Munca de Emile Zola

I

Hoinărind la întâmplare, Luc Froment ieşise din Beauclair şi suise drumul dinspre Brias, înfrăţit cu cheile printre care se furişează torentul Mionne, frângând în două promontoriul munţilor Bleuses. Şi, odată ajuns în faţa atelierelor Abis, nume sub care sunt cunoscute în regiune oţelăriile Qurignon, zări la capătul podului de lemn două siluete negre şi firave, înghesuite lângă parapet. Lui Luc Froment i se strânse inima. Prima dintre siluete aparţinea unei femei având o înfăţişare foarte tânără, sărăcăcios îmbrăcată, cu capul pe jumătate acoperit sub o broboadă zdrenţuită; cealaltă siluetă era aceea a unui copil de vreo şase anişori, sumar înveşmântat, cu faţa ca ceara, ascuns între fustele ei. Amândoi stăteau neclintiţi ca două stane de piatră, aţintindu-şi privirile pe poarta uzinei, cu trista răbdare a oamenilor care nu mai întrevăd nicio geană de speranţă.

Luc se oprise cu ochii pironiţi pe ei. Să tot fi fost orele şase, dar ziua se strecurase încă de pe acum hoţeşte, prin această jalnică şi umedă seară a miezului de septembrie. Azi era sâmbătă şi, de joi, ploaia nu contenise măcar o clipă. Se oprise acum, dar un vânt furios îşi făcea încă mendrele, alungând de pe cer norii de funingine, nişte adevărate zdrenţe, printre care se filtra un amurg murdar şi galben, de o tristeţe apăsătoare. Pe drumul brăzdat de şine, cu porţiuni mari de caldarâm desfăcut, se scurgea într-un şuvoi negru toată pulberea de cărbune frământată cu mocirla minelor din apropiere de Brias, ale căror vagonete alunecau de colo până colo fără odihnă. Şi această pulbere de cărbune înnegrise cu doliul ei întreg torentul din vale, şiroia în stropi grei pe zidurile leproase ale clădirilor uzinei, părea că murdăreşte până şi norii întunecaţi, care treceau la nesfârşit, întocmai ca nişte învolburări de fum pierdute în nefiinţă. Presimţirea unui dezastru apropiat părea că pluteşte odată cu adierile vântului, şi simţeai amurgul însuşi cum tremură în jur, aducând în mod fatal apocalipsul.

Luc se oprise la câţiva paşi de tânăra femeie şi de copil, aşa că nu-i fu greu să-l audă pe acesta din urmă spunând cu un ton cumpănit şi totodată hotărât, de om matur:

— Uite ce-i, nană, vrei să stau eu de vorbă cu el? Cred că l-ar înfuria mai puţin.

Dar femeia se împotrivi:

— Nu, nu, frăţioare, astea nu-s treburi pentru ştrengari de vârsta ta.

Şi continuară să aştepte neclintiţi, cu înfăţişarea lor resemnată şi plină de disperare.

Luc privi spre uzină. Primăvara trecută, când trecuse prima oară prin Beauclair, vizitase atelierele Abis dintr-o curiozitate de specialist. Şi acum, când o scrisoare neprevăzută a prietenului său Jordan îl readucea prin aceste locuri, avusese timp, vreme de câteva ceasuri, să se pună la curent cu o mulţime de amănunte asupra groaznicei crize prin care tocmai trecea regiunea: o grevă teribilă de două luni, dezastru şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, pe de o parte din pricină că direcţia uzinei avusese mult de pierdut din oprirea lucrului, pe de altă parte fiindcă muncitorii ajunseseră pe jumătate morţi de foame şi deveniseră şi mai înverşunaţi. Abia cu două zile în urmă, joi, munca se reluase în sfârşit, şi asta numai după concesii reciproce, smulse cu mare trudă, şi după tocmeli cumplite, care duraseră vreme îndelungată. Muncitorii reluaseră lucrul fără prea multă bucurie, tot nedomoliţi, considerând că cererile lor nu fuseseră încă satisfăcute, întocmai ca nişte învinşi pe care înfrângerea îi întărâtă şi mai mult şi care nu păstrează în inimi decât amintirea suferinţelor şi dorinţa cumplită de a le răzbuna.

