Capitolul I

O PRIMĂVARĂ CARE SE ANUNŢĂ

NEOBIŞNUITĂ

 

 

Peste întreg cimitirul se aşternuse o linişte de vată, acuma, după ce rudele şi cunoscuţii răposatului pleca­seră. Mai rămăseseră la groapa pe trei sferturi astu­pată cei doi gropari. Aceştia, obosiţi şi gîrboviţi, aruncau ultimele lopeţi de pămînt clisos şi greu. Unul dintre ei, cel mai bătrîn, invariabil, după două lopeţi de pămînt aruncate în groapă, se oprea să se odih­nească poate un minut. Pe urmă, înainte de a apuca lopata, scuipa. Scuipa în groapă, prin colţul stîng al gurii, cîte un bănuţ de salivă albă şi spumoasă. N-o făcea cu gînd rău. Aşa se obişnuise în anii nu puţini de cînd se făcuse gropar. Şi dacă atîta timp cît fuse­seră de faţă rudele şi prietenii mortului se abţinuse, acuma, cînd nu-l mai vedea nimeni, cînd nimeni nu se putea indigna de atîta necuviinţă, scuipa în voie şi cu o îndemînare pentru care l-ar fi invidiat orice ştrengar din Grant. Celălalt gropar, care era cu mult mai tînăr, lucra cu spor. Lucra şi fluiera încet, atît de încet, încît abia dacă se auzea el însuşi.

— Moşule, sugem după aia cîte o beşică?

— Sugem, de ce să nu sugem? Fac eu cinste. Tînărul începu să lucreze mai cu spor, grăbit să termine, ca să se vadă mai curînd la bufetul „Greaca”, dinainte cu o „beşică” de ţuică. Bine dispus, începu să cînte cu voce tare şi pe nas ca ţîrcovnicii:

                        Luna ştie, dar nu spune,

                        Multe taine de amor.

 

— Bre, ăsta-i cîntec de pe vremea cînd eram eu tînăr, se bucură groparul cel bătrîn.

— Îl ştiu de la moş Dric. Sucit om mai e şi moş Dric ăsta, nu-i aşa?

— O fi el şi om sucit, dar e mai întîi omu' dracului, aşa cum te văd şi mă vezi, măi Nichita, băiete.

— Se poate. Dar mie îmi place.

Bătrînul vru să mai spună ceva, dar se răzgîndi. Scuipă încă o dată peste moviliţa de pămînt, pe urmă începu s-o netezească, bătînd-o uşurel, cu latul lopeţii.

Scena aceasta se petrecea într-o după-amiază de primăvară, în acea parte a cimitirului unde nu prea se aflau monumente funerare. Acolo, pe o suprafaţă mare, nu existau decît cruci mărunte din lemn de brad sau stejar, şi numai ici-colo cîte una din piatră. Dar înspre sud, la o depărtare nu mai mare de cinci­zeci de metri, începea o alee frumos pietruită şi lată. De-a dreapta şi de-a stînga, unul după altul şi care mai de care mai arătos, numai monumente fune­rare, unele mari cît un apartament de două camere, altele mai mici, doar cît o garsonieră. Pe această alee, cam pe la mijloc, în mijlocul unui dreptunghi de circa cincisprezece metri pătraţi, încercuit de un grilaj din fier forjat, se înălţa o cruce înaltă din marmură nea­gră. Crucea aceasta se impunea atenţiei fiindcă părea disproporţionată în comparaţie cu celelalte trei cruci, toate înăuntru aceluiaşi grilaj: două la dreapta, cea de-a treia, la stînga. Pe crucea mare, două mari foto­grafii emailate reprezentau cea din stînga un bărbat, cea din dreapta o femeie. După felul îmbrăcămintei era uşor să-ţi dai seama, fără să mai fie nevoie să citeşti datele săpate în marmură şi aurite, că cei doi, soţ şi soţie, repauzaseră întru Domnul cam spre în­ceputul secolului. Cele două cruci laterale, tot din marmură neagră, tot cu cîte o fotografie emailată fie­care, reprezentau de asemenea nişte oameni în vîrstă. Sub fiecare fotografie, la fel, cu cifre şi cu litere au­rite, erau scrise următoarele date: prenumele, numele, data naşterii. În locul unde ar fi trebuit să fie con­semnat anul, luna şi ziua decesului nu era trecut nimic. Asta însemna că bărbatul şi femeia din cele două fotografii se mai aflau în viaţă, dar că, aseme­nea unor buni gospodari, îşi pregătiseră din timp lăcaşul cel de pe urmă.

Fotografia bărbatului reprezenta un bătrîn de aproape şaptezeci de ani. Barba albă, care îi ajungea pînă la jumătatea pieptului, ochelarii cu ramă meta­lică, nasul coroiat, dar, mai ales, tichiuţa de catifea brodată de pe cap te ispiteau să-l asemuieşti cu un bătrîn şi hrăpăreţ cămătar din Evul Mediu.

Sub fotografie, cu litere mari, aurite, scria:

 

ARAM ŞIMANDAN;   

1895 —

 

Fotografia de pe celălalt monument înfăţişa o femeie aproape tot atît de bătrînă. O faţă prelungă, un nas mare, probabil roşu, bărbia ascuţită şi înco­voiată ca un cioc de condor, nişte ochi mari, străluci­tori, dar absenţi ca ai unui medium în transă. Pe obrazul stîng, un neg cît o măslină, de culoare staco­jie, iar sub nasul de condor, o mustăcioară ca de adolescent.

