AnnaE
#0

Capitolul 1

  — Înmormântarea regelui.

  — Doamna de Maintenon.

  — Prinţii legitimi.

  — Ducele d'Orleans.

  — Portretele ducelui şi ai ducesei du Mâine.

  — Contele de Toulouse.

  — Filip d'Orleans şi ducesa d'Orleans.

  — Copiii legitimi şi bastarzii ducelui d'Orleans.

 

  La 9 septembrie 1715, către ora şapte seara, un car funerar urmat de câteva trăsuri de doliu ieşiră în linişte' n curtea palatului Versailles, străbătură pădurea Baugne, ajunseră în câmpia Saint-Denis pe drumuri lătuIni'ce şi intrară în curtea vechii biserici a lui Dagobert, lucind un mort care venea să-şi ocupe locul alături de predecesorul său, mirat, desigur, de o atât de lungă aş-ptare: aproape şaptezeci şi trei de ani. Tul, care la -dul său avea să-şi aştepte urmaşul v ir' de cinci- i nouă de ani, era Ludovic al XlV-lea: * ce înmorrea unuia dintre cei rnai mari regi Franţei s-a aproape pe ascuns şi pe drumuri f. ie? De ce nenea lipsă de pompă regală? De ce drumul în către ultimul lăcaş? Pentru că majsstatea mortului, una dintre cele mai puternice majcstăţi atunci când * trăia, acum nu-1 mai puten apăra pe Ludovic al XlV-lea de invective. Într-adevăr, când s-a făspândit veste^ morţii regelui, Parisul a tresărit de bucurie, simţind cum se rupe greul jug al unei atât de lungi şi apăsătoare domnii. Poporul, atâta vreme nefericit, oprimat, ruinat, dispreţuit, dacă nu cumva chiar urât, poporul bătu din palme, dansă, cântă şi aprinse focuri pe străzi. Locotenentul Poliţiei, domnul d'Argenşon, care făcuse eforturi zadarnice pentrtf a se opune acelui torent de impietate, declară până li urmă că el nu mai răspunde de nimic dacă au de gând să treacă cu cortegiul mortuar prin centrul Parisului. Îţi de ce cortegiul trecuse – în dvumul iui noptatec şi mis| tprios – prin locurile despre care am vorbit. Cu toatff acestea, poporului nu i-a scăpat acea scenă. Avid şi de alt fel de spectacole decât procesiunile religioase, norodul jurase să nu-i scape acea înmormântare… Şi cum Saint-Denis era capătul unde urma să se oprească, inevitabil, cortegiul, neştiind ziua în care Ludovic.ai XlV-lea avea să fie dus la ultimul său lăcaş, parizienii au început sa se aşeze, încă din 6 septembrie, pe câmpia ce despărţea Parisul de Saint-Denis. Pe la ora zece, cortegiul îşi făcu apariţia. Lucru ciudat: nici un prinţ de sânge, niciunul dintre prinţii legitimi, niciunul dintre pairii numiţi de acel rege, niciunul dintre curtenii care, din generaţie în generaţie, stătuseră la taifas în anticamere, aşteptând scularea regelui, niciunul dintre acei aaraeni nu petreceau pe bietul mort izolat, ce părea mai curând târât în ciae ştie ce loc necunoscut decât condus către un mormânt regal. Singurul om tânăr care însoţea mortul era ducele de Conde, nepotul marelui Conde, un bărbat de douăzeci şi trei de ani. O făcuse din pietate? Sau pentru a se asigura că uşa cavoului avea să se închidă definitiv în urma bă-trânului rege? Poporul, care aştepta de-a lungul drumuiui, poporul care, strâns ca la iarmaroc sau ca la târg, îşi amenajase dughene cu mâncare şi băutură, distracţii, scrâncioburi, cântăreţi, popor'ul care când vedea o anumită pompă sau, în lipsa unei pompe, o durere sinceră şi adevărată nu s-ar fi abţinut să plângă, poporul deci, văzând modestul cortegiu, înţelese că cei de la Curte îl lăsaseră în seama lui, ca să-i facă o plăcere şi ca să se răzbune, insultându-1 pentru opresiunea îndurată. La porţile bisericii Saint-Denis, tumultul care însoţise cortegiul tot drumul spori. Unii s-au repezit să răstoarne carul funebru, alţii au vrut să rupă în bucăţi şi sicriul, şi mortul, încât, la un moment dat, trupa care-1 însoţea a fost nevoită să intervină. Dar un bărbat ieşi în faţa trăsurilor ce alcătuiau cortegiul şi strigă:

  — Nu credeam că ziua carnavalului o ' să fie în septembrie!

  Un altul împinse doi parizieni beţi-criţă care se rostogoliră într-un şanţ plin cu noroi şi se îndepărtă strigând:

  — Broscoilor, asta o să vă înveţe minte să mai orăcăiţi când apune soarele!

  Într-adevăr, mulţimea cânta, dar pe un asemena ton că aducea mai mult cu un vuiet. Mortul, vârât în biserică, tot n-a scăpat de ocările norodului; căci a doua zi, pe zidurile bisericii se putea citi: „La Saini-Denis, ca şi-n palat, Tot fără inimă-ai intrat”,.

  Efigiile regelui nu puteau nici ele scăpa de injurii; statuile de piatră sau de marmoră au fost mutilate; pe statuia de bronz din Piaţa Victoriei, asupra căreia nici dinţii, nici unghiile nu avuseseră nici o putere, apăruse inscripţia: „Tiran de bronz, întotdeauna ai fost astfel.'„ Satumaliile durară până a doua zi dimineaţă.

  Să lăsăm poporul să-şi strige imprecaţiile împotriva regelui mort sau mai curând împotriva monarhiei, iar noi să vedem ce lăsase Ludovic al XlV-lea în urma sa.

  Trei puteri distincte, dintre care două strâns legate; cele trei puteri erau: doamna de Maintenon, care din ibovnică devenise soţia lui Ludovic al XTV-lcu, domnii ău Mâine şi de Toulouse, recunoscuţi de: şi deveniţi prinţi legitimi, şi domnul duce d'Orleans,! Tenitor legitim al tronului în caz de stingere a ramur. Ustnice, reprezentată de tânărul Ludovic al XV-lea.; înepotul lui Ludovic al XlV-lea, cel de-al doilea fiu al ducelui de Eourgogne, născut la Fontainebleau la 15 februarie 1710 şi ultimul urmaş al acelei bogate descendenţe pe care regele, îngrozit, o văzuse stingându-se sub ochi? Săi.

  Cele două puteri aliate, având acelaşi scop, erau doamna de Maintenon şi prinţii deveniţi legitimi. Scopul era de a-i determina pe toţi prinţii de sânge să se supună domnului du Mâine, pentru ca doamna de Maintenon să continue a exercita, sub regenţa elevului ei favorit, influenţa pe care Ludovic al XlV-lea îi îngăduise să şi-o exercite în treburile politice şi religioase în ultimii ani ai domniei sale.

  Scopul domnului duce d'Orleans era, dimpotrivă, de a susţine prerogativele sângelui.

  — Regal, de a cere odată cu credinţa şi educarea viitorului rege. Având grijă ca, până majoratul său, tânărul prinţ să fie sănătos şi întreg Ia trup, dezminţind calomniile răspândite pe seama lui, a V-lea şi a nepotului său în epoca morţii Marelui Delfin.