbate geometria tuturor celor patru anotimpuri!

Chiar în dimineaţa asta, înainte de a pleca de acasă, m-am dus să-mi văd fraţii mai mici şi trebuie să spun că i-au dat mari bătăi de cap bătrânei Dobbie! Junele Lionel a imitat un fel de dans războinic al aborigenilor. Micul Percy s-a întins cu faţa în sus şi şi-a frecat burta, scoţând între timp nişte gemete îngrozitoare, ca să-mi arate, vezi Doamne, ce rău se simţea după ce mă înfulecase! I-am croit pe amândoi ca să se cuminţească, iar pe urmă am coborât unde mă aşteptau mama şi tata. Credeţi cumva că mama s-a mulţumit să verse o lacrimă sau două? Nici vorbă, a plâns de s-a cutremurat pământul, şi chiar şi eu am simţit o căldură care era oricum, numai bărbătească nu. Păi, până şi tata… Cred că am pus un preţ mai mare pe sentimentalii Goldsmith si Richardson decât pe veselii Fielding şi Smollett! înălţimea ta s-ar fi convins pe deplin cât sunt de vrednic, dacă ar fi auzit vorbele ce mi s-au spus, de parcă aş fi fost un puşcăriaş în lanţuri, nu un tânăr gentleman care urma să-l ajute pe guvernator la administrarea uneia dintre coloniile Maiestăţii Sale! M-au bucurat tare mult sentimentele neascunse ale părinţilor, precum şi ceea ce am simţit eu însumi! Până la urmă, finul domniei tale e un băiat de ispravă. Ca să-şi vină în fire, i-a fost de ajuns să meargă până la poartă, să treacă de casa paznicului şi să se aştearnă la drum, dispărând după cotitura din dreptul morii.

Ca să revin, acum mă aflu la bord. M-am suit pe o corabie lătăreaţă şi trăsnind a catran, care poate că în tinereţe fusese unul dintre formidabilele bastioane de lemn ale Angliei. Am trecut pe sub un prag jos, am nimerit în întunericul unei punţi şi a fost cât pe-aci să mă sufoc când am tras prima gură de aer. Dumnezeule mare, să verşi şi mai multe nu! Erau o forfotă si o îmbulzeală de nedescris, într-o lumină a asfinţitului ce mi s-a părut nefirească. Un individ care mi s-a prezentat drept servitorul meu m-a condus spre un soi de bârlog ridicat lângă unul dintre pereţii navei, asigurându-mă că aceea era cabina mea. Insul e un bătrânel care şchiopătează, cu o mutră ascuţită şi câte un smoc de păr alb pe fiecare obraz, care urcă spre creştetul încununat de o chelie lucioasă.

— Ce-i putoarea asta, omule? l-am întrebat.

Si-a ridicat nasul ascuţit în vânt si s-a uitat în jur, de parcă ar fi putut să vadă putoarea în loc s-o adulmece.

— Putoare, domnule? Ce putoare?

— Putoarea, am spus, ducându-mi mâna la nas şi la gură, ca şi cum mai aveam puţin şi-mi vărsăm maţele. Impuţiciunea, duhoarea sau cum vrei să-i zici.

E un tip vesel din fire, Wheeler ăsta. În clipa aceea mi-a zâmbit ca şi cum puntea de deasupra, care se afla foarte aproape de capetele noastre, s-ar fi deschis şi ar fi lăsat să intre lumina.

— A, asta, a spus el. O să vă obişnuiţi repejor, domnule!

— Nu vreau să mă obişnuiesc deloc! Unde-i căpitanul navei ăsteia?

Lumina de pe figura lui Wheeler s-a stins, iar servitorul s-a dus si mi-a deschis uşa cabinei.

— Nici domnul căpitan Anderson nu poate face nimic, domnule, a spus el. Jos avem numai nisip şi pietriş. Navele noi au balast din fier, dar a noastră a fost construită mai demult. A apărut când nu trebuia, altfel ar fi schimbat-o din temelii. Numai că nu se poate, e prea veche. Şi-au zis că nu-i bine să se-apuce să-i umble prin măruntaie, domnule.

— Înseamnă că-i un cimitir în toată regula! Wheeler s-a gândit preţ de o clipă.

— Asta n-am de unde să ştiu, domnule, fiindcă până acum n-am mai urcat la bordul ei. Acum staţi frumuşel aici, iar eu vă aduc un coniac.

Cu acestea spuse, a dispărut înainte să-mi fac curaj să mai spun ceva şi să trag în plămâni aerul acela rău „dintre punţi”. Iată, deci, unde am ajuns şi unde mă aflu şi în clipa asta.

Dă-mi voie să-ţi descriu locul în care o să stau până o să găsesc ceva mai cumsecade. Cabina are un pat ca o troacă, aşezat în lungul navei şi cu două sertare meşterite sub el. La un capăt al ei se lasă în jos o tăblie ca o măsuţă de scris, iar la celălalt un lighean îmbrăcat în foaie de cort şi cu o găleată dedesubt. Presupun că pe nava asta or exista şi locuri mai comode unde să-ţi poţi face nevoile fireşti. Deasupra vasului e loc pentru o oglindă, iar la picioarele patului se află două rafturi cu cărţi. Un scaun de pânză este singura mobilă pe care o poţi mişca din loc în tot acest nobil apartament. Uşa are o deschizătură destul de mare la nivelul ochilor, pe unde pătrunde din când în când lumina zilei, iar de ambele părţi ale ei, pe perete, se găsesc mai multe cârlige. Podeaua, sau puntea, cum s-ar cuveni să-i spun, are suficiente denivelări ca să-ti scrânteşti glezna. Presupun că urmele acelea adânci de pe punte au fost făcute de roţile de fier ale tunurilor, pe vremea când nava era destul de tânără şi de sprinţară ca să aibă toate armele necesare! Cămăruţa mea e nouă, dar tavanul – puntea de sus? — şi bordajul din spatele patului este vechi, uzat şi plin de crăpături, închipuie-ţi, să mi se ceară să locuiesc într-un asemenea coteţ, într-o asemenea cocină! Oricum, n-o să-mi fac sânge rău şi o să mă împac cu starea de lucruri până o să-l văd pe căpitan. Simplul fapt că am respirat aerul ăsta m-a făcut să mă obişnuiesc cu duhoarea, iar paharul generos de coniac pe care mi l-a adus Wheeler aproape că m-a împăcat cu situaţia.

