Cel mai lung amurg
Poate aţipise. Dar nu era sigur. De cînd oadusesem acolo deschisese doar de cîteva ori ochii, şi de fiecare dată numai pentru o clipă. Respiraţia îi era uşoară, abia simţită. Poate că de aceea, la un moment dat, am avut strania impresie că murise. Şi atunci m-a cuprins panica. Mai întîi panica. Murise şi totul fusese zadarnic. Nu-i putusem fi de nici un folos. Constatarea mă deznădăjdui. Pentru prima dată în viaţa mea am simţit cît de cutremurător şi de deplin este sentimentul neputinţei în faţa morţii. Deznădăjduit am scrutat, instinctiv cerul. Luna mă privea ironică. Cît timp fusesem mic, tare mult îmi plăcuse să descopăr în lună chipul moşului care se uita de acolo, mustrător, la copiii neastîmpăraţi. Aşa îmi spusese bunica. Şi unchiu Iancu, el, care niciodată nu mă minţea, confirmase spusele bunicii. Numai că de fiecare dată, în loc să-l văd pe „moş”, vedeam chipul unei femei cu părul despletit şi blond, atîrnîndu-i pe umeri, un chip care se uita la mine cu ochi trişti, atît de trişti încît aproape îmi dădeau lacrimile. Şi nu o dată, cu ochii înrouraţi de mila femeii triste din lună, mă trezeam întrebînd:
— Spune-mi, Luniţă, de ce eşti atît de tristă? îţi jur că n-am să spun la nimeni. Nici macar unchiului Iancu.
Acum cînd, privind cerul, descoperisem luna care se uita la mine — poate la noi — ironică, uitînd pentru o clipă că ea murise, am simţit cum se trezeşte în mine curiozitatea din copilărie de a descoperi pe „moşul” din lună. Dar oricît m-am străduit, timp de un minut, poate două, n-am izbutit. N-am izbutit să văd nici femeia din lună cu părul despletit şi blond şi cu ochi atît de îndureraţi, de trişti. N-am izbutit şi atunci am înţeles că, într-un anumit fel, murisem şi eu, în ziua cînd timpul ucisese în mine miracolul copilăriei.
„Oh, Luniţă, dacă te-ai arăta pentru o clipă, măcar pentru o clipă, să-mi regăsesc copilăria!”
Cuvintele, propriile mele cuvinte, rostite tare, m-au speriat. Şi iarăşi mi-am amintit că ea murise şi că eram acum singur, din nou singur în mlaştină. Pe aproape sunau trestiile ca nişte vaiete timide, de care îşi băteau joc broaştele, orăcăind bezmetice. Ascultînd vaietul trestiilor, mi-am zis că ele plîng de mila femeii care murise şi atunci nu mi s-a mai părut orăcăitul broaştelor hohot de rîs batracian. Mi s-a părut că pe femeia care abia murise o prohodeau trestiile, văitîndu-se, broaştele hohotind în felul lor, vîntul ce începuse să sufle, norii ce veniseră de undeva dinspre răsărit, grăbiţi să asiste şi ei la sfîrşitul femeii care murise fără îndoială din pricina rănii, a celei de-a doua răni, de sub omoplat. Numai eu nu participam, numai eu rămîneam disponibil, deşi mai adineauri panica alunecase prin arterele mele ca un şuvoi de lavă fierbinte.
Şi atunci m-am trezit murmurînd în gînd cuvintele cîntecului de înmormîntare:
„Scoală şi te roagă
Şi la sfîntu soare,
Şi la vînt de boare,
Să nu prea grăbească,
Zori să se ivească
Pîn' te vom griji,
Pîn te vom găti.”