Sub această fotografie erau săpate următoarele date:

 

SONIA ŞIMANDAN

1900 —

 

În dreapta crucii celei mari, se înălţa o altă cruce, din marmură albă, la aceeaşi înălţime cu a viitoare­lor lăcaşuri de veşnică odihnă ale lui Aram şi Soniei. Fotografia de pe această cruce înfăţişa un tînăr de o frumuseţe uluitoare. Păr negru, ondulat, barbă nea­gră numai vălurele, ochi întunecaţi, strălucitori, dar în acelaşi timp haotici, ten de culoarea ciocolatei cu lapte, buze frumoase, arcuite şi senzuale.

Pe marmura albă, sub fotografie, cu litere gotice şi aurite, fusese săpată următoarea inscripţie: [1]

 

NICOLAE ŞIMANDAN

1943—1965

 

Toate cele patru morminte erau bine îngrijite, dar mai ales acesta din urmă. Flori de sezon, gazon între morminte, o alee cu pietriş alb. Într-un lampadar de un model original, din fier forjat, poate mai curînd într-un fel de felinar sui-generis, ardea o candelă, ziua şi noaptea. O băncuţă, din marmură, albă şi ea, foarte joasă şi fără spetează. Un copăcel cu o coroană ca o umbrelă.

Pe această bancă, în după-amiaza unei zile de pri­măvară, mai exact spre sfîrşitul unei zile de primă­vară, fiindcă soarele aluneca spre asfinţit, stătea o femeie şi privea, privea într-una fotografia lui Nic Şimandan de pe crucea din marmură albă.

Era îmbrăcată într-un pardesiu de culoare vernil şi pe cap era acoperită cu un fel de fişiu de culoare albă. Nici un semn distinctiv de doliu. În ciuda îmbrăcămintei, jignitor contrastantă decorului, chipul femeii oglindea o sinceră durere. Nu plîngea. Dar ochii umeziţi încă vorbeau de la sine. Din cînd în cînd suspina. Şi numai atunci îţi puteai da seama că este o fiinţă vie. Altfel ai fi putut-o crede o statuie integrată, nu prea armonios, acelui complex funerar.

La un moment dat, buzele i se mişcară şi, dacă cineva ar fi fost alături sau aproape, ar fi putut-o auzi murmurînd:

„Dragul meu Nic, oare cînd n-am să te mai iubesc? Cînd am să încetez de a mai suferi?”

Rosti cuvintele cu disperare, dar în acelaşi timp implorator, de parcă era convinsă că acela căruia i se adresase nu se putea să nu-i răspundă. Dar de sub lespedea de marmură nu răzbi nici o şoaptă. Foşni doar copăcelul cu coroana ca o umbrelă, iar ceva mai tîrziu se auzi vocea groparului Nichita, care, urmat de bătrînul lui tovarăş, se grăbea să ajungă la circiumă ca să dea pe gît cîte o „beşică” de ţuică.

                        Luna ştie, dar nu spune,

                        Multe taine de amor.

Dar femeia cu pardesiul de culoare vernil nici nu tresări măcar. Şi nu tresări, fiindcă nu auzi cîntecul.

Aştepta încă, atentă, să-i răspundă tînărul, de acolo de sub lespedea de marmură. Pe urmă, cînd se con­vinge că aşteaptă zadarnic, lacrimă din nou. Lacrimile alunecară de-a lungul obrazului fără ca ei să-i treacă prin minte să şi le şteargă. De altfel, durerea o înşfăcase şi o ţinea strîns atît de tare, încît era cu totul absentă la ceea ce se întîmpla în jurul ei. E drept, în­tr-un cimitir, evenimentul cel mai important, dar şi cel mai banal, se întîmpla atunci cînd are loc o înmormîntare. Dar la ora aceea, cînd soarele se resem­nase să moară şi cînd ultimul mort adus în aceeaşi zi odihnea acum sub pămîntul reavăn, cîte ceva tot se întîmpla în cimitir. De pildă, la o depărtare nu mai mare de zece, cincisprezece metri, un bărbat, sub patruzeci de ani, îşi făcea de lucru la un alt mormînt, mult mai modest decît acela unde se afla femeia cu pardesiul de culoare vernil. Stătea şi el pe o bancă, de lemn însă, şi privea de asemenea o fotografie. Fotografia era a unei tinere fete, de cel mult şaptes­prezece ani. O privea şi, judecînd după aparenţă, se părea că nici el nu prea avea habar de ceea ce se în­tîmpla în jurul său. În realitate, era foarte atent la ceea ce se petrecea la mormintul lui Nic Şimandan. Apăruse la mormîntul unde se afla acuma cinci minute după ce femeia în pardesiu vernil se instalase la celă­lalt mormînt. Trecuseră de atunci cincisprezece minute, şi el continua să para naufragiat în marea fără de ţărmuri a deznădejdii.

Ceva mai tîrziu se ridică de pe băncuţa de lemn şi porni spre mormîntul celălalt, mormîntul lui Nic Şi­mandan, ţinînd în mînă o lumînare. Pe măsură ce se apropia de amintitul mormînt, umerii i se gîrboveau, iar chipul începu să oglindească, fără nici un dubiu, marea durere a sufletului. Cînd ajunse, deschise por­tiţa grilajului şi păşi solemn pe aleea pietruită. Abia acum, cînd pietrişul scrîşni sub paşii bărbatului, femeia cu pardesiu vernil îl simţi şi întoarse capul în direcţia lui.

— Doamnă, vă rog, îngăduiţi-mi să aprind lumîna­rea de la candelă. Am uitat să iau cu mine chibrituri.

Femeia îi îngădui înclinînd capul.

— Vă mulţumesc, doamnă.

Bărbatul se apropie de lampadarul înăuntrul căruia ardea candela. Dar, în mod deliberat, nu izbuti să deschidă uşiţa. Atunci ea se ridică de pe bancă şi veni să-l ajute. Din întîmplare, mîinile lor se atinseră. Faţă în faţă fiind, ar fi fost peste putinţă ca privi­rile lor să nu se întîlnească.