Dar ce zgomotoasă e lumea asta înconjurată de lemnărie! Vântul de sud-vest, care ne sileşte să stăm mai departe la ancoră, vuieşte şi şuieră în velatura ei – în velatura noastră (căci m-am hotărât să profit de călătoria asta îndelungată ca să-mi însuşesc tot ce ţine de viaţa pe mare) – în velatura noastră strânsă pe vergi. Rafalele de ploaie bat darabana pe fiecare bucăţică din navă. Ca şi cum asta nu ar fi de-ajuns, dinspre partea din fată se aud behăitul oilor, mugetul vitelor, strigătele bărbaţilor şi, ei bine, da! ţipetele femeilor. E destulă gălăgie şi aici, unde stau eu. Bârlogul, de fapt cocina mea, e una dintre cele douăsprezece aflate în partea asta a navei, vizavi de care se găsesc tot atâtea. Un coridor pustiu desparte cele două şiruri de cabine, blocat la un capăt de coloana uriaşă a arborelui artimon. În spatele coridorului nostru, după cum mă asigură Wheeler, este salonul unde iau masa pasagerii, precum si încăperile de serviciu de o parte şi de alta. Pe coridorul slab luminat siluetele oamenilor trec de la un capăt la celălalt sau se strâng laolaltă. Ei, de fapt noi, suntem pasagerii, din câte văd; iar explicaţia pentru faptul că o străveche navă de linie a fost transformată în vas de mărfuri, a devenit fermă plutitoare si pe deasupra mai transportă şi pasageri, nu poate fi desluşită decât dacă ne gândim la ananghia la care se află comandanţii de la Amiralitate, nevoiţi să se ocupe de şase sute de nave de război în serviciu activ. Chiar în clipa asta Wheeler mi-a spus că o să luăm masa la patru, adică peste o oră. Când l-am informat că am de gând să cer o cabină mai încăpătoare, a căzut pe gânduri câteva clipe, după care mi-a zis că problema era destul de spinoasă şi m-a sfătuit să mai aştept o vreme. Când mi-am exprimat indignarea faţă de folosirea unui asemenea hârb pentru călătoria noastră, s-a oprit în uşa cămăruţei mele, cu un ştergar pe braţ, şi mi-a împărtăşit cât a putut de mult din filosofia lui marinărească: Domnule dragă, o să plutească pân-o să se scufunde, căci la urma urmei, domnule dragă, de când a fost construită s-a ştiut că odată şi-odată tot o s-o păţească. După un asemenea discurs, în care Wheeler mi-a spus să nu mă bizui decât pe nostrom şi pe dulgher, lămurindu-mă că era mai înţelept să mă prind de-o parâmă din vremurile bune decât de un afurisit de lanţ care zornăie ca un hoit atârnat în ştreang, inima mi s-a scufundat până în balastul ăla scârbos! Dar lui puţin îi păsa că fundul navei nu era din tablă de cupru! Am aflat că nava e dată cu catran pe dinăuntru si pe dinafară şi atâta tot, aşa cum îi stă bine celei mai vechi corăbii din lume, şi probabil că primul ei comandant a fost nimeni altul decât Noe! înainte de-a pleca, Wheeler m-a consolat oarecum, spunându-mi că, după mintea lui, nava asta era „mai de nădejde decât multe altele mai solide”. De nădejde! „Căci”, a mai zis el, „dacă dăm de vreme proastă, se desface ca o ciubotă veche”. Drept să-ţi spun, după toate astea, s-a dus şi stropşorul de bine pe care mi-l făcuse coniacul. Ţinând cont de cele auzite, mi-am zis c-ar fi bine să-mi scot din lăzi toate lucrurile de care urma să am nevoie în timpul călătoriei, înainte să fie stocate în cală. Atât de mare e harababura de pe navă, încât nu reuşesc să dau peste nimeni care să poată anula ordinul ăsta peste măsură de prostesc. Aşa că până la urmă m-am resemnat, l-am pus pe Wheeler să mă ajute la despachetat, mi-am rânduit toate cărţile cu mâna mea şi m-am uitat cum îmi dispar lăzile. M-aş înfuria de-a binelea, dacă situaţia n-ar fi atât de caraghioasă. Cu toate acestea, mi-a plăcut să-i aud vorbind între ei pe indivizii care au venit să-mi ia lăzile, fiindcă foloseau un limbaj pe care numai un om al mării l-ar fi putut pricepe. Mi-am pus Dicţionarul maritim al lui Falconer lângă pernă, căci sunt hotărât să învăţ limba asta la fel de bine ca puzderia de inşi care merg împleticindu-se pe-aici.

Mai târziu

Am mâncat la lumina ferestrei mari de la pupa, aşezaţi la două mese lungi, într-o dezordine deplină. Nimeni nu ştia nimic. Nu vedeai picior de ofiţer, cei care serveau la masă erau chemaţi ba aici, ba acolo, mâncarea proastă, ceilalţi pasageri indispuşi, iar doamnele lor la un pas de isterie. Dar priveliştea celorlalte nave ancorate, ce puteau fi observate de la ferestrele de la pupa, era fără îndoială un spectacol pe cinste. Wheeler, ajutorul, servantul şi călăuza mea, spune că atâta a mai rămas din tot convoiul. El mă asigură că deruta instalată la bord o să se potolească şi că, spre a-l cita exact, o să ne scuturăm de rele – probabil aşa cum s-au scuturat nisipul şi pietrişul din cală – până când, dacă e să mă iau după ce spun unii pasageri, o să ajungem să puţim şi noi la fel de mult ca nava. Poate că înălţimea ta mi-a sesizat supărarea din cuvinte. Ba, mai mult, dacă n-aş fi băut un vin cumsecade, m-aş fi înfuriat de-a binelea. Noe al nostru, un anume căpitan Anderson, n-a catadicsit să apară. O să mă prezint în faţa lui cu prima ocazie, numai că acum s-a întunecat. Mâine dimineaţă am de gând să cercetez topografia navei şi să fac cunoştinţă cu ofiţerii mai de ispravă, dacă or exista cu adevărat. Există în schimb destule doamne – unele mai tinere, altele între două vârste şi câteva bătrâne. Există si câţiva moşneguţi, un ofiţer de infanterie tânăr şi un pastor şi mai tânăr. Cel din urmă a încercat, amărâtul, să rostească o binecuvântare înainte de masă, iar pe urmă s-a ascuns cu nasul în farfurie, sfios ca o mireasă. N-am izbutit să-l văd pe domnul Prettiman, dar presupun că e şi el la bord.

