INCURSIUNE IN LOGICA LUI ARISTOTEL

 

 

 

  Logica nu a purtat această denumire de la începuturile ei. Denumirea de logică, acordată acestei ştiinţe, se fixează abia în evul mediu, dar nu de la început, ci numai în urma unui întreg şi lung proces de cristalizare terminologică. Fixarea termenului de logică s-a datorat şi precizării conţinutului acestei discipline. Găsim termenul de logică şi în Comentariile lui Alexandru din Aphrodisias-sec.al I-lea e.n.

  Termenul de logică se va folosi abia în secolul al XI-lea în tratatul lui Petrus Hispanus, Summulae Logicales”, pentru grupul de capitole, astfel această denumire se încetăţăneşte definitiv, dar se va mai folosi, din ce în ce mai rar şi termenul de dialectică sau canonică sensul fiind identic cu acela de logică.

  Logica studiază ideile noastre (noţiunile, judecăţile, raţionamentele) numai sub aspectulstructurii lor, al formei lor logice. Ea descoperă legile şi regulile a căror respectare este o condiţie necesară pentru atingerea adevărului în procesul obţineriicunoştinţelor deduse.

  Logica a apărut şi s-a dezvoltat în sânul filosofiei, fiind considerată ca o parte a teoriei cunoaşterii.

  Deoarece logica studiază ideile omului numai din punctul de vedere al formei lor logice, ea este numită logica formală.

  Formele gândirii (noţiunea, judecata, raţionamentul) nu sunt numai obiectul de studiu al logicii formale, ele sunt studiate numai de logica formală, care face abstracţie de schimbarea, de dezvoltarea lor, adică cercetează formele gândirii ca forme constituite, definitiv cristalizate.

  Forma logică a unei idei este structura ei, modul în care sunt legate între ele elementele conţinutului ei concret.

  Logica este, în viziunea lui Mircea Florian, o disciplină teoretică, rod al unei reflecţii ce presupune practica ştiinţifică, iar adevărurile logice îşi au rădăcinile în experienţa teoretică a omului de ştiinţă din toate domeniile, indifarent că este vorba de ştiinţe ale naturii sau de ştiinţe ale spiritului. Teoria şi practica ştiinţifică presupun, la rândul lor, contactul nemijlocit cu obiectele. Instanţa ultimă a oricărei ştiinţe, a gândirii în genere, o constituie obiectele, cu structurile şi legile lor. Această perspectivă principială-orientarea către obiecte-constituie teza de bază a realismului ontologic susţinut de gânditor.

  Pentru Dimitrie Cantemir, logica este arta instrumentală a filosofiei, care se ocupă cu cuvintele ce semnifică lucrurile prin concepte şi după ale cărei reguli ordonate fiind instrumentele raţionale, facem deosebirea dintre adevăr şi fals.” Apariţia logicii este legată de sofistica practicată de contemporanii lui Socrate, Platon, Aristotel, tehnică a argumentării care degenerează treptat într-o acrobaţie verbală, care pune sub semnul îndoielii existenţa adevărului.

  Creatorul logicii este Aristotel, despre care Emille Boutroux în, Etudes d’Histoire de la Philosophie”, Paris, 1897, spune: Dacă este adevărat că unii oameni se încarnează uneori geniul unui popor şi că aceste vaste şi puternice spirite sunt ca actul şi perfecţiunea în care o lume întreagă de virtualităţi îşi găseşte finalul şi desăvârşirea, Aristotel, mai mult ca oricine, a fost un astfel de om; geniul filosofic al Greciei şi-a găsit în el expresia lui universală şi perfectă”

  Într-adevăr, cu Aristotel, geniul grec se universalizează plenar şi prin el umanitatea îşi găseşte expresia ei esenţială în ceea ce are mai bun şi mai specific-lnteligenţa. El a exprimat 1 valori universal valabile în timp şi în spaţiu, a exprimat aşadar nu numai valorile etern valabile pentru întreaga umanitate.

  Dacă s-a putut vorbi despre o philosophia perennis-o filosofie eternă-această filosofie nu poate fi decât aceea a lui Aristotel, fiindcă nimeni nu poate face filosofie fără să se întoarcă la el, fie că îl acceptă, fie că îl respinge total sau în parte.

