Nana de Emile Zola

a ora nouă, sala teatrului Variétés era încă goală. Câteva persoane, la balcon şi în fotoliile de orchestră, aşteptau, pierdute printre scaunele de catifea vişinie, în lumina slabă a candelabrului doar pe jumătate aprins. Întunericul învăluia uriaşa pată roşie a cortinei; şi niciun zgomot nu venea dinspre scenă, de la rampa stinsă, din preajma pupitrelor muzicanţilor, împrăştiate în dezordine. Numai sus, la galeria a treia, în jurul rotondei plafonului unde femei şi copii goi îşi luau zborul pe un cer înverzit de gazul de iluminat, chemări şi râsete se iscau dintr‑o hărmălaie continuă de voci, capete acoperite cu bonete si şepci se etajau sub largile firide rotunde, încadrate cu ornamente aurii. Din când în când, îşi făcea apariţia câte o plasatoare, zorită, cu biletele‑n mână, împingând în faţa ei un domn şi o doamnă care se aşezau, bărbatul în frac, femeia subţirică şi cambrată, plimbând în jurul ei o privire domoală.

Doi tineri îşi făcură apariţia în preajma fotoliilor de orchestră. Rămaseră în picioare, privind.

— Ce‑ţi spuneam eu, Hector? izbucni cel mai vârstnic, un vlăjgan cu o mustăcioară neagră. Venim prea devreme. Ai fi putut foarte bine să mă laşi să‑mi termin ţigara.

Trecea o plasatoare.

— Ehe, dom’le Fauchery, spuse ea cu un ton familiar, mi‑e teamă că n‑o să‑nceapă mai devreme de‑o juma de oră.

— Atunci, pentru ce scrie pe afiş ora nouă? Murmură Hector, a cărui figură alungită luă o expresie contrariată. De dimineaţă, Clarisse, care joacă în piesă, mi‑a dat cuvântul că‑ncepe la ora opt precis.

Un moment, tăcură, ridicând capul şi explorând umbra lojilor. Dar hârtia verde cu care erau tapetate le întuneca şi mai tare. În partea de jos, sub galerie, benoarele se cufundau într‑o completă beznă. La lojile de la balcon, nu se afla decât o doamnă grasă, înfundată în catifeaua rampei. La dreapta şi la stânga, între coloane înalte, avanscenele rămâneau goale, drapate cu lambrechine cu franjuri lungi. Sala albă, cu decoraţii aurii, puse‑n valoare de un verde‑palid, se estompa, ca si cum scurtele licăriri ale candelabrului de cristal ar fi umplut‑o cu o pudră fină,

— Ai făcut rost de un loc în avanscenă pentru Lucy? întrebă Hector.

— Da, răspunse celălalt, dar n‑a fost tocmai uşor… Oh, nu‑i niciun pericol ca Lucy să vină prea devreme!

Îşi înăbuşi un uşor căscat de plictiseală, apoi reluă după o scurtă tăcere:

— Ai noroc, tu, care încă n‑ai văzut premiera… Blonda Venus va fi evenimentul anului. Se vorbeşte de şase luni despre ea. Ah, dragul meu, o muzică! O grozăvie!… Bordenave, care‑şi cunoaşte meseria, a păstrat‑o pentru deschiderea Expoziţiei.

Hector asculta cu religiozitate. Îndrăzni totuşi să pună o întrebare:

— Dar pe Nana, noua stea, care trebuie să joace în rolul lui Venus, ai cunoscut‑o?

— Ei, poftim, asta‑i bună! Mereu aceeaşi şi aceeaşi poveste! strigă Fauchery înălţându‑şi braţele în aer. De azi‑dimineaţă, toţi mă pisează cu Nana. Am întâlnit mai mult de douăzeci de persoane, şi Nana‑n sus, Nana‑n jos! Ştiu şi eu? Ce, parcă trebuie să cunosc pe toate fetele din Paris?… Nana‑i o născocire a lui Bordenave. Asta trebuie să fie adevărul.

Se linişti. Dar pustietatea sălii, lumina slabă a candelabrului, această reculegere de biserică plină de glasuri şoptite şi de zgomote de uşi trântite, îl enervau.

— Ei asta‑i! Spuse deodată. Îmbătrânim aici. Mă duc afară… Să mergem, poate‑l găsim pe Bordenave jos. O să ne spună el cum stau lucrurile.