Atelierele Abis îşi răsfirau siluetele întunecate ale clădirilor şi ale hangarelor profilate pe goana bezmetică a norilor îndoliaţi. Păreau un monstru cu solzii zbârliţi care se înălţa până la cer, încercând să-şi lărgească puţin câte puţin vizuina. După culoarea ţiglelor care-şi dezvăluiau una dintre faţete se ghiceau vârstele succesive ale construcţiilor. Acum ajunseseră să-şi întindă tentaculele pe mai multe hectare de teren şi strângeau la lucru o mie de muncitori. Ţiglele albăstrii de deasupra marilor hale, cu geamlâcurile aşezate perechi-perechi, dominau vechile ardezii înnegrite de scurgerea timpului, al e primelor construcţii care erau mult mai umile. Din drum, zăreai mai întâi stupii uriaşi ai cuptoarelor pentru ciment, aşezaţi în şir, apoi venea furnalul, înalt de douăzeci şi patru de metri, din care ţâşneau în sus nişte tuburi uriaşe, pentru ca dintr-odată să se prăvălească într-o baie de ulei mineral. Şi, mai departe, coşurile fumegânde, coşuri de toate formele şi dimensiunile, o adevărată pădure de coşuri care-şi amestecau respiraţia încărcată de funingine cu funinginea plutitoare a norilor, în vreme ce ţevile mai subţiri, pentru evacuarea gazelor, aruncau, la intervale regulate, panaşe albe însoţite de gâfâieli stridente. Şi toată această pulbere care plutea prin aer şi toţi aceşti vapori pe care-i împrăştia în jur fără încetare păreau însăşi răsuflarea monstrului, scăldat în ceaţa continuă pe care o degaja sudoarea muncii. Desluşeai apoi bătăile inimii monstrului, izbiturile şi bubuiturile neîntrerupte ale efortului său, trepidaţia maşinilor, cadenţa limpede a compresoarelor, loviturile ritmice şi grele ale ciocanelor pneumatice, răsunând cu rezonanţa profundă a clopotelor mari, din cauza cărora însuşi pământul se zguduie sub picioare. Şi, ceva mai aproape, chiar la marginea drumului, în fundul unei mici clădiri, un fel de baracă unde primul dintre strămoşii familiei Qurignon forjase fierul, se auzea jocul înverşunat şi plin de violenţă al celor două ciocane hidraulice, care băteau acolo întocmai ca pulsul colosului şi ale căror cuptoare devorau în vâlvătăile lor nu numai minereul, ci şi vieţile oamenilor.

Nicio lampă electrică nu fusese aprinsă încă prin curţile uzinei şi ceaţa crepusculară, roşiatică şi posomorâtă îneca puţin câte puţin atelierele Abis. Pe la ferestrele prăfuite nu se întrezărea nicio geană de lumină. Doar o flacără intensă, ieşind din halele mari printr-un portal deschis, despica umbrele serii ca o ţâşnitură prelungă de astru incandescent. Fără îndoială, vreun maistru oţelar se apucase tocmai atunci să deschidă uşa cuptorului. Şi nimic, nimic altceva, nici măcar o scânteie pierdută pe undeva, nu trăda că aici se află însuşi imperiul focului, focul care bubuia în această cetate întunecată a muncii, focul lăuntric ce răscolea totul, focul acum îmblânzit, robit, îndoind şi modelând fierul ca pe o ceară moale, dăruind omului dominaţia asupra Terei, odată cu cei dintâi vulcani pe care i-a cucerit.

Orologiul din micul turn, a cărui şarpantă se înălţa deasupra clădirilor administraţiei, bătu orele şase. Atunci Luc îl auzi din nou pe copil spunând cu vocea lui limpede:

— Iacă, nană, cred că acu-acu au să iasă.

— Da, da, şi eu cred, răspunse femeia. Şezi locului.

Din pricina gestului pe care îl făcuse ca să-l reţină, broboada zdrenţuită se trase puţin de pe faţă, şi Luc rămase surprins de delicateţea trăsăturilor ei. Fără îndoială că nu împlinise încă douăzeci de ani, şi avea un păr blond, răvăşit, şi o faţă mică, plăpândă şi străvezie, care i se păru urâtă la început, cu nişte ochi albaştri, spălăciţi de lacrimi, şi nişte buze palide, crispate de suferinţă. Şi ce corp firav sub rochia veche şi uzată! Şi cu ce braţ tremurător şi fără vlagă strângea lângă fustele ei copilul – fără îndoială, fratele mai mic – blând ca şi ea, dar cu o înfăţişare mai sănătoasă şi cu un aer mai hotărât! Luc se simţi copleşit de milă, pe când cele două jalnice fiinţe, bănuitoare, începeau să se neliniştească de acest domn care se oprise acolo-n drum şi-i cerceta cu atâta insistenţă. Fata, mai cu seamă, părea stânjenită de faptul că era obiectul atenţiei acestui tânăr de douăzeci şi cinci de ani, atât de bine făcut, atât de frumos, lat în umeri, cu mâinile puternice şi o faţă radiind de sănătate şi viaţă îmbelşugată, ale cărui trăsături ferme erau dominate de o frunte înaltă şi dreaptă de visător, moştenită parcă din moşi-strămoşi. Şi, la vederea ochilor larg deschişi, de culoarea metalului, cu care tânărul o fixa fără niciun pic de sfială, fata îşi întoarse capul în altă direcţie. Dar imediat după aceea strecură încă o privire furişă spre el şi, văzându-l că-i zâmbea cu bunătate, se închise şi mai mult în sine, muncită de gândurile care o frământau.

