INTRODUCERE.
Ce are a face Kant cu omitorincul? Nimic. Cum vom vedea, cu datele în faţă, nu putea să aibă de a face. Iar asta ar fi de ajuns ca să justificăm titlul şi incongruenţa aceea a lui de amalgam care sună ca un omagiu adus străvechii enciclopedii chineze de borgesiană amintire.
Despre ce vorbeşte cartea de faţă? Pe lângă ornitorinc, vorbeşte şi despre pisici, câini, şoareci, cai, dar şi despre scaune, farfurii, copaci, munţi şi despre alte lucruri pe care le vedem în toate zilele, şi despre motivele datorită cărora deosebim un elefant de un armadil (şi despre cele datorită cărora, de obicei nu ne confundăm soţia cu o pălărie). E vorba de o problemă filosofică formidabilă care a obsedat gândirea omenească de la Platon până la cognitiviştii contemporani şi pe care nici Kant (cum vom vedea) n-a ştiut, nu zic s-o rezolve, dar nici măcar s-o pună în termeni satisfăcători. Ce să mai zic de mine!
Iată de ce studiile din această carte (compuse în decursul a douăsprezece luni şi reluând teme pe care le-am mai tratat – în parte informă inedită – în ultimii ani) se nasc dintr-un nucleu de preocupări teoretice interconexe şi trimit unul la celălalt, dar nu sunt de citit ca nişte „capitole” ale unei opere care să aibă ambiţii sistematice. Dacă diversele paragrafe sunt cel mai adesea atât de minuţios numerotate şi subnumerotate, aceasta e numai pentru a permite trimiteri rapide de la un capitol scris la altul, fără ca acest artificiu să sugereze neapărat o arhitectonică subiacentă. Dacă multe sunt lucrurile pe care le spun în aceste pagini, foarte multe sunt cele pe care nu le spun, pur şi simplu pentru că nu am idei precise în legătură cu ele. Mai mult, aş dori să-mi iau drept motto citatul din Boscoe Pertwee, un autor din secolul al XVIII-lea (necunoscut mie), pe care l-am găsit în Gregory (1981: 558): „Cu mult timp în urmă eram nehotărât, dar acum nu mai sunt aşa de sigur de asta”.
Scrise prin urmare sub semnul nehotărârii şi a numeroase nedumeriri, studiile acestea s-au născut din sentimentul că nu onorasem unele poliţe semnate atunci când am publicat Tratatul de semiotică generală din 1975 (reluând şi acolo şi dezvoltând o serie de cercetări începute în cea de a doua jumătate a anilor '60). Conturile lăsate în suspensie priveau problema referinţei, a iconismului, a adevărului, a percepţiei şi a ceea ce atunci numeam „pragul inferior” al semioticii. In decursul acestor douăzeci şi doi de ani au fost mulţi cei care mi-au pus întrebări foarte presante, oral sau în scris, şi foarte mulţi cei care mă întrebau dacă şi când aveam să scriu o aducere la zi a Tratatului. Studiile de faţă au fost scrise şi pentru a explica, poate mai mult mie însumi decât altora, de ce nu am făcut-o.
Motivele sunt în esenţă două. Primul este că, dacă în anii '60 ne puteam gândi să adunăm la un loc părţile împrăştiate ale atâtor cercetări semiotice ca să încercăm o summa, astăzi aria lor s-a lărgit atât de mult (amestecându-se cu aceea a diferitelor ramuri ale cunoaşterii), încât orice nouă sistematizare s-ar dovedi pripită. Ne aflăm în faţa unei galaxii în expansiune, şi nu doar a unui sistem planetar căruia i s-ar putea oferi ecuaţiile fundamentale. Faptul mi se pare un semn de succes şi de sănătate: interogarea asupra semiozei a devenit centrală în foarte multe discipline, chiar şi din partea celor ce nu se gândeau, sau nu ştiau sau chiar nu voiau să facă semiotică. Faptul era adevărat încă de pe vremea Tratatului (ca să dau doar un exemplu, nu pentru că citiseră cărţi de semiotică biologii începuseră să vorbească de „cod” genetic), însă fenomenul s-a extins, până-ntr-atât, încât sunt de sfătuit cei care urmează o strategie a atenţiei, şi oricât de selective ar fi criteriile lor teoretice, să practice un soi de toleranţă ecumenică, în acelaşi sens în care misionarul cu vederi largi hotărăşte că şi necredinciosul, orice idol sau principiu superior ar adora el, este creştin natu-raliter şi va fi astfel mântuit.
Cu toate acestea, oricât de tolerant ar fi cu opiniile altora, fiecare trebuie totuşi să şi le enunţe pe ale sale, cel puţin în ce priveşte chestiunile fundamentale. Ca întregire şi corectare a Tratatului, iată-mă aşadar expunându-mi ideile mele cele mai recente despre unele chestiuni pe care respectiva carte le lăsase în suspensie.