— Sînt tare neîndemînatic. Vă rog să mă iertaţi că v-am tulburat meditaţia, stimată doamnă.

— Nu face nimic, domnule.

Se îndepărtă încet, cu lumînarea aprinsă în căuşul palmelor, ca să nu se stingă. Şi în timp ce făcea aceasta, simţi o clipă, în spate, privirea femeii.

Să fi avut ceva mai mult de treizeci de ani. Nu era din cale afară de frumoasă. Totuşi, era imposibil să nu-ţi atragă atenţia. Ochii, mai ales, se impuneau atenţiei. Ochii, de culoarea cetinei. Mari, strălucitori şi inteligenţi. Fruntea, de asemenea. Bărbia, volun­tară şi, în general, felul cum te priveau ochii, erau indici siguri că aveai de-a face cu o femeie care ştie ce vrea. În schimb, buzele şi felul, greu de precizat, cum îi fremătau nările trădau senzualitate.

Reîntors la mormînt, bărbatul înfipse în pămînt mai întîi o lumînare, pe urmă îşi făcu de lucru procedînd la fel şi cu celelalte, vreo zece la număr, pe care le cumpărare de la administraţia cimitirului. Din anul una mie nouă sute şaizeci şi trei, luna iulie, data la care murise Cecilia Enăchescu — aşa se numea tînăra fată la al cărei mormînt priveghea bărbatul — nici­odată nu se intîmplase să-i aprindă părinţii sau rudele, dintr-o dată, atîtea lumînări. Şi doar acela care îi aducea un asemenea prinos de pioasă aducere aminte nici măcar nu îi era rudă. Era un străin care abia cu o săptămînă în urmă luase cunoştinţă că, acolo, sub pămînt, fusese îngropată o fată frumoasă, călătorită din această vale a plîngerii la vîrsta de numai şais­prezece ani.

Dincolo, la celălalt mormînt, femeia cu pardesiul de culoare vernil se pregăti de plecare. Se ridică de pe băncuţă şi se apropie de cruce ca să privească pen­tru ultima dată şi de aproape fotografia lui Nic Şimandan. Pe urmă, întorcînd spatele crucii, porni către portiţa rămasă deschisă. Ieşi, o închise după ea, pe urmă, făcînd cu mîna un semn de rămas bun foto­grafiei, plecă. După ce o văzu plecînd, celălalt, bărba­tul care aprinsese zece lumînări la mormîntul unei necunoscute, porni şi el grăbit spre ieşire, dar nu pe aceeaşi alee, ci pe una paralelă. Manevră în aşa fel ca să se întîlnească sub bolta de la poarta cimitirului. Afară, o salută ceremonios. Ea îi răspunse cu vădită bunăvoinţă. El se îndreptă spre staţia de autobuze. Ea, spre maşina ei personală. Urcă la volan, porni motorul.

„Drum bun, frumoaso, îi ură el în gînd. Să ştii că a treia oară am să arunc plasa”.

Maşina ţîşni şi cîteva secunde mai tîrziu stopa lîngă trotuar în faţa lui. Femeia de la volan îi făcu semn să urce lîngă ea. Dădu imediat curs invitaţiei. Şi în timp ce deschidea portiera din nou îşi vorbi:

„Bine că n-a mai fost nevoie de o «a treia oară». Asta mai zic şi eu şansă”.

— Vă las în oraş. Să-mi spuneţi unde. Cuvintele sunară reci, distante. Ea însăşi părea retranşată într-un fel de încremenire, care aproape intimida. Făcea impresia că îl culesese din drum, aşa cum ar fi făcut cu oricare altul.

— Vă mulţumesc. Aţi fost prea amabilă cu mine, domnişoară. În autobuz totdeauna e aglomeraţie.

Ea schiţă un zîmbet care nu putea fi altfel inter­pretat decît ca trist.

— Nu domnişoară, ci doamnă. Sînt doamna Robescu.

— Vă rog să mă iertaţi...

— De ce să te iert. Dimpotrivă, îmi face plăcere să aflu că mai pot fi luată drept domnişoară. Înseamnă că nu sînt încă bătrînă.

— Dumneavoastră bătrînă? Glumiţi bineînţeles! Dar vă rog să-mi îngăduiţi să mă prezint. Mă numesc Dan Văleanu şi sînt ziarist.

— Dacă eşti ziarist, atunci probabil că de soţul meu ai auzit.

El făcu mai întîi o mină nedumerită, pe urmă, luminîndu-se dintr-o dată:

— Vă referiţi desigur la tovarăşul academician Alcibiade Robescu?

— Este soţul meu.

— Dacă nu mi-aţi fi spus, nici nu mi-ar fi trecut prin minte că...

Şi nu mai continuă, parcă ruşinat că fusese gata-gata să comită o gafă.

— Că un om de vîrsta lui are o soţie atît de tînără. La asta te-ai gîndit, nu-i aşa?

— O soţie atît de frumoasă, rectifică el, înroşindu-se ca un adolescent.

Era un mare artist şi putea să roşească atunci cînd era necesar. Or, acum era absolut necesar. Femeia de lîngă el trebuia să-l considere un pic naiv, un pic ti­mid, îndrăgostit de ea gen „coup de foudre”.

— Nu trebuie să-ţi fie teamă că am să mă supăr. Ai gîndit exact ca toţi aceia ce îl cunosc pe soţul meu. Şi nici nu e de mirare. Deosebirea de vîrstă dintre noi nu este neînsemnată.