Am cîntat, în gînd, întreg bocetul pînă la sfîrşit. Pe urmă, deoarece mă ascultasem, cu toate că doar în gînd cîntasem, redescoperind liniştea, m-am cutremurat de o teamă superstiţioasă. Ea murise, fără o lumînare la căpătîi, cum cere datina, murise şi nu aveam la mine o lopată ca să-i sap un mormînt, ca să n-o mănînce lupii, dacă or fi existînd în mlaştină. Lopată nu aveam, totuşi trebuia să-i sap un mormînt: cu un ciot, cu unchiile, cu o piatră, cu nu ştiam ce, dar trebuia să-i sap un mormînt, în pămîntul ce mustea de apă, ce mirosea a clisă, a putred şi a război, cu toate că, în mod sigur, prin mlaştină nu trecuse încă războiul şi poate că nu avea să treacă nici de acum încolo.
Murise. Dar oare murise? Trebuia să mă conving. M-am aplecat şi mi-am lipit urechea de pieptul ei. Şi atunci am simţit mîna ei fierbinte de fierbinţeala febrei pe obrazul meu şi am auzit-o, pentru prima dată am auzit-o, vorbindu-mi:
Nein, ich bin noch nicht gestorben.[1]
Gott lob![2]
Aber, ich werde sterben... Bis es tagt.[3]
Eram convins şi eu că va muri. Pînă în ziuă. Palma ei pe obrazul meu frigea. Avea o palmă de flăcări. Şi flăcările îmi incendiau obrazul şi nu puteam s-o ajut să nu moară!
Lasă că n-ai să mori! am căutat eu s-o îmbărbătez, vorbindu-i în limba germană, bucuros că cel puţin ne puteam înţelege.
N-am să mor? Crezi, într-adevăr, că n-am să mor?
Nu se moare dintr-atîta! i-am replicat. Vocea mea suna convingător, în ciuda faptului că speranţa în mine era ca o epavă pe o mare bîntuită de taifun.
Dacă ar fi adevărat!... Dar o spui numai fiindcă ţi-e milă de mine. În orice caz îţi mulţumesc pentru tot.
Pentru tot? Nu înţelegeam ce putea însemna acel tot. Fusese, de fapt, un singur lucru. Trecuseră, cîte ore? Poate două? Mai mult de două în nici un caz. De opt zile de cînd fugisem din coloană nu mă hrănisem decît cu cartofi şi dovlecei cruzi. Dar în ultimele douăzeci şi patru de ore nu pusesem în gură nimic. Mă dureau creierii. Durerea mi-i strivea. Durerea îi plesnea întruna, tescuindu-i precum nişte icre. Tîmplele îmi zvîcneau şi, în ciuda greţei şi a durerii de sub ţeastă, îmi era foame, eram mai hămesit decît un schimnic, în mlaştină mirosea a clisă, mirosea a mătasea broaştei, mirosea a putred dar mai ales a război. Şi, cu toate acestea, mie îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită. De opt zile nu mîncasem decît cartofi şi dovlecei cruzi, satul era prea departe ca să ajungă pînă la mine miros de mîncare, şi cu toate acestea îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită. Dumnezeule, nimic nu-i mai de neîndurat decît să fii nemîncat de opt zile şi să-ţi miroasă a cîrnaţi pe varză călită. Foamea opera pe viu în pîntece, ciopîrţindu-mi măruntaiele.
Nu mi-am dat seama cînd am părăsit mlaştina. La un moment dat am ştiut că nu mai zac pe aşternutul de stuf şi papură, ci că merg, e drept clătinîndu-mă, dar că totuşi merg în direcţia de unde mi se părea mie că vine mirosul de cîrnaţi pe varză. Era noapte, încă nu răsărise luna, dar fiindcă îmi mirosea a cîrnaţi pe varză, fiindcă doream să ajung cît mai repede la casa unde gospodina pregătise o asemenea mîncare, vedeam de parcă eram nictalop. Poate că şi devenisem nictalop.