Jos, în holul uriaş pardosit cu dale de marmură, unde se aflau controlorii, publicul începea să se arate. Prin cele trei porţi cu grilajele deschise, se putea vedea trecând toată viaţa palpitantă a bulevardelor, care viermuiesc şi clocotesc în frumoasele nopţi de aprilie. Uruitul trăsurilor se curma brusc, portierele se trânteau cu zgomot şi lumea intra, în grupuri mici, oprindu‑se în faţa controlorilor, urcând, în fund, scara dublă, unde femeile zăboveau o clipă cu un legănat uşor din talie. În strălucirea crudă a gazului de iluminat, în goliciunea lividă a acestei săli, a cărei decoraţie de un mediocru stil empire părea un peristil de templu din carton, mari afişe galbene se etalau pretutindeni, purtând pe ele numele Nanei scris cu uriaşe litere negre.

Bărbaţii, agăţaţi ciorchine de ele, le citeau; alţii, în picioare, pălăvrăgeau, blocând intrările; în timp ce, în preajma casei de bilete, un om cu aspect grosolan, cu faţa lată, proaspăt bărbierită, răspundea cu brutalitate persoanelor care insistau să obţină locuri.

— Uite‑l pe Bordenave, spuse Fauchery, coborând scara.

Dar directorul îl şi zărise.

— Ei, drăguţ din partea dumitale! îi strigă el de departe. Ce să‑ţi spun, mi‑ai făcut o cronică… Am deschis de dimineaţă Le Figaro. Nimic!

— Ai răbdare! Trebuie s‑o cunosc mai întâi pe Nana asta a voastră, înainte de a vorbi despre ea… De altfel, n‑am promis nimic.

Apoi, pentru a‑i tăia directorului orice poftă să mai lungească vorba, i‑l prezentă pe vărul lui, domnul Hector de la Faloise, un tânăr care venea să‑şi desăvârşească educaţia la Paris. Directorul îl cântări dintr‑o scurtă privire pe tânăr. În schimb, Hector îl examina îndelung, emoţionat. Aşadar, ăsta‑i Bordenave, cel despre care se spunea că exhibă femei, că le tratează ca la ocnă, un creier care fierbe totdeauna căutând cine ştie ce reclamă, individul acela care strigă, scuipă şi se loveşte peste coapse, cinic şi având o minte de jandarm! Hector se crezu dator să caute o frază amabilă.

— Teatrul dumneavoastră… începu el cu o voce subţire.

Bordenave îl întrerupse liniştit, vorbind pe şleau, ca un om căruia îi plac situaţiile limpezi:

— Spune bordelul meu.

Atunci Fauchery avu un zâmbet aprobativ, în timp ce la Faloise rămase cu complimentul în gât, foarte contrariat, încercând să pară că gustă gluma. Directorul se grăbise să strângă mâna unui cronicar dramatic, al cărui foileton se bucura de mare trecere. Când se întoarse, la Faloise tocmai încerca să‑şi vină în fire. Se temea să nu fie considerat un provincial, dacă se arăta prea surprins.

— Mi s‑a spus, începu el din nou, dorind neapărat să găsească ceva de spus, că Nana are o voce fermecătoare.

— Ea! exclamă directorul înălţând din umeri, o adevărată tulumbă!

Tânărul se grăbi să adauge:

— Încolo, o excelentă actriţă.

— Da de unde!… E stângace! Nu ştie ce să facă cu mâinile şi cu picioarele.

La Faloise roşi uşor. Nu înţelegea nimic. Bâlbâi:

— Pentru nimic în lume n‑aş fi vrut să pierd premiera de astă‑seară. Ştiam că teatrul dumneavoastră…

— Spune, domnule, bordelul meu, îl întrerupse din nou Bordenave cu recea încăpăţânare a unui om convins de ceea ce afirmă.

În acest timp, Fauchery, foarte liniştit, privea femeile care intrau. Veni în ajutorul vărului său, atunci când îl văzu uluit şi neştiind dacă trebuie să râdă sau să adopte o mină serioasă.

— Fă‑i totuşi plăcerea lui Bordenave şi numeşte‑i teatrul cum vrea el, din moment ce asta îl amuză… Şi tu, dragul meu, nu‑ţi mai da aere. Dacă Nana nu ştie nici să cânte, nici să danseze, va fi un fiasco, şi atâta tot. De asta mi‑e şi frică, de altfel.

— Un fiasco! Un fiasco! Strigă directorul a cărui faţă se făcea purpurie. Ce nevoie are o femeie să ştie să danseze şi să cânte? Ah, dragul meu, prea eşti naiv… Nana are altceva, zău! Şi încă ceva care ţine loc de toate. Am adulmecat eu afacerea, te amuzi foarte bine cu ea, ori, dacă nu, n‑am fler, sunt un imbecil… Vei vedea, vei vedea, nu trebuie decât să apară, şi toată sala se va linge pe buze.