Ultimele cuvinte le rosti cu un fel de amărăciune, pe care nici nu se strădui să şi-o ascundă, schiţînd un zîmbet aproape dureros. Acuma ochii ei ca cetina erau strălucitori. Dar cînd pronunţă ultimele cuvinte, strălucirea lor deveni mată.

Era frumoasă. Într-un fel, puţin obişnuit frumoasă. O frumuseţe, dacă s-ar putea spune, demodată. Sau poate mai curînd o frumuseţe apolinică. Totul era la ea armonios, proporţionat. O privea şi cu cît o privea mai mult, cu atît i se întărea convingerea că frumu­seţea ei era aidoma cu aceea a vechilor statui de zeiţe elene. La un moment dat, i se părea chiar că seamănă cu Venus din Milo. (Nu fusese la Paris, nu vizitase Luvrul, dar văzuse numeroase reproduceri.) Da, da, soţia academicianului semăna mult cu celebra capodoperă a lui Praxiteles.

— Doamnă, vi-a spus cineva că semănaţi cu Venus din Milo?

— Nu, nu mi-a spus nimeni. Dar cred că sînteţi un linguşitor.

— Vă jur, doamnă, că semănaţi.

— Dar chiar dacă semăn, nu ar fi trebuit să mi-o spui.

— Iertaţi-mă, dar nu înţeleg de ce n-ar fi trebuit să v-o spun?

— Nu-mi închipui că ai de gînd să-mi faci curte. Ar fi grotesc!

— Da.

— N-ai uitat, sper, de unde venim acum?

— Desigur că n-am uitat.

— Parcă ne-am mai întîlnit o dată acolo.

— Da, vinerea trecută.

— La cine te duci?

El nu răspunse imediat. Cumpăni bine răspunsul.

— La... ea. Am iubit-o mult. Şi oftă făţarnic.

— Cînd a murit?

— S-au împlinit luna asta doi ani.

—...Şi te duci des s-o vezi?

— În fiecare vineri, doamnă.

— Înseamnă că o mai iubeşti, dacă de doi ani con­tinui s-o vezi în fiecare vineri.

— Cred că o mai iubesc... Cred că am s-o iubesc încă mulţi ani.

Şi din nou oftă.

— Cum o chema?

— Cecilia!

— Frumos nume.

— Altul mai frumos nici nu cred că mai există. Dar dumneavoastră, doamnă, cum vă numiţi?

— Doina!

— E foarte frumos şi numele acesta. Dar Cecilia e mult mai frumos. Ştiţi, avea şaisprezece ani cînd a murit.

— Aşa de tînără! Dar ce s-a întîmplat? Cum de a murit?

— S-a sinucis, doamnă, spuse el fără să clipească.

— Ce coincidenţă!

Şi păli puţin, dar totuşi vizibil, fiindcă Doina Ro­bescu nu era de loc fardată. Nu era fardată şi nici nu purta vreo podoabă. Verigheta doar. Nu purta po­doabe şi era pieptănată exact ca zeiţa lui Praxiteles.

— La ce fel de coincidenţă vă referiţi, doamnă?

— El de asemenea s-a sinucis.

— Într-adevăr, ce coincidenţă!

— Ea de ce s-a omorît? Ridică din umeri şi oftă îndurerat.

— Numai Dumnezeu ştie, doamnă! Eu n-am pu­tut afla. Dacă aş avea cea mai mică bănuială că din cauza mea a murit, n-aş ezita o clipă să-mi zbor creierii. Apoi, după o pauză: Aveţi să mi-o luaţi în nume de rău dacă am să vă întreb, el de ce s-a sinucis?

— Aceasta e cea de-a doua coincidenţă, domnul meu. Nici eu nu ştiu de ce s-a împuşcat. Mă întreb şi mă întreb cum a putut face una ca asta.

Lacrimile îi umeziră ochii.

— Vă rog să-mi îngăduiţi, doamnă, să vă şterg ochii.

Şi fără a mai aştepta consimţămîntul ei, îi şterse ochii cu propria sa batistă. Gestul, ca şi cuvintele i se părură groteşti şi numai cu greu îşi putu ascunde zîmbetul. Era bine dispus şi mai-mai că avea chef să fluiere.

— Mulţumesc!

— Fratele dumneavoastră?

— Nu! Amantul meu. Sper că nu te scandalizează sinceritatea mea?

— Nu!... De loc!...

— Din păcate, nu totdeauna izbuteşti să pui de acord inima cu raţiunea.

— E şi firesc, doamnă. Pe scara evoluţiei noastre, raţiunea a apărut mult mai tîrziu. Inima a existat, însă, încă de cînd umblam în patru labe.

— Ştii, cîteodată mă întreb dacă nu cumva faptul că l-am pierdut înseamnă pedeapsă.

— Pedeapsă?  Cine să vă fi pedepsit, doamnă?

— Cine, nu ştiu. Nu m-am gîndit neapărat la o persoană anume care împarte pedepse. Dar am crezut totdeauna că aici, în viaţă, totul se plăteşte.

— Destinul?

— Ţi-am spus că nu ştiu. În orice caz eu am plătit. L-am pierdut.

Oftă şi nu mai spuse nimic.

— Ce coincidenţă! se prefăcu el că se miră, ca să reia discuţia.

— Coincidenţă? La ce anume vă referiţi?

— S-a sinucis şi el fără nici un cuvînt de ex­plicaţie.

— Fără, domnule.

— Întocmai ca Cecilia. Şi nu bănuiţi motivul acestei hotărîri disperate?

— Disperată, dar mai ales neaşteptată. În ajun, se bucurase atîta cînd i-am spus că soţul meu accep­tase să-l angajeze la institut.

— Era fizician?

— Din păcate nu. Dar soţul meu urma să-l uti­lizeze ca secretar-stenograf. Bietul Nichi. Cel puţin dacă aş şti de ce a făcut asta!...