Am mers ca un lunatic, atras de mirosul care nu exista decît în închipuirea mea turmentată de foame, pînă am ajuns la un drum de ţară. Nu m-am oprit o clipă. Primejdia parcă n-ar fi existat. Uitasem cu desă- vîrşire de ea. Ştiam, din timpul zilei, că drumul acela de ţară ducea spre un sat mare — abia mai tîrziu aveam să aflu că nu era un sat ci un orăşel, orăşelul K... — ştiam, eram totuşi conştient că, mergînd pe drumul acela, riscam mult; totuşi, continuam să merg, ignorînd primejdia. Şi, fără voia mea, deşi ştiam încotro merg şi ce urmăresc, mă închipuiam cu patru ani în urmă, cînd pentru prima dată am păşit pe străzile oraşului universitar C... ca să mă înscriu la facultate. Mergeam pe un drum de ţară, dar mă vedeam pe strada care, de la gară, urca în pantă, noroioasă ca o uliţă de tîrguşor, în schimb însă cu case de oraş mare, cum de fapt şi era, înnegrite de funingine. La parterul acestor case existau prăvălioare de unde puteai cumpăra ceea ce nici nu-ţi dădea prin minte că s-ar putea găsi. Etajul de deasupra era locuit de familia negustorului. Prin sticla murdară a ferestrelor, de multe ori peticită cu hîrtie de jurnal, nişte copii clorotici şi ciufuliţi priveau nostalgici strada noroioasă, muşcînd fără poftă din cîte o felie de pîine neagră unsă cu magiun. Cerul era de culoarea cimentului şi numai departe soarele ca un ochi urduros se căznea, plictisit, să vadă ce se petrece dincolo de pînza afumată a norilor.
Mergeam pe drumul de ţară şi mă vedeam pe strada Bendela, mă vedeam în sufrageria lui Frau Mizzi, unde luam masa, la prînz şi seara. O vedeam pe Frau Mizzi înaltă, planturoasă, aproximativ frumoasă, mirosind puternic a levănţică, asemenea unei ciudate plante de carne şi sînge, mişcîndu-se sprintenă în jurul mesei, ca să ne servească extraordinara ei ciorbă de sfeclă dreasă cu smîntînă, după care urmau cîrnaţii, aromitorii şi condimentaţii cîrnaţi pe varză călită, pregătiţi după o reţetă proprie şi probabil secretă, de vreme ce nici pînă astăzi nu s-a mai întîmplat să mănînc, în altă parte, cîrnaţi atît de gustoşi. Frau Mizzi se mişca sprintenă în jurul mesei, servindu-ne, şi de fiecare dată cînd se apleca peste umărul cuiva îi vedeam sînii albi care, în ciuda celor patruzeci de ani se păstrau frumoşi şi generoşi, aşa cum frumoasă şi generoasă era, în general, Frau Mizzi. Şi după ce îi vedeam sînii albi şi frumoşi nu ştiu de ce, dar mîncarea pe care ea ne-o servea ni se părea mai gustoasă, şi ne repezeam să înfulecăm cu o hămeseală de animale tinere.
Mergeam pe drumul de ţară, mă vedeam în sufrageria lui Frau Mizzi, o vedeam pe ea, frumoasă şi planturoasă, în ciuda celor patruzeci de ani ai ei, îmi era foame ca unui eremit şi îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită meşteriţi cu neîntrecută pricepere de Frau Mizzi, cînd deodată am auzit pornind din direcţia către care mă îndreptam o rafală, urmată apoi de alta. M-am aruncat la pămînt încă de la primele împuşcături, înjunghiat şi ciopîrţit pe dinăuntru de o frică înnebunitoare, aşa cum niciodată nu simţisem o alta. Liniştea se statornici repede. Dar am rămas locului, incapabil să mă mişc, simţind cum se usucă, rece, transpiraţia ce mă inundase din creştet pînă în tălpi, în clipa în care prima rafală spărsese fereastra de întuneric şi linişte a nopţii.