  Numit fiind, un uriaş al gândirii”, acest lucru este cu atât mai valabil atunci când vorbim de logică. Aristotel a fost primul care a gândit însăşi gândirea, în mod explicit şi i-a descoperit legile; pentru o logică este o gândire a gândirii. El a constatat că actul de repliere a gândirii asupra ei însăşi, actul de auto reflexie a gândirii este actul cel mai înalt al inteligenţei prin care ea atinge însăşi esenţa realităţii. Acest act este chiar principiul ultim în concepţia lui Aristotel.

  A face logică înseamnă a face un act intelectual aristotelic” (Anton Dumitru-Lstoria logicii)

  Primele lucrări ale lui Aristotel sunt platonice, dar apoi el îşi găseşte independenţa de gândire, critică teoria platonică a ideilor şi îşi dezvoltă propria lui filosofie.

  Lecţiile predate de Aristotel discipolilor lui erau de două feluri:

  Exoterice.

  Acroatice sau acromatice.

  Învăţătura exoterică se referea la studiile de retorică; la arta de a argumenta şi la ştiinţa politică, iar învăţătura acromatică avea un obiect mai profund şi mai subtil-fizica şi problemele de logică.

  Aristotel scrie în aproape toate domeniile, iar scrierile sale pot fi grupate astfel:

  Scrieri logice;

  Scrieri de filosofie naturală;

  Scrieri de metafizică;

  Scrieri relative la ştiinţele practice (Etica, Politica, Poetica) Diogene Laerţiu atribuie lui Aristotel peste 40 de cărţi, cunoscându-se cca 145 de titluri, o parte dintre acestea fiind: Categoriile”, Despre interpretare”, Analitica secundă”, Topica”, Despre respingerile sofistice” -care au primit ulterior numele de Organon”. Înafară de aceste lucrări, elemente ale teoriilor logice ale lui Aristotel se întâlnesc şi în alte scrieri ale sale cum ar fi: Metafizica”, Fizica”, Despre suflet „şi tratatul Retorica”.

  În, Categorii”, sunt expuse elementele teoriei noţiunii; în lucrarea, Despre interpretare” se dă teoria judecăţii; în, Analitica prim” şi, Analitica secundă” aflăm elaborarea amănunţită a teoriei raţionamentului şi demonstraţiei; în, Topica” se descriu principalele categorii şi procedee logice folosite de către gândirea care raţionează; în, Despre respingerile sofistice” este expusă problema izvoarelor raţionamentelor şi ale demonstraţiilor greşite, problema mijloacelor pentru descoperirea greşelilor de logică, iar în, Metafizică”, Aristotel cercetează legile logice fundamentale ale gândirii, descoperite de el: legea identităţii, legea contradicţiei, legea terţiului exclus.

  După Aristotel, adevărul este concordanţa dintre gândire şi realitate; falsul dimpotrivă, apare atunci când realitatea se reflectă în gândire deformat, greşit. Legătura dintre idei în procesul raţionării noastre, în procesul demonstraţiei, nu este, după Aristotel, o legătură arbitrară, ci este determinată de legătura dintre obiecte înseşi. De aceea, legile şi regulile logicii au o bază obiectivă în legăturile existenţei însăşi.

  Aristotel a dezvăluit legile necesare ale gândirii, independente de voinţa şi de dorinţa oamenilor şi a căror respectare este obligatorie în procesul demonstraţiei, în procesul dovedirii 2 adevărului. Creând logica, Aristotel a tins să apere principiile cunoaşterii ştiinţifice împotriva sofisticii diferitelor şcoli socratice din timpul lui.

  Sprijinindu-se pe ştiinţa timpului său, revizuind şi generalizând cunoştinţele disparate acumulate până la el cu privire la formele gândirii, Aristotel a dezvoltat în lucrările sale, în mod profund şi sub toate aspectele, toate problemele esenţiale ale logicii. Rezultatele pe care le-a obţinut au intrat definitiv în patrimoniul acestei ştiinţe.

  Judecata lui Aristotel are un caracter ontologic şi este posibilă numai prin raportarea la real.

  Judecata este însuşi raportul dintre general şi individual şi deci acest raport antologic poate fi afirmat. Raporturile dintre idei se exprimă în judecăţi reale cu fond ontologic.

  Judecata este un act semnificativ, prin care se afirmă sau se neagă raportul dintre idei.

  Aristotel numeşte judecata-lumină; aşadar judecata este un act luminos al Nous-lui, care prin această lumină contemplă raportul dintre idee şi-l exprimă la nivelul abstract al Nous-ului pasiv în judecată. Marele filosof spune: Orice expresie este semnificativă, dar nu toate expresiile sunt apophantice; apophantice natural, numai acelea în care se întâlnesc adevărul sau falsitatea. Dar adevărul şi falsitatea nu se întâlnesc în orice expresie; de exemplu, rugămintea este o exprimare, dar nu este nici adevărată nici falsă”.