— Ideea de a-l angaja ca stenograf a cui a fost?

— A noastră.

— Cum vine asta?

— Să vezi: Nichi mi-a spus că ar vrea să fie cît mai mult timp în preajma mea şi m-a întrebat dacă nu ar exista o cale ca să poată veni şi pleca de la noi fără să fie nevoie să se ascundă şi fără să tre­zească bănuieli. Şi atunci mi-a venit ideea de a-i sugera soţului meu să-l angajeze ca secretar-particular. Dar n-am avut noroc. Am fost pedepsită.

— L-aţi iubit mult!...

— Încă îl mai iubesc... Nu mă pot obişnui cu gîndul că l-am pierdut. Pentru totdeauna! Dacă ai şti ce fel de om a fost!...

„Păi tocmai asta aş vrea să aflu, cucoană!” o apos­trofă în gînd. Pe urmă, tare:

— Îmi închipui că dumneavoastră nu v-aţi fi pu­tut îndrăgosti decît de un om excepţional.

— Excepţional? Depinde ce înţelegi dumneata prin cuvîntul excepţional.

— Un om superior, călcă el dinadins în străchini.

— Am oroare de oamenii superiori. În primul rînd, nu cred că există oameni superiori, ci oameni care trec drept oameni superiori. De pildă, soţul meu este considerat de toată lumea un om superior. Şi din punct de vedere al profesiunii sale chiar este. Dar o femeie, cînd, la rîndul ei, nu este o fiinţă supe­rioară, nu simte nevoia de a avea lîngă ea un astfel de om. În casa noastră vin adesea oameni superiori, colegi de-ai soţului meu. Din păcate, nici unul nu ar putea interesa pe o femeie care nu are pretenţia să fie altceva decît o femeie.

— Şi ce fel ar trebui să fie omul care ar putea interesa o astfel de femeie?

— Un bărbat care să ştie ce este o femeie. Sau, dacă nu ştie, să aibă măcar o vagă intuiţie a ceea ce este ea în realitate.

— Mi se pare că cereţi un lucru imposibil, glumi el.

Dar ea crezu că vorbeşte serios.

— Imposibil, nu. În orice caz, recunosc, nu-i un lucru uşor.

— Doamnă, mărturisindu-mi cinstit ignoranţa, vă rog să-mi spuneţi: Ce este o femeie?

— Este exact contrariul bărbatului.

— Tot nu ştiu, doamnă.

— Femeia este tot ceea ce în mod obişnuit se în­ţelege prin dionisiac.

— Şi bărbatul?

— Ceea ce se înţelege prin apolinic. Greşeala mul­tora este că pretind femeilor să fie ceea ce nu pot fi decît numai femeile erudite, în accepţia adevărată a cuvîntului şi nu peiorativă.

— În cazul acesta v-aş putea răspunde că greşeala femeilor este că pretind de la bărbaţi să fie ceea ce nu pot fi.

— Pretenţia femeilor ca bărbaţii să fie dionisiaci nu constituie o greşeală. Bărbaţii pot fi fără excepţii şi dionisiaci. În schimb, femeile nu pot fi decît numai în rare ocazii apolinice. Greşesc însă acele femei care pretind bărbatului să fie numai dionisiac. El poate fi şi dionisiac, în anumite împrejurări; dar struc­tural el este şi rămîne apolinic.

— Iertaţi-mi curiozitatea. Dumneavoastră n-aţi căzut într-o asemenea greşeală?

— Te referi la relaţiile dintre mine şi Nichi?

— Da! Dar vă rog să nu vă supăraţi.

— De ce să mă supăr? îţi răspund, cu toată se­riozitatea, că nu. Eu am ştiut să păstrez măsura. Mi-am dat de fiecare dată seama cînd obosea să fie dionisiac şi îl lăsam să redevină apolinic.

—... Şi în ce consta apolinicul la el? Cum se manifesta?

— În faptul că îşi relua cealaltă viaţă a sa, aş zice cea adevărată, care îl pasiona. Cred că trăia pentru un scop, pentru un ideal.

— În definitiv, ce profesiune avea?

Lui i se păru că ei întrebarea nu-i face de loc plăcere.

— Foarte modestă. Era instructor artistic la o în­treprindere oarecare. Pari cumva dezamăgit, aşa-i?

— Nu dezamăgit, ci, mai curînd, nedumerit. Încerc să-mi explic, doamnă, despre ce ideal poate fi vorba atîta vreme cît munca sa de fiecare zi era atît de, vă rog să-mi iertaţi sinceritatea, măruntă. Nu l-aţi întrebat niciodată?

— Niciodată.

— Şi nici nu bănuiţi?

— Nu! De altfel, ca să fiu sinceră cu dumneata, nici n-am dorit să ştiu.

— Iarăşi nu înţeleg, doamnă.

— Nichi a fost un om plin de tăceri, şi de taine.

— Taine? Ce taine putea oare avea un instructor artistic?

— Dacă era instructor artistic şi în realitate.

— Ce altceva ar fi putut fi?

— Nu ştiu.

— De vreme ce bănuiaţi că putea fi altceva decît pretindea, nu v-a fost teamă că v-aţi putea com­promite?

— Domnule, îl iubeam.

Nu era un răspuns logic, dar era unul femeiesc.

—... Şi îl mai iubiţi şi astăzi!

— Îl mai iubesc! exclamă ea cu multă căldură.

— Am să vă pun o întrebare, care, de fapt, este un sfat: cînd vă este dor de el, ce faceţi?

— Mă duc la mormîntul lui.

— Dar dacă vă este dor şi după ce v-aţi întors de acolo?