Norii se zdrenţuiseră şi luna, ca un zmeu rotund şi galben, naviga leneşă, ba arătîndu-se, ba ascunzîndu-se. Abia acuma mi-am dat seama că, tot gîndindu-mă la Frau Mizzi, mă apropiasem binişor de ceea ce credeam eu că e un sat, dar care în realitate era orăşelul K... Pînă la primele case dacă mai era un kilometru, un kilometru şi jumătate.
Cînd mi-am revenit din spaimă — atîta frică nu mi-a fost nici cînd, pentru prima dată, am pornit la atac — am încercat să-mi dau seama de situaţie. Rafalele nu pe mine mă căutaseră, aşa cum crezusem în prima clipă. Dar asta însemna că în sat erau cantonate trupe hitle- riste sau poate mai curînd hortiste. Nu era o descoperire. O ştiam dinainte. Şi, cu toate acestea, părăsisem mlaştinile în speranţa că voi avea şansa să pătrund în oraş fără să fiu prins. Fusese o hotărîre disperată, recunoşteam, dar îmi era atîta foame, încît, ca să mi-o potolesc, mizasem pe şansă, împotriva bunului simţ şi a prudenţei de care dădusem dovadă în împrejurările grele prin care trecusem. Dar acum rafalele mă dezmeticiseră. Să merg mai departe era o adevărată nebunie. Şi, cu toate acestea, eram hotărît să nu dau înapoi. Îmi era foame! Îngrozitor îmi era de foame!
M-am ridicat şi am pornit mai departe. Numai că acum, din prudenţă, n-am mai mers pe drumul de ţară, ci de-a dreptul peste cîmpuri. Cît am mers nu ştiu. La un moment dat m-am oprit, făcîndu-mă una cu pă- mîntul, fiindcă am auzit un zgomot pe care, la început, nu l-am putut defini. Mi-am încordat auzul. Şi iarăşi am auzit zgomotul acela. Era, aproape nu aveam nici un fel de îndoială, un geamăt. Am bănuit că mă găseam în apropierea aceluia în care, mai adineauri, trăsese automatul. Norii iarăşi se zdrenţuiseră şi, la lumina puţină a lunii, l-am descoperit la numai cîţiva metri înaintea mea. În primele clipe, o mărturisesc, nici nu mi-a dat prin minte să-i vin în ajutor. Dealtfel, ce ajutor i-aş fi putut da? Nu eram decît un prizonier român, fugit din convoi, în pericol de a fi prins şi împuşcat. Cu toate acestea, pînă la urmă, tot mi-a venit în minte că poate i-aş putea fi, în vreun fel, de folos. Am început să mă apropii de el, tîrîndu-mă, şi nu fără emoţie. Îmi era teamă că, în cazul în care era înarmat, crezînd că am intenţii duşmănoase, va trage în mine.
Cînd m-am apropiat binişor, i-am vorbit tare, doar atîta cît era necesar să mă poată auzi:
— Să nu-ţi fie teamă! Vreau să te ajut.
I-am vorbit româneşte, gîndind că ar putea fi şi el un prizonier.
Rănitul încetă să mai geamă. Încercă să se ridice în cot, dar nu izbuti. Pe urmă, probabil din cauza efortului, începu din nou să geamă.
Nu-ţi fie teamă! Sînt un prizonier român fugit, am continuat să vorbesc, de data asta în limba germană, apoi în franceză.
Şi, tot vorbindu-i, am continuat să mă apropii, tîrîn- du-mă. Cînd am ajuns lîngă el, la lumina puţină a lunii, drapată de zdrenţele norilor, spre stupoarea mea, am constatat că rănitul era, de fapt, femeie.