Wheeler mi-a spus că vântul o să cârmească la noapte, iar noi o să virăm ancora, o să ridicăm velele, o s-o luăm din loc şi o să ne începem marea călătorie profitând de flux. I-am zis că sunt un marinar de nădejde şi i-am văzut fata scăldată fugar într-o lumină aparte, care nu era chiar un zâmbet, ci mai degrabă o veselie neintenţionată. Mi-am promis imediat să-l învăţ să se poarte pe acest individ cu prima ocazie… dar chiar când scriu aceste pagini contururile lumii noastre de lemn se schimbă. Se aude o rafală de bubuieli, urmată de o mulţime de trosnete şi pârâieli dinspre arboradă. Şuieratul strident al sifleelor îmi sparge urechile. Dumnezeule mare, oare e cu putinţă ca asemenea sunete să iasă din gâtlejul unui om? Insă asta şi astalaltft trebuie să fie salve de tun, e limpede! în dreptul bârlogului meu un pasager a căzut şi s-a pornit să înjure în gura mare, doamnele tipa, vitele mugesc şi oile behăie. Domneşte un haos total. Nu m-aş mira ca vitele să behăie, oile să mugească, iar doamnele să blesteme nava asta cu toată cheresteaua ei şi s-o hărăzească focului iadului. Ligheanul îmbrăcat în pânză în care Wheeler mi-a turnat apă a intrat în suspensie giroscopică şi acum stă înclinat într-o parte.

Ancora ne-a fost smulsă din nisipul şi pietrişul Vechii Anglii. Trei, patru sau poate cinci ani de-acum încolo n-o să mai am niciun fel de legătură cu locurile unde m-am născut. Recunosc că a fost un gând solemn, chiar dacă umbrit de perspectiva unei slujbe interesante şi avantajoase.

Şi, dată fiind solemnitatea clipei, cum altfel să-mi închei relatarea primei mele zile pe mare, dacă nu exprimându-mi profunda recunoştinţă? M-ai ajutat să pun piciorul pe prima treaptă a scării şi, indiferent cât de mult o să urc, – căci trebuie să te previn, înălţimea ta, am o ambiţie fără margini! — n-o să uit niciodată a cui a fost mâna binevoitoare care m-a împins în sus. Să dea Dumnezeu să nu se arate niciodată nedemn de mâna aceea şi să nu înfăptuiască nimic necuviincios, iată ruga – ba chiar intenţia – recunoscătorului fin al înălţimii tale,

EDMUND TALBOT

 

*

2 Am trecut cifra 2 la începutul acestei consemnări, deşi nu ştiu cât o să aştern pe hârtie pe ziua de azi. Împrejurările sunt neprielnice scrisului îngrijit. Sunt atât de vlăguit – e un chin până şi mersul la closet sau privată – iertat să fiu, nici nu mai ştiu cum să-i spun, fiindcă în limbajul strict al mării căcăstoarea se află în partea din faţă a navei, tinerii gentlemeni ar trebui să aibă o latrină, iar locotenenţii s-ar cuveni să aibă… nici nu mai ştiu ce. Mişcarea neîntreruptă a navei şi nevoia permanentă de-a mă adapta…

înălţimea ta ai fost amabil şi mi-ai recomandat să nu ascund nimic. Nu-i aşa că îţi aduci aminte cum ai ieşit cu mine din bibliotecă, ţinându-mă prieteneşte pe după umeri şi îndemnându-mă cu vocea aceea jovială: „Spune tot, băiete! Nu ascunde nimic! Fă-mă să ies din nou pe mare cu ajutorul tău”? Ei bine, înseamnă că şi-a vârât dracul coada, fiindcă am suferit cumplit din cauza răului de mare şi aproape că nu m-am dat jos din pat. La urma urmei, Seneca a trecut şi el prin aceleaşi chinuri lângă Napoli, după cum probabil că ţii minte, iar dacă până si un filosof stoic e redus la neputinţă după câteva leghe de apă învolburată, ce să mai aştepţi de la noi, muritorii de rând, când ajungem în larg? Trebuie să mărturisesc că de multe ori oboseala m-a făcut să plâng şi că Wheeler m-a văzut pe când dădeam apă la şoareci ca o femeiuşcă. Oricum, e un om demn de încredere. I-am explicat că plângeam de oboseală şi a încuviinţat cu un aer de-a dreptul vesel.

__Când o s-ajungeţi la capăt, o să vânaţi toată ziua şi-o să dansaţi toată noaptea, domnule, mi-a spus el. Căci dacă ne-aţi fi urcat domnia voastră în şa pe mine sau pe cei mai mulţi dintre marinari, ne-ar fi ieşit rinichii printre coaste şi ni s-ar fi muiat genunchii.

Am bombănit un fel de răspuns şi l-am auzit pe Wheeler scoţând dopul unei sticle.

— Gândiţi-vă că e ca şi cum ai învăţa să călăreşti o navă. Nu peste multă vreme o să reuşiţi.