Sunetul unui clopot străbătu văzduhul cu vibraţiile lui limpezi şi o forfotă se stârni în jurul atelierelor Abis: începeau să iasă de la lucru echipele de zi, pe care ar fi trebuit să le înlocuiască schimbul de noapte; căci activitatea devoratoare a monstrului nu se opreşte nicio clipă măcar, zi şi noapte clocoteşte şi bocăne fierul. Cu toate acestea, muncitorii nu se zoreau să plece şi mai întârziau încă prin ateliere, cei mai mulţi dintre ei aşteptând să li se dea un mic avans pe care-l ceruseră, cu toate că munca nu se reluase decât joi, într-atât de mare era foametea şi lipsurile care bântuiau înlăuntrul familiilor, după cele două luni de grevă cumplită. În sfârşit, îşi făcură apariţia prin faţa porţilor primii dintre ei, care treceau unul câte unul sau în grupuri mici, păşind cu capul în jos, întunecaţi şi grăbiţi, cu pumnii încleştaţi în fundul buzunarelor pe cei câţiva bănuţi de argint, atât de scump câştigaţi şi cu care puteau să târguiască pâine celor mici şi muierilor. Şi dispăreau, scufundându-se în umbra drumului.

— Uite-l, nană, murmură copilul. E împreună cu Bourron, l-ai văzut?

— Da, da, taci din gură.

Chiar în clipa aceea îşi făcuseră apariţia doi muncitori, care, după aspect, păreau meşteri oţelari. Primul, cel despre care copilul spunea că e împreună cu Bourron, să tot fi avut vreo douăzeci şi şase de ani, purta haina de postav gros aruncată peste umeri şi avea părul şi barba roşcate; părea mai curând mărunt de statură, dar vânjos, cu muşchi zdraveni; deşi avea nasul curbat, pornind de sub o frunte proeminentă, pomeţii ieşiţi în afară şi maxilarele puternice, totuşi un zâmbet plăcut îi dădea o înfăţişare de bărbat cuceritor. În vreme ce Bourron, cu cinci ani mai în vârstă, strâns în vechea lui haină de catifea verzuie, era un vlăjgan înalt, uscăţiv şi subţire, ale cărui trăsături – faţa cabalină, obrazul prelung, bărbia teşită şi ochii piezişi – exprimau umorul liniştit al unui om cu fire blajină, totdeauna înclinat să asculte de vorba altui camarad.

Dintr-o privire, acesta din urmă zărise de cealaltă parte a drumului, la capătul podului de lemn, femeia cea tristă, însoţită de copil, şi-l înghionti cu cotul pe fârtatul lui:

— Ia te uită, Ragu. Ăştia-s Josine şi Nanet, dacă nu mă-nşel… Bagă de seamă ce faci, dacă vrei să nu te sâcâie.

Ragu, furios, strânse pumnii.

— Afurisită fată! M-am săturat până peste cap de ea şi am gonit-o… Dar să vezi ce am să-i fac, dacă se ţine scai de mine.

Părea puţin cam cherchelit, aşa cum se întâmpla totdeauna când depăşea cei trei litri de băutură de care spunea că are nevoie pentru ca jeraticul cuptorului să nu-i usuce pielea. Şi când se afla pradă acestui început de beţie, gura i-o lua pe dinainte, împăunându-se şi arătându-se plin de cruzime, mai ales dacă se afla de faţă unul dintre prietenii săi, grozăvindu-se cu felul în care trata el fetele când se plictisea de ele.

— Dacă nu mă lasă în pace, dau cu ea de pământ. M-am săturat!

  
Attachments
Munca de Emile Zola.doc 3.11 Mb . 44 Views