Închipuiţi-vă în ce situaţie mă găseam. Eram un prizonier, fugit dintr-un convoi, care timp de opt nopţi — excluzînd cele două în care dormisem — nu făcusem altceva decît să merg susţinut de o singură dorinţă: să ajung cît mai repede în zona frontului, ca să răzbat la ai mei. Şi iată că, în plin cîmp, descopeream o femeie rănită. Era noapte, era întuneric, eu eram lihnit de foame, bolnav de foame. Ce trebuia să fac? S-o las în plata Domnului şi să-mi văd de drum? S-o ajut! Dar cum? În sat n-o puteam duce. Şi în altă parte, unde? Nicăieri! Era pierdută, iremediabil pierdută, iar mie nu-mi mai rămînea altceva de făcut decît să-mi văd de drum şi să încerc a pătrunde în sat.
Dar, în loc să procedez aşa, am luat-o în braţe şi am pornit înapoi spre mlaştini. Acolo, am culcat-o pe aşternutul pe care mi-l făcusem.
Unde eşti rănită? Am întrebat-o în româneşte, în franceză, în germană. Nu mi-a răspuns. N-a deschis ochii. Gemea tot timpul. Luna, limpezită din nou dintre nori, îmi ajută să descopăr rănile. Un glonte nimerise în coapsa piciorului stîng, altul în umăr. Rana din coapsă nu părea a fi gravă. Glontele intrase şi ieşise fără să atingă osul. În schimb, cealaltă rană, aceea din umăr, era periculoasă. După toate probabilităţile, glontele îi sfărîmase clavicula. Dar cel mai grav era că pierdea sînge din ambele răni.
„Cu ce s-o pansez? m-am întrebat. Dacă n-am s-o oblojesc, va pierde tot sîngele şi va muri”.
M-am gîndit să mă dispensez de cămaşă. Mi-am amintit însă că era murdară, neagră de murdărie şi scoarţă de transpiraţie. Dacă îi legam rănile cu fîşii din cămaşă, cu siguranţă că rănile aveau să se infecteze.
Şi totuşi trebuia s-o pansez.
Te rog să mă ierţi. Nu vreau decît să-ţi ajut.
Am rupt bretelele combinezonului, după care i l-am scos, trăgîndu-l în jos, de la genunchi. Din combinezon am făcut un fel de feşe cu care i-am bandajat mai întîi umărul, pe urmă coapsa piciorului. Ea, docilă, se lăsa pansată de mîinile mele atît de puţin dibace.
„Ei, şi de acum încolo ce se va întîmpla?” am întrebat. Şi tot eu mi-am răspuns: „Nu ştiu! Mai întîi să se facă ziuă”.
Mi-am rezemat spatele de trunchiul sălciei, hotărît să aştept, treaz, lumina dimineţii. Nu-mi mai era foame, şi nici somn. I-am pipăit fruntea. Frigea. Am muiat ce mai rămăsese din combinezon în apa stătută de baltă şi i-am pus o compresă pe frunte. Cînd a simţit-o, rece şi umedă, a oftat o dată adînc şi cîtva timp n-a mai gemut. Pe urmă iarăşi a început.
Tut es dir weh? [4]
Nu mi-a răspuns nici acum. Timpul trecea încet. Broaştele concertau neobosite. Din cînd în cînd se auzea ţipînd o pasăre de apă, cine ştie ce fel de pasăre. Din stînga mea, dinspre şosea, de partea cealaltă a mlaştinei, se auzea duduit de motoare, corbii claxoanelor croncănind neobosiţi. Rănita gemea întruna.
Şi, dintr-o dată, n-a mai gemut. Atunci m-a înhăţat teama şi m-a scuturat disperarea că murise, atunci mi-am lipit urechea de pieptul ei, să mă conving dacă nu cumva totuşi mai trăieşte.
Trăia. Îmi vorbise. Acum iarăşi tăcea. Nici nu mai gemea. Se uita la mine. Rezemat în cot şi aplecat deasupra ei o priveam şi eu. Cerul se limpezise, iar stelele parcă urcaseră şi mai sus. Cerul era grav, misterios şi de emoţie, aşa cum se întîmpla de fiecare dată cînd îl priveam, inima începu să-mi bată tare. Rănita mă privea cu nişte ochi trişti, aşa cum nu-mi mai fusese dat să văd alţii.