— Îmi petrec tot timpul într-o încăpere unde sînt multe fotografii de-ale lui şi unde păstrez unele mici obiecte care i-au aparţinut sau de care s-a fo­losit. O prietenă de-a mea a numit încăperea „ca­mera memorială Nichi”.

— Eu nu am aşa ceva. Nu mi-a rămas nimic de la ea.

— Cu atît mai rău pentru dumneata.

— Într-adevăr, e foarte rău. Nimic nu mi-a rămas de la ea. Un obiect oarecare, ceva care să conserve şi să perpetueze amintirea ei.

Doina Robescu făcu ochii mari.

— Ai exprimat exact ceea ce am simţit, dar nu am putut preciza prin cuvinte. Vrei să-mi explici şi mai clar?

— Pe Cecilia am iubit-o mult. Şi o mai iubesc. Mereu îmi spun că niciodată nu voi mai fi în stare să iubesc o altă femeie. Îmi spun, dar nu sînt chiar aşa de sigur, cum am fost, să spunem, acum două luni. Cu toată opunerea mea, amintirea ei a început să pălească pe nesimţite. Mi-e tare teamă că, într-o zi, se va şterge cu desăvîrşire. Şi eu nu vreau. Vreau să rămînă mereu vie, fiindcă vreau ca pe Cecilia s-o iubesc pînă la capătul vieţii mele. Vreau să-i rămîn credincios pînă la capătul vieţii mele. De multe ori, în ultimul timp, mi-am dat seama că amintirea ei nu ar fi pălit dacă mi-ar fi rămas de la ea ceva ma­terial, nici eu nu ştiu ce anume. De pildă, dacă mi-ar fi rămas nişte scrisori. Recitindu-le, prezenţa ei vie, perpetuată prin slovele scrisorii, cred că ar putea constitui un fel de transfuzie de memorie, care m-ar ajuta să n-o uit. Fiindcă, v-am spus, nu vreau s-o uit.

— Ce multă dreptate ai, domnule! se entuziasma Doina Robescu. Şi în timp ce pronunţa cuvintele, ochii îi străluciră ca la o mistică şi prea cuvioasă că­lugăriţă. Ştii, nici eu nu vreau să-l uit pe Nichi. Şi eu aş vrea să-l iubesc pînă la capătul vieţii mele. Dar, domnule, mi-e teamă că nu se va putea.

— Nu v-au rămas scrisori de la el?

— Nici una!

— Aveţi, totuşi, „camera memorîală”.

— Nu e suficient, domnule. Oare ce am putea face noi, ca eu să nu-l uit pe Nichi, iar dumneata pe Cecilia?

El ridică din umeri neputincios şi oftă.

— O soluţie valabilă pentru amîndoi nu mă simt în stare să găsesc, doamnă. În ceea ce mă priveşte..

Şi se opri, prefăcîndu-se că numai o mare sfială îl împiedică să continue.

— În ceea ce te priveşte? insistă ea.

— Mi-e teamă să nu fiu înţeles greşit, doamnă.

— Să nu-ţi fie teamă. Pot fi foarte înţelegătoare, în ciuda faptului că sînt femeie.

— Am observat, doamnă, că de cînd am început să vă vorbesc despre Cecilia, o simt mai vie ca oricînd. Dacă nu cumva mă înşel, acest fapt, cu totul întîmplător, acela de a fi stat de vorbă despre ea cu dumneavoastră, a însemnat pentru mine tocmai acea transfuzie de memorie de care vă vorbeam mai adineaori.

— Mi se pare că ai drepate, se bucură ea. Cred că s-a întîmplat şi cu mine la fel. Acuma, după ce ţi-am vorbit de Nichi, mă simt parcă şi eu altfel. Parcă nu mai mi-e teamă că am să-l uit prea repede. Bietul Nichi! Aş fi o ticăloasă dacă l-aş uita, de vreme ce îl iubesc încă. Ei, dar iată-ne pe bulevard. Unde să te las?

— La cinematograful „Patria”.

— Ajungem imediat. Sper că ne vom întîlni acolo vinerea viitoare.

— Bineînţeles, doamnă. La ora trei voi fi prezent.

— Vom vorbi despre morţii noştri...

— Şi pe urmă ne va fi mult mai uşor să nu-i uităm.

Doina Robescu stopa lîngă bordura trotuarului. El coborî.

— Atunci pe vineri, doamnă?

— Pe vineri.

Maşina porni. El privi după ea. Cînd n-o mai văzu, zîmbi vag şi murmură pentru sine:

„Bătrîne, vrei, nu vrei, are să trebuiască să-ţi scoţi pălăria!”

Cititorii au înţeles desigur că presupusul Dan Văleanu era, în realitate, căpitanul Bogdan Tudoraşcu, prietenul şi colaboratorul imediat al maiorului Radu Mănăilă. Al lui Ducu.

O oră mai tîrziu, Bogdan intra în biroul lui Ducu.

— Bătrîne, îţi scoţi pălăria?

— Nu mi-o scot pînă cînd nu mă conving că este absolut necesar.

— Ai salutări de la Doina Robescu.

— În cazul acesta mi se pare că va trebui să mi-o scot. Haide, dă-i bătaie. Sînt numai ochi şi urechi.

Bogdan povesti pe larg cum decursese prima întîlnire cu Doina Robescu, soţia academicianului Alcibiade Robescu. Ducu îl ascultă pînă sfîrşi, fără să-l întrerupă măcar o singur dată.

— Ei, acum ce mai zici?

Fură ultimele cuvinte cu care Bogdan termină re­latarea celor întîmplate.

— Eşti un mare vulpoi, băiete.

— Cum? Sînt doar un mare vulpoi?

— Şi un veritabil Casanova. Ai dat-o gata cu vor­băria ta.