Îşi ridicase mâinile groase şi fremătătoare de entuziasm, şi, uşurat, coborî vocea, mormăind pentru sine însuşi:

— Da, va ajunge departe, oh! Doamne‑sfinte! Da, va ajunge departe… Are o piele, oh! O piele!

Apoi, cum Fauchery îl descosea, acceptă să dea amănunte cu o cruditate de expresie care‑l jena pe Hector de la Faloise. O cunoscuse pe Nana şi voia să o lanseze. Tocmai căuta pe atunci o Venus. Nu era el omul care să se încurce multă vreme cu o femeie; lucrul care îi plăcea cel mai mult era să facă publicul să profite numaidecât de ea. Dar avea de furcă în şandramaua lui, pe care venirea acestei fete voinice o întorsese pe dos. Rose Mignon, steaua trupei, o fină actriţă şi o adorabilă cântăreaţă, ameninţa în fiecare zi, furioasă, să‑l lase baltă, intuind o rivală. Şi, pentru afiş, ce tărăboi, Dumnezeule mare! În cele din urmă, se decisese să se pună numele celor două actriţe cu litere de dimensiune egală. Pe el nu trebuie să‑l întărâte nimeni. Ori de câte ori una dintre fetele sale, cum le numea el, Simonne sau Clarisse, îşi făcea de cap, le ardea un picior în fund. Altminteri, nu‑i chip de trăit. Încercau să‑l păcălească, ştia el cât preţuiau târfele astea.

— Iată! spuse el, întrerupându‑se, domnul Mignon şi Steiner. Mereu împreună. Ştiţi că Steiner începe să se sature până peste cap de Rose; în consecinţă, soţul Rosei nu‑l slăbeşte din ochi, de teamă să nu spele putina şi să‑i lase soţia baltă.

Pe trotuar, lampa cu gaz, care lumina cornişa teatrului, arunca o pânză de lumină vie. Doi pomişori, de un verde crud, se detaşau limpede; o coloană de afişaj se vedea albă şi aşa de puternic luminată, încât îi citeai de la distanţă literele, ca în plină zi; şi, mai departe, noaptea adâncă a bulevardului era punctată cu felinare, în învălmăşeala unei mulţimi mereu în mişcare. Mare parte din oameni nu intrau imediat, rămânând afară ca să‑şi termine de fumat ţigara, sub lumina rampei, care le dădea o paloare lividă şi decupa pe asfalt scurtele lor umbre negre.

Mignon, un zdrahon, cu o frunte pătrată ca un Hercule de iarmaroc, îşi croia drum prin mijlocul grupurilor, târându‑l la braţ pe bancherul Steiner, pipernicit, cu pântecele proeminent, cu faţa rotundă şi încadrată de un cerc de barbă încărunţită.

— Ei bine! îi zise Bordenave bancherului, aţi întâlnit‑o ieri, în biroul meu.

— Ah! Ea era! exclamă Steiner. Bănuiam… Dar eu ieşeam, când ea intra, aşa că de‑abia am apucat s‑o zăresc.

Domnul Mignon asculta, cu pleoapele coborâte, răsucind nervos în deget un diamant mare. Înţelesese că‑i vorba de Nana. Apoi, cum Bordenave făcea debutantei sale un portret care aprindea o scânteie în ochii bancherului se hotărî în cele din urmă să intervină.

— Nu‑i nimic, dragul meu, o târfă oarecare! Publicul va lua‑o cu huo… Steiner, dragul meu, ştii că soţia mea te aşteaptă în cabina ei.

Vru să‑l ia. Dar Steiner refuză să‑l părăsească pe Bordenave. În faţa lor, lumea se înghesuia la control şi o larmă de voci se înălţa din mijlocul mulţimii, unde numele Nanei răsuna cu vioiciunea armonioasă a celor două silabe ale sale. Bărbaţii, care se postau în faţa afişelor, îl silabiseau cu voce tare; alţii îl rosteau în trecere cu un ton nedumerit, în timp ce femeile, neliniştite şi surâzătoare, îl repetau încetişor, cu un aer surprins. Nimeni n‑o cunoştea pe Nana. De unde picase Nana? Şi poveştile circulau, tot felul de glume se şuşoteau la ureche. Era ca o mângâiere acest nume, un nume mic, familiar tuturor buzelor. Numai când îl rostea, lumea se înveselea şi devenea prietenoasă. Un fior de curiozitate străbătea mulţimea, acea curiozitate a Parisului care are intensitatea unui acces de nebunie. Voiau s‑o vadă pe Nana. O doamnă se trezi cu volanul rochiei smuls, un domn îşi pierdu pălăria.