„Suferă fiindcă ştie că are să moară”, mi-am spus şi mila a ţipat în mine sălbatic şi deznădăjduit, aşa cum sălbatic şi deznădăjduit ţipa o pasăre de apă, din cînd în cînd, pe aproape, poate dintr-o salcie, la fel ca aceea sub care ne aflam. Pe urmă abia mi-am dat seama că suferinţa nu era proprie numai privirilor ei îndurerate, ci şi chipului. Să fi avut cel mult douăzeci şi cinci de ani. Nu ştiu în ce măsură era numai frumoasă sau foarte frumoasă. Caracteristica chipului era nu frumuseţea şi nici urîţenia, ci suferinţa. Suferinţa ţipa din fiecare trăsătură a chipului, din paliditatea frunţii, din abia perceptibila crispare a sprîncenelor, din ridurile premature ale pleoapelor, din proeminenţa obrajilor supţi, din arămiul părului tăiat scurt.
Cred că ai suferit mult! i-am vorbit, cu toate că era de fapt o constatare numai pentru mine, rostită, fără voia mea, tare şi într-o altă limbă.
Ea închise ochii şi două lacrimi, ca două mărgărită- rele, se prelinseră spre tîmple. Mai tîrziu, cînd îi redeschise, ochii îi erau tulburi, din cauza lacrimilor, dar şi din alt motiv, poate din cauza disperării.
Cine eşti? mă întrebă în germană.
Sînt prizonier român. Am fugit şi vreau să ajung înapoi la ai mei.
Dacă te prind, te împuşcă.
Ştiu.
Şi eu care te încurc!... Acuma ai fi fost departe dacă mă lăsai acolo...
Nu mai am putere să merg mai departe. De opt zile n-am pus în gură o bucată de pîine. Voiam să mă strecor în sat, să caut ceva de mîncare.
Acolo nu-i sat, ci orăşel. Dacă te duceai, sigur te prindeau nemţii. Pe străzile oraşului circulă patrule. Fac percheziţii prin case. Pesemne caută pe cineva. Poate pe dumneata?
Pe mine în nici un caz.
Oricum, eu te încurc... Cred însă că numai în noaptea asta. Pînă dimineaţa, cel mai tîrziu. Pînă se va întîmpla, te rog să nu pleci de lîngă mine. Mi-e tare frică să mor singură.
A închis ochii şi din nou două lacrimi s-au prelins spre tîmple. Pe urmă mi-a căutat mîna, mi-a strîns-o şi a păstrat-o într-a ei. A ei era fierbinte, fierbinte. Pasărea de apă iarăşi ţipă, de spaimă parcă. Cerul se urcase şi mai sus şi inima mea bătea tare, cutremurată de imensitatea spaţiului. Femeia murea lîngă mine, pasărea de apă ţipa speriată, şi în imensitatea care se întindea de la mine şi pînă la bagdadia înstelată şi iluzorie, timpul curgea calm şi indiferent. Murea ea, mureau pesemne atîţia, pe toate fronturile, în noaptea care nu avea să se sfîrşească nici după ce va răsări soarele, noapte care dura de cinci ani şi care urma să se risipească abia cînd aveau să tacă tunurile, toate tunurile de pe toate fronturile. Mult pînă atunci nu mai era. Poate numai cîteva luni. Ce păcat că ea nu va apuca ziua aceea. Dar eu? Eu aveam s-o apuc? Doamne, şi cît de mult doream să trăiesc! Pentru cîteva minute închipuirea mea o luă razna: m-am văzut întors acasă. Acasă! „Casa” mea era o cameră. Nimeni nu mă aştepta acolo. Poate carii. Poate urîtul cuibărit prin unghere. Poate singurătatea încăperii dornică să se însoţească cu singurătatea mea iremediabilă, fiindcă pretinsesem vieţii mai mult decît poate ea oferi. Am păşit pe uşă şi uşa a scîncit de mirare că cineva o deschide după atîta timp. Am ridicat storul şi lumina s-a mirat de cît praf se strînsese pe birou, pe pian, pe cărţi, pretutindeni.