Vorbele lui m-au mai liniştit, însă nu atât de mult ca mireasma diafană ce m-a vrăjit precum austrul sudic. Am deschis ochii şi ce să vezi? Wheeler scosese la iveală o doză uriaşă de calmant. Gustul plăcut al licorii m-a trimis cu gândul la vremea când eram mic, dar de data asta fără nimic din melancolia care însoţeşte de obicei amintirile din copilărie si din casa unde te-ai născut! I-am spus lui Wheeler că poate să plece, am moţăit o vreme şi pe urmă am adormit de-a binelea. Şi lui Seneca i-ar fi fost mult mai de folos niscai opiu decât toată filosofia aia a lui, zău dacă nu!

M-am trezit din nişte vise ciudate şi într-un întuneric atât de adânc, încât nu mi-am dat seama unde mă aflam, dar mi-am adus aminte în scurt timp şi am constatat că mişcarea navei noastre era sensibil mai mare. L-am strigat imediat pe Wheeler. La al treilea strigăt – însoţit, recunosc, de mai multe înjurături decât ar permite bunul-simţ şi comportamentul unui gentleman—mi-a deschis uşa bârlogului.

— Wheeler, ajută-mă să ies de-aici! Trebuie să iau o gură de aer!

— Staţi liniştit încă niţel, domnule, şi-o să vă ţineţi drept pe picioare ca un trepied! Mă duc să vă pregătesc un păhărel.

Oare există sau ar putea să existe ceva mai prostesc şi mai puţin reconfortant decât perspectiva de a imita un trepied? Cu ochii minţii am văzut şiruri întregi de asemenea obiecte rânduite fără cusur, ca la o adunare a purita- nilor. L-am înjurat pe individ de la obraz. Totuşi, până la urmă n-a vorbit gura fără el. Mi-a explicat că ne aflam în plină hulă. Mi-a spus că mantaua mea la trei rânduri era un veşmânt prea elegant ca să-l stric în ploaia sărată care cădea pe punte. A adăugat, pe un ton misterios, că nu era prudent să arăt ca un capelan! Avea, oricum, la îndemână o haină de ploaie galbenă nou-nouţă. Cu destulă tristeţe în glas, mi-a zis că o cumpărase pentru un gentleman care, până la urmă, nici măcar nu mai urcase la bord. Era exact de mărimea mea si nu trebuia să-i plătesc decât suma pe care o dăduse el când o cumpărase. Pe urmă, la sfârşitul călătoriei, puteam să i-o vând la loc, la un preţ mai mic, dacă preferam. Am bătut palma pe loc şi am încheiat această înţelegere foarte avantajoasă, căci simţeam că mă sufoc şi abia aşteptam să ies la aer. Wheeler m-a ajutat să-mi pun haina de ploaie, mi-a strâns-o bine pe corp, mi-a vârât picioarele în nişte cizme de cauciuc şi mi-a potrivit o pălărie impermeabilă pe cap. Tare aş fi vrut să mă vadă si înălţimea ta, fiindcă mai mult ca sigur că arătam ca un marinar sadea, chit că de-abia mă mai ţineam pe picioare! Wheeler m-a condus până pe coridorul spălat de apă. A continuat să turuie vrute şi nevrute, ca de pildă că ar trebui să învăţăm să avem un picior mai scurt decât celălalt, aidoma caprelor de munte. I-am răspuns destul de enervat că, de când am fost în Franţa, după ce se proclamase ultima pace, am început să-mi dau seama când se înclină puntea, fiindcă nu ajunsesem pe continent mergând cu pasul pe apă. Am ieşit pe puntea centrală şi m-am sprijinit de parapetul de la babord, adică în partea unde era înclinată puntea. Şarturile uriaşe ale arborelui mare şi grijelele – ah, Falconer, Falconer! — mi se întindeau deasupra capului, iar deasupra lor erau o mulţime de alte funii cărora nu ştiam cum să le spun şi care vibrau, se loveau una de alta şi şuierau. Am văzut un ochi nemişcat de lumină, dar trâmbele de apă năvăleau întruna peste bordul corăbiei, aflat undeva deasupra noastră, iar norii care se prăvăleau asupră-ne nu păreau mai înalţi decât catargele. Nu eram singuri, fireşte, căci zăream luminile de drum ale celorlalte nave din convoi, chiar dacă stropii de apă şi pâcla combinată cu ploaia le ascundeau vederii noastre. Am respirat mult mai bine după ce-am scăpat de duhoarea de la mine din bârlog şi n-am putut decât să sper că rafalele astea extrem de puternice aveau să îndepărteze măcar parţial miasmele care se simţeau pe navă. Oarecum înviorat, m-am uitat în jur şi, pentru prima dată de când am ridicat ancora, am descoperit că îmi revin atât inteligenţa, cât si cheful de viaţă. Ridicându-mi privirile şi uitându-mă în urmă, am văzut doi cârmaci la timonă, nişte siluete negre, înfofolite în impermeabile şi cu feţele luminate de dedesubt, care se uitau pe rândla habitaclul busolei, iar după aceea la şirurile de pânze. Aveam doar câteva dintre vele întinse în bătaia vântului şi am pus totul pe seama vremii vitrege, dar am aflat mai târziu de la Wheeler – un veritabil Falconer ambulant – că făcuserăm această manevră ca să nu ne îndepărtăm de restul convoiului, fiindcă ţineam marea mai bine decât aproape toţi ceilalţi. Cum de ştie omul ăsta atâtea lucruri, dacă le-o fi ştiind cu adevărat, e un mister, dar uite-l că mă anunţă că o să ne întâlnim cu escadronul compus din câteva nave de război undeva după Capul Ushant, că o să preluăm o altă navă de linie care o să ne însoţească până la latitudinea Gibraltarului şi că de acolo o să continuăm singuri, apărându-ne de cei care ar putea dori să ne captureze doar cu puţinele tunuri pe care le mai avem şi cu înfăţişarea timorantă a navei! Oare e corect ce se întâmplă? Nu-şi dau seama domnii comandanţi de la Amiralitate că au lăsat să plece în larg un viitor secretar de stat? Să sperăm, totuşi, că, aidoma pâinii din Biblie, valurile or să mă aducă şi pe mine înapoi! în orice caz, zarurile au fost aruncate şi trebuie să-mi accept soarta. Am mai rămas aşa o vreme, cu spatele lipit de parapet, sorbind stropii de ploaie şi palele de vânt. Am ajuns la concluzia că principala cauză a slăbiciunii mele neobişnuite fusese duhoarea din bârlog şi nicidecum balansul navei.