— Am dat-o gata, cum spui tu. Dar meritul meu este mic. E o pramatie madam academician asta!... Să mă ferească Dumnezeu şi cei patruzeci de muce­nici de o asemenea nevastă!

— Aşa pramatie cum o crezi tu, l-a iubit totuşi pe Nic. Sau nu crezi?

— Ba da. Sînt convins că l-a iubit. Nic Şimandan, frumos atîta încît pe Alain Delon să-l aduni pe fă­raş, cred că i-a zdrobit inima chiar din prima zi.

— De ce n-ai întrebat-o cît timp a durat legă­tura lor?

— Nu mi-a dat prin minte. E foarte important?

— Foarte important, nu. Dar important este.

— Adică?

— Dacă, legătura lor a durat mai mult timp, mă întreb: nu cumva Nic s-a priceput s-o tragă de limbă şi a aflat cîte ceva din activitatea soţului ei?

Figura lui Bogdan exprima scepticism.

— Parcă nu-mi vine să cred. Dar, în definitiv, ce înseamnă „...a aflat cîte ceva din activitatea soţului ei”? Pe noi ne interesează mai puţin activitatea, în general, a academicianului. Ne interesează numai un anume aspect din activitatea lui. Deci, presupui că Nic a aflat de la Doina ceva privind invenţia la care lucrează bărbatu-său?

— Naiba să te ia, măi băiete! îmi pui sula în coastă şi îmi ceri să-ţi răspund da sau ba. Or noi deocamdată sîntem în faza cînd încercăm să ne răs­pundem la întrebări tot prin întrebări.

— Noi? Tu. Asta-i afurisita ta de manie.

— Care însă, trebuie să recunoşti, pînă acuma a dat rezultate, de vreme ce a trebuit să-ţi scoţi de atîtea ori pălăria.

Bogdan se scarpină în cap.

— Eu tot nu te slăbesc, bătrîne: Crezi că Nic ştia cu ce anume problemă se ocupă academicianul?

— Oare Nic a ţinut să aibă „Ausweis” în casa academicianului fiindcă îl interesa în general acti­vitatea de cercetător a acestuia, sau fiindcă îl rodea curiozitatea de a afla amănunte în legătură cu in­venţia la care lucrează în prezent?

— Dacă pui aşa problema, eu zic: n-ar fi exclus. Numai că mă întreb: cum naiba a putut afla?

— Spune, mai curînd: cum naiba au putut afla?

— Bătrîne, dacă mai continuăm cu întrebările, mă arunc pe fereastră, cu capul în jos.

— În cazul acesta, fiindcă mai am nevoie de tine, haide să nu ne mai punem întrebări, ci să analizăm puţin cum a decurs prima ta întrevedere cu Doina Robescu.

— Vrei să spui, cu ce cîştig ne-am ales.

— Fie şi aşa. Mai întîi, felicitări. Ideea ta a fost excelentă. Eu, trebuie s-o recunosc, am fost cam sceptic, că tocmai din cimitir va sări iepurele. Nu m-am gîndit, dar iată că a sărit. S-ar putea ca după el să sară şi alţii.

— Ei, ei, asta zic şi eu că ar fi şansă!

— Va să zică, un prim cîştig: iepurele a sărit.

— Madam Doina Robescu, adică.

— Ea. După părerea mea, lucrurile s-au întîmplat astfel: Nic Şimandan a primit ordin s-o cunoască pe Doina Robescu. De ce? Fiindcă acela sau aceia de care asculta au prins de veste că academicianul Robescu lucrează la o invenţie importantă. Despre ce anume invenţie este vorba nu cred că a putut afla. Şi nu cred, deoarece numai un număr foarte restrîns de persoane este la curent cu natura cerce­tărilor lui Robescu. Din păcate, nu ştim în ce îm­prejurare a cunoscut-o Nic pe Doina Robescu. Ţie nu ţi-a venit în minte să întrebi?

— Cîteodată mă mir singur cît de găgăuţă pot fi. Acuma abia îmi dau seama cît de necesar era s-o fi întrebat.

— Foarte necesar, băiete. Gîndeşte-te că Nic şi ea făceau parte din lumi cu totul diferite. E greu de pre­supus că Doina Robescu l-a întîlnit în societatea pe care ea o frecventează în mod obişnuit. Dar e tot atît de greu de presupus — sau aproape tot atît de greu — că s-au întîlnit în societatea pe care o frec­venta Nic. Este foarte probabil că întîlnirea lor a fost facilitată de o terţă persoană. Dacă aflăm cum s-au cunoscut, vom şti dacă a existat o terţă per­soană care a pus la cale treaba aceasta.

— Vinerea viitoare o întreb sigur, bătrîne!

— Pînă vineri mai este exact o săptămînă. Şi în­tr-o săptămînă se pot întîmpla multe. În orice caz, dacă presupunerea mea nu este greşită, vreau să spun dacă există o terţă persoană, atunci înseamnă că da­torită ţie, au sărit nu un iepure, ci doi.

— Îmi tai mustaţa, dacă nu sar!

— Să mergem mai departe. Să presupunem că cei doi s-au cunoscut datorită unei terţe persoane, care avea interesul ca ei să se cunoască. Şi, cum era de aşteptat. Doina Robescu se îndrăgosteşte da fru­mosul Nic. Nic, la rîndul său, mimează că s-a în­drăgostit de Doina Robescu, fiindcă urmăreşte un scop bine definit. Urmăreşte să ajungă un obişnuit al casei. Face probabil aluzii, bineînţeles foarte vagi, ca să nu trezească bănuieli. Cu alte cuvinte, o ajută pe Doina Robescu să „găsească” ea soluţia. Şi o gă­seşte. Nic să fie angajat de academician ca secretar particular. Bătrînul se prinde. Dar în ajunul zilei cînd Nic trebuia să-şi ia postul în primire, se sinu­cide. Pînă aici totul este clar.