Te-ai întors, maică?
M-am întors, Sfîntă Vinere.
S-a terminat războiu, maică?
S-a terminat, Sfîntă Vinere.
Şi alde matale n-ai murit?
Precum vezi, n-am murit, Sfîntă Vinere.
E bine că n-ai murit, maică, nu-i bine la vîrsta matale să mori. Thii, ce de-a mai colb! Păi de, dacă n-ai vrut să-mi laşi cheia. Ai fi găsit acuma casa lună...
Camera, Sfîntă Vinere.
Casa! că pentru alde matale, momental, asta-i casa. Pînă te-i însura, că acum, dacă ai scăpat de moarte, musai să te însori. Şi-i musai să fac un pic de curăţenie. Nu vezi? Te dă praful afară din casă.
Bine, Sfîntă Vinere, fă curăţenie. Eu mă duc să fac o baie. Dumneata să iei efectele astea şi să le dai foc. Cred că vreo cîţiva păduchi au mai izbutit să se ascundă pe la încheieturi.
Intru în baie şi dau drumul la apă. Fierbinte, să fie cît mai fierbinte. Mă vîr în cadă şi gem de plăcere. Îmi caut o poziţie potrivită şi cît mai comodă, ca apa să-mi ajungă pînă la gît. Porii auie de plăcere. Fiecare parcă e o scoică în care auie marea. Apa miroase a esenţă de brad. Mă săpunesc şi încep să mă frec tare cu buretele. Să iasă din pori mirosul de tranşee, mirosul de praf de puşcă, mirosul de moarte. (Cei care au făcut frontul — poate că nu mulţi, dar sînt destui aceia care ştiu — că după cîteva luni de linia întîi, de atacuri şi de bombardamente, cînd oamenii mor în jurul tău, la dreapta, la stînga, înainte sau în spate, mirosul morţii, nu de mort, ci mirosul morţii ţi se îmbibă în pori). Stau în baie o oră, două, stau mai mult, scufundat pînă la gît în apa fierbinte şi spumoasă. Dincolo, Sfînta Vineri, bătrîna pe care am angajat-o ca „menajeră”, deretică. Şterge praful şi cîntă cu vocea ei puţină şi tremurată.
În sfîrşit, ies din baie. Mă şterg cu prosopul. Sfînta Vineri nu mai cîntă. A terminat treaba şi a plecat. Mă aşteaptă primeneli curate. Ele miros a alb. Miros a săpun de rufe. Miros a leşie. Apropii primenelile de nas şi le miros ca pe o floare. Dar cu primeneli curate, spălate de Sfînta Vineri, fierte şi clătite cu sineală, cu aşa ceva nu se întîmplă să te întîlneşti pe front. Îmi îmbrac pijamaua curată şi gem de satisfacţie. Cu ce se poate compara plăcerea de a îmbrăca o pijama curată după ce te-ai reîntors teafăr de pe front? Mă vîr în aşternut. Aşternutul miroase a levănţică. Mă tăvălesc în aşternut şi aspir adînc mirosul de levănţică. Mîngîi aşternutul cu palmele, cu obrajii. E răcoros şi moale. Aş vrea să uit pămîntul rece al tranşeelor, tare rece, duşmănos. Te pătrunde perfid cu răceala lui, cu umezeala lui, cu nefiinţa lui. E gelos pe tine că ai sînge, că eşti cald şi el e rece. Şi dacă dormi pe el, perfid, vrea să-ţi fure căldura ca să se încălzească şi el. De aceea, dacă nu-l simţi şi nu te trezeşti la timp, adesea se întîmplă să-ţi fure toată căldura şi somnul să se transforme în moarte. Dar gata! Am scăpat. De acum încolo niciodată n-am să mai