Lumina zilei era din ce în ce mai slabă, dar am fost răsplătit pentru veghea de pe punte prin faptul că am scăpat de starea aceea bolnăvicioasă. De pe coridorul nostru a ieşit la un moment dat în ploaie şi vânt un pastor! Am bănuit că era acelaşi care încercase să ne binecuvânteze prima masă, fără să fi fost auzit de altcineva în afara Atotputernicului. Purta nişte pantaloni până la genunchi, o haină lungă şi câteva panglici care se zbăteau în vânt în jurul gâtului, ca o pasăre prinsă în cursă şi care se tot loveşte de geam! îşi ţinea cu amândouă mâinile pălăria si peruca lipită de cap şi s-a îndreptat poticnit întâi într-o direcţie, iar apoi în alta, de ziceai că era un crab beat. (Fireşte că înălţimea ta ştie cum arată un crab beat.) Ca toţi cei neobişnuiţi să meargă pe o punte înclinată, pastorul s-a întors şi a încercat s-o ia spre partea ridicată a punţii, în loc să se ducă la cea lăsată în jos. Am văzut că era pe punctul să verse, întrucât culoarea de pe faţa lui era o combinaţie între paloarea unui om bolnav şi verdele brânzei mucegăite, înainte să apuc să-l previn, chiar a vomitat, după care s-a prelins pe punte. S-a săltat cum-necum în genunchi – deşi nu cred c-a făcut-o ca să se roage! — şi s-a ridicat în picioare tocmai în clipa când balansul navei a amplificat mişcarea punţii. Drept urmare, a pornit pe jumătate fugind, pe jumătate zburând în josul punţii şi mai mult ca sigur că ar fi trecut printre grijele şi ar fi aterizat în mare, dacă nu l-aş fi apucat de guler! Am apucat să văd un chip verzui şi ud, după care servitorul care se ocupa de pasagerii de la babord la fel cum avea grijă Wheeler de cei de la tribord a ieşit în goană de pe coridor, l-a prins pe mărunţel de subsuori, mi-a cerut iertare şi l-a cărat de acolo, ca să nu-l mai vadă nimeni. Tocmai îl afuriseam pe pastor fiindcă îmi murdărise haina, când o porţie amestecată de ploaie şi apă de mare m-a izbit şi mi-a făcut mantaua ca nouă. Intr-un fel, acest fapt m-a binedispus, chit că apa sărată mi-a intrat în ochi. Filosofia şi religia – ce mai pot face în clipa când vântul şuieră şi apa năvăleşte peste tine? Am rămas pe loc, ţinându-mă cu o mână, şi am început să savurez spectacolul acestei brarnbureli luminate de ultimul licăr al zilei. Nava noastră străveche şi uriaşă, cu cele câteva vele micşorate de pe care ploaia care cădea în cascadă ricoşa în mare, se străduia să înfrunte valurile şi să înainteze pieziş, ca un taur care îşi croieşte drum printr-o mulţime compactă. Şi aşa cum taurul poate da peste cineva la fel ca el, tot aşa ea (nava noastră) era stânjenită din când în când, se prăvălea, se ridica pe talazuri sau primea câte o lovitură în faţă, în aşa fel încât la început prova, pe urmă partea centrală şi la sfârşit pupa erau spălate de spuma albă a crestelor de apă. Am început, aşa cum se exprimase Wheeler, să călăresc nava. Catargele ei se înclinaseră uşor. Şarturile dinspre partea din vânt erau întinse la maximum, pe când cele de sub vânt fuseseră slăbite destul de mult. Parâma uriaşă a vergii mari fusese trasă la tribord printre catarge; iar acum dă-mi voie să lămuresc un lucru. La înţelegerea acestei maşinării imense nu se poate ajunge treptat şi nici cercetând desenele şi schemele din Dicţionarul maritimi Dacă tot e să se producă o asemenea desluşire, ea are loc dintr-o dată. În semiîntunericul acela, între un val si următorul, mi-am dat seama că înţelegeam corabia şi marea nu doar din punctul de vedere al ingeniozităţii lor mecanice, ci şi ca pe o… ca pe o ce? Ca pe un armăsar, ca pe un mijloc de transport, ca pe un mijloc ce servea unui scop anume. Era una dintre bucuriile pe care nu le anticipasem. Mi-am spus, poate cu un strop de mulţumire deşartă, că lucrul ăsta sporea zestrea celor înţelese până atunci! O singură scotă, o parâmă legată de colţul de jos şi de sub vânt al unei vele, vibra la câţiva metri deasupra capului meu si se zbătea amarnic, dar având rostul ei! Ca pentru a mă face să pricep mai bine ce se petrecea pe navă, chiar în clipa când cercetam parâmă şi rolul pe care-l avea, dinspre prova s-a auzit o bufnitură surdă, urmată de o explozie a stropilor de ploaie, iar vibraţiile parâmei s-au schimbat – funia a părut că se îndoaie la jumătate, astfel încât pentru o vreme pe lungimea ei s-au format două elipse înguste/ puse cap la cap, ilustrând de fapt prima armonică, la fel cum se întâmplă cu o coardă de vioară care, atinsă aşa cum se cuvine, va scoate o notă cu o octavă mai sus decât cea la care a fost acordată.

Dar corabia asta are mai multe coarde decât vioara, lăuta sau harpa, iar sub bagheta vântului cântă o muzică înspăimântătoare. Recunosc că, după o vreme, mi-ar fi prins bine să mai am pe cineva alături, numai că Biserica se arătase la fel de neputincioasă ca armata. Toate doamnele erau la locurile lor în cabine. Cât despre marină… mă rog, era în elementul ei la propriu. Reprezentanţii ei stăteau ici si colo înfăşuraţi în mantalele din pânză de cort, ca nişte siluete negre, ale căror chipuri palide contrastau cu hainele. De la distanţă semănau foarte bine cu nişte stânci spălate de valuri.