— Dar mai departe încep întrebările. Aşa-i?

— Cam aşa-i. Într-adevăr, dacă putem emite o ipoteză, după părerea mea plauzibilă, în legătură cu relaţiile dintre Nic şi Doina Robescu anterioare sinuciderii, nu avem în schimb elemente care să ne explice sinuciderea tocmai într-un moment cînd Nic ajunsese la un pas de reuşită. Sinuciderea lui Nic a fost şi rămîne încă pentru noi un mare, un desăvîrşit mister.

— Nu crezi că, totuşi madam academician ştie sau eventual bănuieşte, dar ţine să fie mormînt?

— Pe ce te bazezi?

— Păi nu mi-a spus ea că Nichi era plin de tă­ceri şi taine? Mi-a spus! Şi la nedumerirea mea, cam ce fel de taine ar putea avea un instructor ar­tistic, nu mi-a explicat: „Dacă era instructor artis­tic şi în realitate”?

— Mă rog! Nu este exclus să aibă vreo bănuială. Dar că ştie, mă îndoiesc serios.

— Această bănuială a ei nu crezi că ar putea să ne fie totuşi de vreun folos?

— Mai întîi, nu cred că bănuiala ei are vreo le­gătură cu adevărata cauză a sinuciderii lui Nic. Alt­ceva poate că ne-ar putea fi de un mare folos. De pildă, dacă am şti cum a ajuns ea la concluzia că Nichi era „plin de tăceri şi taine”. Constatarea asta a ei este foarte deşteaptă, trebuie să recunoşti. Dacă ţi-ar fi spus doar că era plin de tăceri, asta nu m-ar fi intrigat. Un om plin de tăceri poate să însemne un om tăcut, un om mai puţin sociabil. Dar ea a afir­mat că era „plin de taine”. Nu poţi să afirmi despre cineva că e „plin de taine” decît numai dacă acela ţi-a dat prilejul să constaţi lucrul acesta. Pe urmă, tu ai întrebat-o dacă nu i-a fost teamă că un om plin de taine ar putea-o compromite şi ea ţi-a dat un răspuns — e drept tipic femeiesc — dar foarte sem­nificativ: „Domnule, îl iubeam!”. În ce fel trebuie înţeles acest „îl iubeam”? După părerea mea, numai într-un singur fel: că îl iubea atîta, încît de dragul lui era dispusă să-şi sacrifice reputaţia ei, a so­ţului ei.

— Ce-ar fi — îl întrerupse Bogdan — să stăm de vorbă cu „academiceoaica”?

— Nu mi-aş lua răspunderea să discut acuma cu ea.

— De ce?

— Din două motive. E nu numai prematur, dar şi riscant.

— De ce naiba-i riscant, bătrîne?

— Dacă află cine sîntem, riscăm să nu ne spună nimic, în cazul cînd Nic a apucat s-o „jumulească” de niscai informaţii. De teamă să nu fie şi ea impli­cată, ori va lua în braţe pe „n-aude, n-a vede”, ori ne va îndruga niscai baliverne credibile care să ne facă să rătăcim cine ştie pe ce piste false.

— Bine. Atunci să nu stăm de vorbă cu ea. Dar, în acest caz, ce propui?

— Ce propun? Neapărat va trebui să te duci vi­nerea viitoare la cimitir ca să aprinzi lumînări la mormîntul Ceciliei Enăchescu.

— Am să mă duc. Mă întreb însă ce ar gîndi ru­dele fetei dacă ar veni în lipsa mea şi ar vedea ce frumos am aranjat mormîntul. Am plivit buruie­nile, am semănat gazon, am plantat stînjenei. Zău, bătrîne, că mi-am descoperit aptitudini de îngriji­tor de morminte.

— Lasă gluma. Va să zică, va trebui să te duci vineri la cimitir. Vei aprinde cîte lumînări doreşti pe mormîntul Ceciliei Enăchescu, dar grija mare să n-o scapi pe Doina Robescu.

— Numai să vină.

— Cred că va veni. În orice caz, dacă va veni, va trebui să vă inoculaţi reciproc cîte o porţie serioasă de memorie. Sper că vei fi în stare s-o faci să vor­bească despre Nichi al ei. Ce ne interesează să ştim a reieşit din cele discutate pînă acuma. Dar proba­bil că mai sînt şi alte întrebări la care ea este în măsură să ne răspundă. În faţa noastră avem o săptămînă întreagă. Deci timp suficient ca să le for­mulăm.

— Într-o săptămînă alcătuim un chestionar pe cinste. Am să-i pun întrebările în ordine alfabetică, pînă le epuizez pe toate. Numai să nu uit să iau un creion cu mine, ca să le şterg pe măsură ce îmi răs­punde la ele.

— Măi, tu nu poţi vorbi o dată serios?

— Gata, bătrîne, sînt serios.

— Atunci să mergem mai departe. Dacă nu-ţi displace să petreci o oră pe săptămînă în liniştea unui cimitir, atunci poţi să continui să te vezi cu Doina Robescu la Belu. Dacă însă îţi displace, atunci convinge-o ca şedinţele de transfuzie reciprocă de memorie să aibă loc în altă parte. Preferabil la ea acasă.

— E clar, bătrîne. Trebuie musai să cultiv prie­tenia Doinei Robescu.

— Şi cu şarmul tău, sînt sigur că vei izbuti. Nu­mai că va trebui să fii foarte atent...

— Ca să nu mi se aprindă călcîiele după doamna academician?

— Asta ştiu că nu ţi se va întîmpla. Mă gîndesc la o primejdie reală, Bogdane, băiete!