  Deci o expresie este o judecată dacă ea conţine ceea ce Aristotel numeşte apophansis şi care îi dă posibilitatea de a fi adevărată sau falsă; adică o face să fie un logos apophanticor.

  În concepţia lui Aristotel valoarea de adevăr a unei expresii fără raportare la realul obiectiv nici nu are sens.

  Judecăţile simple se împart în diviziunea duală rămasă clasică, după calitate şi cantitate.

  După calitate avem:

  Judecăţi afirmative sau categorice;

  Judecăţi negative sau primative.

  Aristotel defineşte afirmaţia şi negaţia dându-le tot un sens ontologic: Afirmaţia este un act noetic despre existenţa unui lucru în raport cu un altul, negaţia este un act noetic despre non-existenţa unui lucru în raport cu un altul”, recunoaşte că negaţia poate apărea într-o judecată referindu-se fie la subiect, fie la predicat, fie la ambele.

  Exemplu: El este om; dă loc, prin intervenţia negaţiei, la următoarele propoziţii formate cu acelaşi subiect şi acelaşi predicat:

  El este om.

  El nu este om.

  El este non-om.

  El nu este non-om.

  Pe aceiaşi linie a clasificării judecăţilor Aristotel deosebeşte cantitatea lor astfel:

  Judecăţi care se referă la o pluralitate;

  Judecăţi care se referă la un singur individ.

  Judecăţile care se referă la pluralitate sunt.

  Judecăţi generale;

  Judecăţi particulare.

  De aici rezultă trei feluri de judecăţi:

  Judecăţi generale care afirmă despre lucruri generale; exemplu: Toţi oamenii sunt muritori.

  Judecăţi care afirmă despre lucruri generale, dar nu într-un mod general; exemplu: Unii oameni sunt drepţi.

  Judecăţi individuale, în care nu se afirmă ceva despre lucruri generale şi nici într-un mod general; exemplu: Socrate este înţelept.

  Aristotel mai găseşte încă un fel de judecăţi pe care le numeşte nedefinite, în care cantitatea subiectului nu este determinată, deşi ea este subînţeleasă; exemple: Contrariile fac obiectul aceleaşi ştiinţe.

  Plăcerea nu este binele.

  După modalitatea lor Aristotel face următoarea împărţire a judecăţilor:

  Asertorice-se reportează la ceea ce este real;

  Apodictice-ceea ce este necesar;

  Posibile (problematice)-ceea ce este posibil.

  În judecăţile apodictice, cunoştinţa căpătată pe calea raţionamentului apodictic, avem de-a face cu ceea ce numim astăzi deducţie, iar în cealaltă cunoştinţă, epagogică, avem de-a face cu cunoştinţa inductivă. Demonstraţia apodictică se face, pentru Aristotel, plecând de la o afirmaţie generală şi încercând să fundeze, prin această afirmaţie generală, o afirmaţie particulară.

  Teoria raţionamentului deductiv şi cunoştinţelor apodictice la Aristotel dovedesc precumpănirea geniului asupra realului, în toată logica şi matafizica aristotelică.

  Posibilul este definit de Aristotel astfel: ceea ce nu este necesar şi care poate fi presupus că există fără să existe o imposibilitate pentru această presupunere” (Primele analitice).

  Necesarul este definit astfel de Aristotel: necesitatea este tot ceea ce nu este posibil să fie altfel” (Metafizica).

  Posibilul şi imposibilul le defineşte ca posibil este ceea ce nu este posibil, posibil este ceea ce nu este necesar şi nu este imposibil.

  Aristotel a enunţat toate legile opoziţiei judecăţilor. Înainte de toate, oricărei afirmaţii se opune o negaţie după cum urmează:

  Judecăţi contradictorii-acele judecăţi dintre care una neagă ceea ce cealaltă afirmă;

  Propoziţiile universale opuse prin calitate sunt propoziţii contrare şi ele pot fi false în acelaşi timp, dar nu pot fi adevărate în acelaşi timp;

  Propoziţii particulare care diferă prin calitate (una afirmativă alta negativă).

  Întreaga teorie a opoziţiei judecăţilor este făcută de Aristotel în, Despre interpretare şi a fost schematizată, mai târziu, de către Boeţiu, în cunoscutul pătrat al opoziţiilor.