După ce lumina a dispărut aproape de tot, m-am întors orbecăind la mine în bârlog şi l-am strigat pe Wheeler, care a venit imediat, m-a ajutat să-mi scot mantaua de ploaie şi mi-a agăţat costumul ud în cui, unde a rămas într-o parte, de-ai fi zis că băuse. I-am spus să-mi aducă o lampă, dar mi-a răspuns că nu avea cum. M-am înfuriat auzindu-1, numai că omul m-a făcut să înţeleg de ce. Lămpile erau periculoase pentru toţi fiindcă, dacă se răsturnau, nu mai aveai cum să le stingi. Dar putea să-mi aducă o luminare, dacă eram dispus să plătesc, căci luminările se stingeau singure când cădeau, deşi chiar şi atunci trebuia să-mi iau nişte măsuri de siguranţă, ca să meargă totul bine. Wheeler avea o rezervă personală de luminări. I-am spus că, din câte ştiam, articolele de genul ăsta se obţineau de la intendent. După câteva clipe de tăcere, Wheeler a încuviinţat. Se gândise că nu voiam să tratez direct cu intendentul, care avea cabina lui, separat de toti ceilalţi, şi era foarte scump la vedere. Gentlemenii nu obişnuiau să discute cu el, ci îşi trimiteau servitorii, care se asigurau că tranzacţia era corectă si dincolo de orice dubiu. „Căci ştiţi bine cum sunt intendenţii ăştia!”, a spus el. Am fost pur si simplu de acord cu el si într-o clipită – după cum observi, înălţimea ta, începusem să-mi revin – mi-am mascat aprecierile legate de domnul Wheeler, de grija lui părintească şi de dorinţa de a mă sluji! Mi-am impus să-1 dibui şi să-i citesc gândurile mai bine decât ar fi putut reuşi el să le citească pe ale mele. Aşa că la unsprezece noaptea – când s-au auzit sase bătăi de clopot, după cum se măsoară carturile – iată-mă aşezat la tăblia care îmi ţine loc de masă, cu acest jurnal deschis sub ochi. Vai, ce pagini banale! Nu găseşti în ele nimic din întâmplările interesante, din observaţiile adinei şi nici măcar din vorbele de duh cu care mi-am propus s-o delectez pe înălţimea ta! Ce-i drept, însă, suntem abia la început de drum.

*

3 A trecut şi ziua a treia, iar vremea a fost şi mai rea decât până acum. Starea navei, sau a acelei părţi pe care pot s-o observ, e mizerabilă şi nici nu poate fi descrisă în cuvinte. Pe punte, ba chiar si pe coridorul nostru, şiroiesc laolaltă apa mării, apa de ploaie şi alte lichide pline de murdării, care se strecoară inexorabil pe sub pragul de la uşa bârlogului meu, ce nu se închide niciodată de tot. Totul pare făcut de mântuială, fireşte. Dacă n-ar fi aşa, ce s-ar întâmpla imediat după ce blestemăţia asta de navă şi-ar schimba poziţia şi când, ţâşnind întâi semeaţă pe creasta unui val, s-ar prăbuşi după aceea în hăul căscat în spatele lui? De dimineaţă, după ce mi-am croit drum în sala de mese – unde, că tot am adus vorba, n-am găsit niciun strop de băutură caldă – am pierdut destul timp până să mă pot întoarce. Se blocase uşa. Am smucit furios de clanţă, am tras de ea şi pe urmă m-am trezit atârnat de bucata aceea de metal, pe când ea (navei ăsteia monstruoase am ajuns să-i spun „ea”, ca unei iubite arţăgoase) zvâcnea în partea cealaltă. Lucrul ăsta n-a însemnat cine ştie ce, dar ceea ce a urmat ar fi putut să-mi vină de hac. Căci uşa s-a deschis dintr-o dată, în aşa fel încât clanţa a lucit fulgerător într-un semicerc a cărui rază era egala cu lăţimea deschizăturii! Am scăpat de un accident grav sau chiar fatidic prin acelaşi instinct mulţumită căruia pisicile cad întotdeauna în picioare, încăpăţânarea rigidă şi apoi supunerea bruscă în faţa dorinţelor tale, ambele manifestate de o uşă – unul dintre obiectele extrem de ne- cesare în viaţă, faţă de care n-am arătat niciodată un interes foarte mare – mi s-au părut un exemplu atât de clar de obrăznicie din partea câtorva scânduri ordinare, încât am fost cât pe-aci să cred că duhurile, driadele şi hamadriadele lemnului din care a fost construită lada noastră plutitoare refuzaseră să-şi părăsească locuinţa străveche şi să ni se alăture pe mare! Dar nu era asta, ci doar – „doar”, ce cuvânt, Dumnezeule mare! — faptul că nava „se desfăcea ca o ciubotă veche”, aşa cum îmi spusese Wheeler. Ajunsesem în patru labe, iar uşa se înţepenise în peretele transversal (cum ar zice Falconer) din cauza unui cârlig de fier, când prin deschizătură s-a ivit o siluetă care m-a făcut să rid ca un smintit. Era unul dintre locotenenţii noştri, care şonticăia firesc şi într-un unghi atât de ciudat faţă de puntea care devenise planul meu de referinţă, încât arăta ca un clovn (deşi fără voia lui), iar asta m-a înveselit imediat, în ciuda vânătăilor cu care mă alesesem. M-am ridicat, am ajuns la masa mai mică şi mai retrasă dintre cele două, amplasată exact sub ferestrele de la pupa, şi m-am aşezat. Aici totul e prins de podea, fireşte. Are vreun rost să-i povestesc înălţimii tale despre „buloanele de fixare”? Mai bine nu. Ei bine, iată-mă instalat la masă şi bând bere cu acest ofiţer. E vorba de un oarecare domn Cumbershum, aflat în serviciul comandat al Maiestăţii Sale şi deci putând fi socotit un gentleman, deşi sorbea din bere cu un dispreţ dezgustător faţă de obiceiurile oamenilor bine crescuţi, de-ai fi zis că era căruţaş, nu ofiţer. Cred că are cam patruzeci de ani şi un păr negru, tuns scurt, dar care-i ajunge aproape până la ochi. Are o tăietură la cap şi e privit ca un fel de erou, cu tot comportamentul lui necuviincios. Fără îndoială că o să auzim şi noi povestea cu pricina înainte să ajungem la destinaţie! în orice caz, omul a fost o sursă excelentă de informaţii. Mi-a spus că vremea era proastă, dar nu din cale-afară. A adăugat, privindu-mă cu tâlc, că pasagerii care stăteau cuminţi în cabine si beau un păhărel dădeau dovadă de înţelepciune, fiindcă nu aveam niciun medic la bord, iar un picior rupt ar fi fost o pacoste pentru toată lumea! Din câte se pare, am rămas fără medic fiindcă până şi cel mai cârpaci dregător de oase câştigă mai bine pe uscat. Este o atitudine mercantilă, care m-a făcut să privesc dintr-un alt unghi meseria asta despre care crezusem că putea fi practicată şi dezinteresat. Am spus că, în acest caz, ne puteam aştepta la o rată neobişnuită a deceselor si că, spre norocul nostru, aveam un capelan capabil să se ocupe de toate celelalte lucruri, de la primul până la ultimul. Auzindu-mă, Cumbershum s-a înecat, şi-a coborât stacana de la gură si mi s-a adresat pe tonul unei profunde uimiri.