— Ah! Îmi cereţi prea mult! strigă Bordenave, pe care vreo douăzeci de bărbaţi îl asaltaseră cu întrebările. O s‑o vedeţi… O şterg, e nevoie de mine.

Dispăru, încântat de a‑şi fi aţâţat publicul. Mignon înălţă din umeri, amintindu‑i lui Steiner că Rose îl aşteaptă pentru a‑i arăta toaleta ei din primul act.

— Uite‑o pe Lucy, acolo, cea care coboară din trăsură, îi spuse la Faloise lui Fauchery.

Era, într‑adevăr, Lucy Stewart, o femeie micuţă, urâtă, de vreo patruzeci de ani, cu gâtul prea lung, faţa uscăţivă şi trasă, şi o gură cărnoasă, dar atât de vioaie şi de graţioasă, încât avea mult farmec. Era însoţită de Caroline Héquet şi de mama ei. Caroline, de o frumuseţe rece, mama – foarte demnă, de parcă ar fi fost împăiată.

— Vii cu noi, ţi‑am rezervat un loc, zise ea lui Fauchery.

— Ah! Nu. Nici vorbă! Ca să nu văd nimic?! răspunse el. Am un fotoliu de orchestră, îmi place mai mult la parter.

Lucy se supără. Nu îndrăzneşte oare să se arate cu ea? Apoi, liniştită brusc, trecu la un alt subiect:

— De ce nu mi‑ai spus c‑o cunoşti pe Nana?

— Pe Nana? N‑am văzut‑o niciodată.

— Zău? Mi s‑a spus că în mod sigur te‑ai culcat cu ea.

Dar, în faţa lor, Mignon, cu un deget pe buze, le făcea semn să tacă, şi la o întrebare a lui Lucy, îi arătă un tânăr care trecea, murmurând:

— Tipul Nanei.

Toţi îl priviră. Era drăguţ. Fauchery îl recunoscu: era Daguenet. Mâncase trei sute de mii de franci cu femeile şi acum chibiţa la Bursă, pentru a putea plăti buchete de flori şi dineuri din când în când. Lucy găsi că are ochi frumoşi.

— Ah, uite‑o pe Blanche! Strigă. Ea mi‑a spus că te‑ai culcat cu Nana.

Blanche de Sivry, o blondă corpolentă, a cărei faţă frumoasă plesnea de grăsime, sosea în tovărăşia unui bărbat pirpiriu, foarte îngrijit, de o mare distincţie.

— Contele Xavier de Vandeuvres, şopti Fauchery către la Faloise.

Contele schimbă o strângere de mână cu jurnalistul, în vreme ce o vie discuţie avea loc între Blanche şi Lucy. Barau trecerea, cu rochiile lor încărcate de volane, una‑n bleu, alta în roz, şi numele Nanei revenea pe buzele lor cu atâta înverşunare, încât lumea se oprea să le asculte. Contele de Vandeuvres o luă cu el pe Blanche. Dar acum, ca un ecou, numele Nanei răsuna în cele patru colţuri ale holului, pe un ton tot mai înalt, izvorât dintr‑o dorinţă pe care aşteptarea o amplifica. Nu mai începea odată? Bărbaţii îşi scoteau ceasurile, întârziaţii săreau din trăsuri, înainte ca ele să se fi oprit, grupurile părăseau trotuarul, unde oamenii care se plimbau agale străbăteau fără grabă cercul de lumină pustiu acum, lungindu‑şi gâtul ca să reuşească să vadă înăuntrul teatrului. Un ştrengar sosi fluierând, se proţăpi în faţa unui afiş, la uşă, apoi strigă: „Ehei! Nana!” cu o voce răguşită de beţiv, şi îşi văzu de drum, legănându‑se în mers şi târându‑şi pantofii vechi. Veselia se răspândea. Domni foarte bine repetau: „Ehei! Nana! Ehei! Nana!” Spectatorii se striveau, o ceartă izbucni la control, un val de protest crescu în jur, alcătuit din freamătul de voci care o chemau pe Nana, cerând‑o în mod imperios, de‑a lungul efluviului de senzualitate brutală care străbătea mulţimea.