  În, Primele analitice, Aristotel s-a ocupat de conversiunea judecăţilor-a converti o propoziţie înseamnă a schimba subiectul în predicat şi invers propoziţia rămânând mai departe adevărată, în forma ei nouă, dacă a fost adevărată la început.

  Nae Ionescu în, Curs de istorie a logicii, nu este de acord cu afirmaţia lui Kant că Aristotel ar fi realizat un sistem definitiv de logică motivând astfel: nu există sisteme definitive în nici o ştiinţă omenească, necum în logică, o preocupare a spiritului omenesc ceva mai îndepărtată ştiinţele propriu-zise de cum ar fi matematica. Adică, progres poate să existe în orice ramură de activitate omenească, nu în înţeles de mai bine, ci în înţeles de schimbare, Gândirea care se gândeşte pe ea însăşi în demersurile ei cunoscătoare, aceasta este logica şi Aristotel, întemeietorul ei, are meritul nepieritor de a fi ridicat gândirea pe treapta superioară de la care să-şi examineze propria ei activitate. El a dat gândirii conştiinţa de sine, astfel încât să poată deveni propriul ei obiect de cercetare, fiindcă logica nu se putea constitui decât prin această scindare a unităţii funcţionale a gândirii, într-un subiect cunoscător şi un 4 obiect cunoscut, prin instaurarea înlăuntrul ei a unui dublu plan, acela al activităţii specifice proprii şi acela al observaţiei şi analiza acestei activităţi.

  Cu aceasta, Aristotel a creat logica deductivă, căutând să pună la dispoziţia ştiinţei unul din instrumentele capitale ale progresului ei, teoria demonstraţiei.

  Cunoştinţele obţinute, fără a recurge nemijlocit la experienţă, la practică, din adevăruri stabilite anterior, prin aplicarea legilor logicii la diferite propoziţii adevărate şi care au fost demonstrate, se numesc cunoştinţe deduse.

  Gândirea ca formă de reflectare a lumii înconjurătoare are următoarele trăsături fundamentale: 1. Gândirea este procesul cunoaşterii generalizate a realităţii –ân procesul gândirii, noi formăm noţiuni, în care se reflectă, într-o formă specifică, obiectele şi fenomenele din realitate.

  2. Gândirea este procesul reflectării realităţii, iar gândirii omeneşti îi este inerent actul de a judeca.

  3. Gândirea se caracterizează prin facultatea de a cunoaşte în mod mediat realitatea, folosindu-ne în permanenţă de raţionamente.

  4. Gândirea este indisolubil legată de limbă. Limba fixează rezultatele activităţii de cunoaştere a omului şi este, totodată, o condiţie necesară a formării ideilor, precum şi un instrument prin care le exprimăm.

  Vorbirea –spune Aristotel în, Despre interpretare” -este o înşiruire de sunete cu înţeles, ale cărei părţi luate separat au şi ele un înţeles”

  Aristotel a descoperit că înlăuntrul gândirii noastre există relaţii necesare care ne conduc infailibil la adevăr. El a degajat aceste relaţii necesare, formele logice şi le-a stabilit structura internă.

  Athanase Joja în, Studii de logică”, vol. I, vine cu observaţia că, la Aristotel logica este o ştiinţă demonstrativă, ştiinţă demonstrativă însă cu o generală aplicabilitate teoretică şi practică”

  Analizând gândirea în activitatea ei specifică, aceea de a raţiona, Aristotel a stabilit inferenţele deductive în care relaţiile dintre termeni au rolul esenţial şi în principal silogismul, elementele lui componente şi varietatea formelor valide pe care le ia, cu o precizie şi exactitate fără egal poate în istoria ştiinţei.

  Silogismul este o formă de raţionament. După cum se ştie logica studiază şi alte forme de raţionament, pe care oamenii le folosesc în activitatea lor practică şi de cunoaştere, cum sunt cele ipotetice, disjunctive etc. Prin importanţa lui în constituirea ştiinţei, silogismului i s-a atribuit un rol cu totul particular şi de aceea el a fost nu numai cea dintâi formă de raţionament cercetată şi teoretizată, dar şi cea mai mult studiată de-a lungul secolelor.