— Capelan, domnule? Nu avem niciun fel de capelan!

— Crede-mă, l-am văzut cu ochii mei.

— Nu, domnule.

— Dar legea te obligă să ai un capelan la bordul fiecărei nave, nu-i aşa?

— Căpitanul Anderson preferă să-i evite. Şi cum există foarte puţini capelani şi medici, e la fel de uşor să te fereşti de unii pe cât e de greu să faci rost de ceilalţi.

— Ei, hai, domnule Cumbershum! Oare marinarii nu sunt superstiţioşi prin definiţie? Şi nu-i aşa că uneori recurgeţi la tot felul de vrăjitorii?

— Nu şi căpitanul Anderson, domnule. N-a făcut-o nici măreţul căpitan Cock, dacă-mi dai voie. A fost un ateu notoriu, care ar fi preferat să aibă ciumaţi la bord decât un capelan.

— Doamne sfinte!

— Te asigur că aşa a fost, domnule.

— Bine, dar cum… Dragul meu domn Cumbershum, cum o să se mai păstreze ordinea? Dacă iei piatra de temelie, se dărâmă tot edificiul!

Domnul Cumbershum n-a părut să-mi înţeleagă punctul de vedere. Mi-am dat seama că nu trebuia să vorbesc metaforic în faţa unui asemenea om şi mi-am reformulat ideea.

— Echipajul nu e format doar din ofiţeri! Acolo la prova există o mulţime de indivizi de a căror supunere depind ordinea pe navă şi reuşita întregului voiaj!

__Ăştia sunt în regulă.

__. Dar, domnule, aşa cum într-un stat argumentul suprem pentru continuitatea bisericii naţionale e reprezentat de biciul pe care-l ţine într-o mână şi de bucăţica – îndrăznesc să spun – iluzorie de zahăr din cealaltă, tot aşa^aici…

însă domnul Cumbershum a început să se şteargă la gură cu dosul bronzat al mâinii, iar apoi s-a ridicat în picioare.

— Habar n-am de treburile astea, a spus el. Căpitanul Anderson nu vrea picior de capelan la bord, nici dacă i se oferă pe gratis. Individul pe care l-aţi văzut e un simplu pasager şi, din câte mi-am dat seama, un începător în ale bisericii.

Mi-am amintit că amărâtul se îndreptase exact spre partea unde nu avea voie a navei si că vomitase contra vântului.

— Mai mult ca sigur că ai dreptate, domnule. E limpede că-i un marinar abia ieşit din găoace!

Pe urmă l-am informat pe domnul Cumbershum că, la momentul potrivit, trebuia să mă prezint în faţa căpitanului. Văzându-i mirarea, i-am spus cine sunt, am pomenit numele înălţimii tale şi pe cel al Excelenţei Sale, fratele domniei tale, şi i-am dat de înţeles cum urma să-i fiu de folos guvernatorului – de fapt, i-am desluşit doar cât se cuvenea, fiindcă numai domnia ta ştie ce alte treburi o să mai am de îndeplinit. N-am mai adăugat nimic din ce-mi stătea pe limbă. Şi anume că, dat fiind că guvernatorul era ofiţer de marină, iar domnul Cumbershum un exemplu potrivit al aceleiaşi categorii, îmi stătea la îndemână să ofer anumite sugestii apropiaţilor guvernatorului în clipa când ar fi fost nevoie de ele!

Informaţiile mele l-au făcut pe domnul Cumbershum ceva mai expansiv. S-a aşezat la loc. A recunoscut că nu mai pusese piciorul pe o asemenea navă şi nu mai plecase într-o asemenea călătorie. Totul i se părea foarte ciudat, ca de altfel şi celorlalţi ofiţeri. Ne aflam pe o corabie care era în acelaşi timp navă de război, vas comercial, pachebot şi navă de pasageri, eram câte puţin din toate, ceea ce însemna – iar aici cred că am detectat un soi de rigiditate a mintii la care te poţi aştepta din partea unui ofiţer mic în grad, deşi destul de vârstnic – că de fapt nu prea mai eram nimic. Cumbershum era de părere că, la sfârşitul călătoriei, nava avea să amareze definitiv, arborii gabieri aveau să-i fie coborâţi, iar ea avea să rămână un simplu motiv de mândrie pentru guvernator, mulţumindu-se să tragă salve de salut, în vreme ce domnia sa avea să se plimbe încoace şi-ncolo.

— Ceea ce e cât se poate de bine, domnule Talbot, cât se poate de bine! a adăugat el pe un ton sumbru.