dorm pe pămîntul gol, învelit doar în foaia de cort. De acum încolo, niciodată n-am să mă mai trezesc, fiindcă în timpul nopţii hoţul de pămînt m-a sărăcit de căldură. De acum încolo voi dormi numai în pat, cu cearşafuri curate care vor mirisi a levănţică. Şi, ca să simt, din plin, atît satisfacţia prezentă cît şi cea viitoare, mă tăvălesc în aşternut, îl mîngîi şi mă simt fericit. Pe urmă mă astîmpăr. M-a cuprins o moleşeală plăcută. Acum am poftă să citesc. Biblioteca e acolo. Sfînta Vineri a şters de praf cărţile. Toate cărţile din bibliotecă îmi sînt dragi. Viciul meu. Incurabilul meu viciu pe care îl iubesc atîta. Cînd mă gîndesc, numai, că s-ar fi putut să nu am viciul acesta mă cutremur. Dumnezeule, ce ar fi însemnat viaţa mea fără acest viciu? întind mîna şi iau la întîmplare o carte. Mi-e indiferent ce, fiindcă în bibliotecă nu păstrez decît cărţile cărora le voi rămîne credincios pînă la sfîrşitul vieţii.
„Palida mea prietenă, Moartea izbăvitoare, a poposit în luna august, cu nopţile ei scăldate de razele argintii ale lunii, la gospodăria căpitanului Uggla. N-a cutezat totuşi să pătrundă în casa lui ospitalieră, ştiind bine că nimeni n-ar fi fost bucuros de vizita ei. Palidei mele prietene nu-i lipseşte curajul. Îi place să cutreiere văzduhul călare pe ghiulelele de tun. Pune mîna pe grenadele vîjîitoare şi rîde cu poftă cînd se sparg şi le zboară schijele — Joacă dansuri macabre prin cimitire şi nu ocoleşte sălile infectate ale spitalelor. În schimb o cuprinde teama cînd se apropie de casa unui om drept ori cînd se află la poarta unui om bun. Ea nu vrea să fie întîmpinată cu lacrimi, ci cu o bucurie liniştită, conştientă că mîntuie sufletele de lanţurile durerii şi de povara lutului pămîntesc...”
Citesc în închipuire pasaje întregi din „Povestea lui Gosta Berling”. Mi-a plăcut atît de mult cartea, încît am citit-o de nenumărate ori în anii adolescenţei mele. Îmi amintesc şi acum pasaje întregi. Mulţumesc hazardului că mi-a dat o memorie bună. Pe front memoria mi-a ajutat să nu mi se degradeze spiritul. Închipuiţi-vă un adăpost individual, în prima linie. Închipuiţi-vă că plouă cu găleata, ploaie care te pătrunde prin foaia de cort, închipuiţi-vă că stai culcat într-o băltoacă şi aştepţi zorile ca să porneşti la atac. Închipuiţi-vă că, în ciuda ploii, a frigului şi a umezelii, pe dedesubt te mănîncă păduchii. Somnul e haşişul. Somnul e uitarea. Dar dacă nu poţi să dormi, ce trebuie să faci? Dacă simţi că starea de fapt te alterează, în ceea ce ai devenit tu datorită civilizaţiei de milioane de ani a speciei tale, ce trebuie să faci ca să te salvezi, fără să faci paşi înapoi spre bezna începutului? Ei bine, eu mă salvam datorită memoriei, spunîndu-mi pe dinafară pasaje întregi din cărţile pe care le citisem...
[1] Nu, încă n-am murit.
[2] Slavă Domnului!
[3] Dar am să mor... Pînă la ziuă.
[4] Te doare?