  Teoria logică a silogismului formează corpul central al logicii aristotelice, iar silogistica clasică este teoria raţionamentului silogistic creată de Aristotel, cu toate perfecţionările, tehnicile şi completările încorporate ulterior, păstrându-l caracteristicile care o deosebesc de alte tipuri de logică. O definiţie mai cuprinzătoare a silogismului ar pute fi: raţionamentul compus din trei termeni şi trei judecăţi categorice, din care două sunt premise ce conţin un termen comun, iar altul concluzia care uneşte ceilalţi doi termeni, în baza relaţiei lor cu termenul comun.

  I. Dedilescu, P. Botezatu)

  Cunoştinţa dobândită prin silogism ilustrează foarte bine caracterul discursiv al gândirii logice, care se serveşte de concepte şi avansează în trepte intermediare, prin mediere, opunându-se intuiţiei intelectuale, formă de cunoaştere căreia, fie că este considerată de natură raţională, fie că este considerată de natură iraţională, i se atribuie calitatea de a sesiza direct adevărurile căutate.

  În silogistica lui Aristotel se folosesc numai termeni referenţiali pozitivi şi generali. În decursul dezvoltării logicii clasice se vor introduce în silogistică şi termeni singulari şi termeni negativi.

  După ce dă definiţia silogismului, Aristotel face o distincţie capitală pentru teoria silogismului: el împarte silogismele în perfecte şi imperfecte: Numesc perfect silogismul care nu mai are nevoie de nimic altceva decât de datul, pentru ca necesitatea să fie evidentă.

  Iar imperfect este un silogism, dacă el are nevoie de una sau mai multe determinări care, ce-l drept, sunt consecinţa necesară a termenilor daţi, dar n-au fost enunţate anume premise.” (Analitica primă).

  Introducerea simbolurilor în logică, efectuată de Aristotel a fost decisivă pentru constituirea logicii ca ştiinţă şi de aceea este considerată ca una dintre cele mai mari invenţii ale filosofului grec: Introducerea variabilelor în logică, spune Lukasiewicz, este una din cele mai mari invenţii ale lui Aristotel. Este aproape de necrezut că până acum nici un filozof sau filolog nu a atras atenţia asupra acestui fapt de cea mai mare importanţă. Mă încumet să spun că ei trebuie să fi fost toţi slabi matematicieni, întrucât toţi marii matematicieni ştiu că prin introducerea variabilelor în aritmetică a început o nouă epocă în această ştiinţă”.

  Silogismul are o premisă majoră şi una minoră: majora conţine predicatul concluziei, iar minora subiectul concluziei.

  Nici un silogism aristotelic-spune Lukasiewicz-nu este formulat ca o regulă de interferenţă cu cuvântul deci, aşa cum s-a făcut în logica tradiţională”; dimpotrivă, Toate silogismele aristotelice sunt implicaţii”.

  Vorbind despre logica aristotelică şi destinul ei istoric, putem menţiona opinia lui Immanuel Kant în această materie care afirmă că… de la Aristotel încoace logica n-a avut nevoie să facă un pas înapoi, dacă nu vrem să-l socotim ca ameliorări înlăturarea unor subtilităţi inutile sau o determinare mai clară a celor expuse, ceea ce aparţine însă mai mult eleganţei decât certitudinii ştiinţei. Trebuie să mai remarcăm că şi până astăzi ea nu a putut face nici un pas înainte şi că după toată aparenţa, ea pare să fie închisă şi terminată”.

  Immanuel Kant, Critica raţiunii pure).

  Procesul de creaţie nu apare nicăieri în preocupările logicii, la Aristotel, pentru el, logica este ştiinţa demonstraţiei, aceasta este logica aristotelică: ea nu descoperă adevărul ci, posedându-l, îl dovedeşte. Ea este ştiinţa demonstraţiei, nu a descoperirii adevărului: adică eu posed adevărul şi vreau să-l arăt şi altuia, îl prezint şi altuia, cu întreg aparatul necesar, pentru ca el să convins ca şi mine, nu urmăresc să descopăr un adevăr nou, ci urmăresc să justific un adevăr pe care-l posed.

  Studiind ştiinţa logicii, ajungem să cunoaştem legile, regulile şi procedeele gândirii noastre, care au caracter obiectiv. Cunoaşterea acestor legi, reguli şi procedee ne dă posibilitatea să înţelegem, să fim conştienţi de procesul gândirii şi contribuie la ridicarea nivelului gândirii.

  Cunoaşterea legilor logicii ne ajută să infirmăm tezele greşite, pe care ni se întâmplă să le întâlnim uneori, cu prilejul feluritelor dispute, în polemică, în timpul discuţiilor.

SFÂRŞIT