— Fii bun şi lămureste-mă, domnule.

Domnul Cumbershum a aşteptat până când servitorul care mergea împleticindu-se pe lângă noi ne-a turnat din nou în pahare. Pe urmă s-a uitat dincolo de uşă, la coridorul pustiu pe care năvălise apa.

— Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla, domnule Talbot, dacă ar trebui să-si pună la treabă alea câteva tunuri grele care i-au rămas.

— Înseamnă c-a intrat diavolul în ea!

— Te rog să nu le împărtăşeşti părerea mea pasagerilor de rând. N-avem voie să-i alarmăm. Si aşa am vorbit mai mult decât era cazul.

— Eram pregătit să dau glas unor idei care ar fi putut stârni furia duşmanului; dar gândul că o apărare însufleţită din partea noastră n-ar face decât să sporească primejdia este… este…

— Este război, domnule Talbot; navele sunt mereu în pericol, indiferent dacă e pace sau război. Singurul vas din aceeaşi clasă care a mai trebuit să întreprindă călătoria asta nesfârşită, o navă de război transformată în navă de linie, s-a numit Guardian, din câte ţin minte – exact, Guardian – şi n-a ajuns la destinaţie. Insă acum mi-am adus aminte că s-a ciocnit de-un aisberg în Mările Sudului, aşa că n-a mai contat nici clasa, nici vechimea. ’ fc

Mi-am recăpătat răsuflarea. Am simţit sub indiferenţa de faţadă a bărbatului din faţa mea hotărârea de-a mă perpeli, tocmai fiindcă îi spusesem pe şleau ce persoană importantă eram. Am râs bine dispus şi am abandonat subiectul. Mi-am spus că venise momentul să-mi încerc puterile în ceea ce priveşte acea artă a măgulirii pe care înălţimea ta mi-ai recomandat-o drept un passe-partout care nu dă greş niciodată.

— Cu nişte ofiţeri atât de devotaţi si de pricepuţi ca ai noştri, sunt sigur că nu e cazul să ne temem de nimic, domnule.

Cumbershum m-a privit ţintă, ca şi cum ar fi bănuit că vorbele mele aveau un sens ascuns, poate chiar sarcastic.

— Devotaţi, domnule? Devotaţi?

Era momentul să „fac volta”, cum spunem noi, lupii de mare.

— Vezi ce-am păţit la mâna stângă, domnule? Uşa de-acolo mi-a făcut pocinogul. Ia uită-te cât de zgâriată şi de lovită e palma sau, cum ziceţi voi în marineză, mâna babord. M-am lovit la mâna babord! Ia spune, n-am brodit-o în marineză? Dar am de gând să-ţi urmez primul sfat. Mai întâi o să mănânc ceva, o să beau un coniac, iar pe urmă o să mă vâr în pat, ca să nu-mi rup vreo mâna sau vreun picior. Vrei să bei cu mine, domnule?

Cumbershum a clătinat din cap.

— Intru de cart acuşi, a spus el. Dar du-te si pune-ti burta la cale. Totuşi, ar mai fi ceva. Fii atent, te rog, la elixirul lui Wheeler. E o băutură dintre cele mai tari si, pe măsură ce-o să înaintăm, o să fie din ce în ce mai scumpă. Steward! Un pahar de coniac pentru domnul Talbot!

Apoi Cumbershum s-a despărţit de mine, dând din cap cât mai politicos cu putinţă pentru cineva care stătea înclinat ca panta unui acoperiş. Arăta ca un beţivan de prima mâna. Ce-i drept, cred că puterea de-a te încălzi a băuturii te atrage mult mai mult pe mare decât pe uscat. Prin urmare, m-am hotărât să beau paharul pe care-l aveam în mână si apoi să am grijă si să nu întrec măsura. M-am răsucit atent în scaunul prins de podea şi am cercetat cu privirea apele furioase care săltau şi se prăvăleau dincolo de ferestrele noastre de la pupa. Recunosc că am avut parte de o consolare din cale-afară de măruntă; cu atât mai mult cu cât m-am gândit că, până şi în eventualitatea în care am fi ajuns cu bine la destinaţie, nu exista val, talaz, hulă sau brizant pe care să-l fi înfruntat într-o direcţie şi pe care să nu fiu silit să-l înfrunt exact în direcţia opusă peste câţiva ani! Am rămas o bună bucată de vreme cu ochii ţintă la paharul cu coniac, fixându-i băltoaca de lichid aromat de pe fund. Priveliştea nu a avut darul să mă liniştească prea mult, singura consolare fiind aceea că restul pasagerilor erau şi mai vlăguiţi. Gândul acesta m-a făcut să mă apuc imediat de mâncat. Am înfulecat nişte pâine încă proaspătă şi puţină brânză. În plus, am dat pe gât paharul cu coniac şi i-am pus în vedere stomacului ca nu cumva să mă mai supere; l-am speriat atât de tare cu ameninţarea că o să încep să beau bere cu nemiluita, apoi coniac, pe urmă elixirul lui Wheeler şi în cele din urmă nişte laudanum care, Dumnezeu să mă ierte, o să-i consfinţească distrugerea definitivă, încât micul organ supus atâtor nedreptăţi n-a mai scos un sunet si a stat cuminte ca un şoricel care o aude pe servitoare umblând dimineaţa în sobă, ca să aprindă focul! Am depus armele, m-am culcat, m-am trezit la loc si am mâncat; după aceea am trudit la aceste pagini scrise la lumina luminării, oferindu-i înălţimii tale prilejul de a „trăi prin intermediul meu” câteva întâmplări şi părându-mi la fel de rău pentru ele cum i-ar părea şi domniei tale! Cred că toată suflarea de pe navă, de la animalele de fermă până la preaplecatul tău slujitor, suferă de rău de mare şi-i vine să verse, bineînţeles, în afară de marinarii hârsiti şi rezistenţi, care aproape că nu se mai văd sub pelerinele de pe care şiroieşte apa.

    
Attachments
Initierea de William Golding.docx 245.39 Kb . 3 Views