CAPITOLUL I FILOSOFIA EUROPEANĂ ÎN sec. XVII–XVIII
1. Francis Bacon.
Orientarea nouă a cugetării filosofice în Epoca modernă începe cu Francis Bacon (1561–1626). Alcătuindu-şi sistemul său filosofic, Bacon porneşte de la convingerea că concepţiile filosofice ale trecutului trebuie părăsite şi înlocuite cu altele, al căror fundament să fie o nouă metodă de interpretare a naturii. Această convingere el şi-o formează din cauza că filosofia naturii în sec. al XVI-lea trece printr-o perioadă de criză şi comparativ cu ştiinţele naturale se află într-o stare deplorabilă. Ştiinţele naturale, din contra, înregistrează un şir întreg de descoperiri, care au schimbat radical viziunea oamenilor de ştiinţă asupra lumii. Progresele ştiinţei nu numai că au lărgit brusc orizontul cunoştinţelor lor, dar au trezit în ei şi mari speranţe. Faptul că ştiinţa a reuşit să ajungă la asemenea rezultate, pe care gânditorii antici şi medievali nici măcar nu şi le închipuiau, îi făcea să creadă în puterea raţiunii şi a ştiinţei. Pătrunşi de optimism, ei se aşteptau la noi descoperiri, care urmau să schimbe din temelie tabloul lumii. Faţă de această orientare spre viitor a mentalităţii savanţilor din Epoca modernă, orientarea spre trecut a filosofiei din Epoca Renaşterii nu putea să nu pară învechită. Bacon a sesizat acest contrast şi îl exprimă clar în opera sa „Noul Organon”. Ar fi o ruşine pentru omenire, scrie el, ca atunci când suma cunoştinţelor a crescut atât de mult, lumea intelectuală să mai rămână închisă în limitele înguste ale antichităţii. Gânditorii antici credeau că lumea se sfârşeşte la stâlpii lui Hercule, dincolo de care nimeni nu poate să trăiască. Aceste hotare au fost însă depăşite de îndrăzneţii navigatori şi oamenii vor merge, desi-5 gur, din ce în ce mai departe nu numai în descoperirea ţinuturilor necunoscute, ci şi în înţelegerea lumii în general.
Pentru a ilustra această idee, coperta primei ediţii a „Noului Organon”purta o gravură alegorică, reprezentând un vas cu pânzele umflate ce trece prin coloanele lui Hercule cu deviza: Mulţi le vor străbate şi ştiinţa va creşte”.
Aşadar, în timp ce filosofia naturii continua să rămână într-o stare deplorabilă, ştiinţele naturii au realizat succese importante. Rezultatele ştiinţei îi făceau pe savanţi să-şi pună întrebarea despre cauza succeselor ştiinţei şi a insucceselor filosofiei. Răspunsul la această întrebare, scrie Bacon, poate fi numai unul. Dacă oamenii de ştiinţă au ajuns la rezultate mai bune, apoi aceasta se datoreşte faptului că ei s-au servit de metode mai bune decât filosofii. Dacă filosofia vrea să realizeze şi ea progrese asemănătoare celor din ştiinţă, ei nu-l rămâne decât să adopte metodele ştiinţei. Astfel, filosofia modernă începe cu problema metodei.
Această problemă şi-au pus-o, aproape în acelaşi timp, filosoful englez F. Bacon şi filosoful francez R. Descartes.
Primul credea că filosofia trebuie să adopte metoda ştiinţelor naturii, adică inducţia; cel de-al doilea reprezenta metoda ştiinţelor matematice, adică deducţia.
Bacon a sesizat bine faptul că oamenii în trecut făceau deseori descoperiri ingenioase în ştiinţă mai mult întâmplător.
Ei aşteptau norocul întâmplării, întrucât nu cunoşteau acele metode şi procedee, care ar fi dat muncii lor un caracter mai sistematic, iar descoperirilor – un caracter logic. Descoperirile făcute de ştiinţa contemporană lui Bacon au demonstrat că ele se bazează pe anumite legi. Aceste legi oamenii le utilizează pentru a produce unele efecte ce erau de folos şi care nu se produc de la sine în natură. Invenţiile ce urmau (tunurile, praful de 6 puşcă, busola etc.) nu erau decât aplicarea practică a unor legi ale naturii. Deci, pentru a face invenţii utile omul are nevoie de a cunoaşte legile naturii. Nu putem porunci naturii decât numai supunându-ne ei. Căci natura nu se lasă să fie învinsă decât numai de cei ce ştiu să cunoască şi să aplice legile ei.
Pornind de la această premisă, Bacon pune temelia acelei concepţii, care avea să fie denumită mai târziu pozitivism. El înaintează vestita formulă: „Puterea omului stă numai în ştiinţă „. Pentru a stăpâni natura el trebuie să cunoască legile şi să prevadă printr-însele cursul fenomenelor ei. Aceasta este concepţia pe care Bacon a înaintat-o în pragul Epocii moderne. Dacă toată puterea omului este numai în ştiinţă, atunci este evident, că atât putem cât ştim. De aici rezultă, că atât ştim cât putem. Valoarea ştiinţei constă deci în puterea pe care o dă omului asupra naturii. Această putere este garanţia ultimă a justeţei cunoştinţelor noastre despre lume. Cunoştinţele ce nu ne ajută să influenţăm asupra fenomenului „cunoscut”, ce nu se verifică în aplicare, nu pot fi considerate ca fiind adevărate.
Acest criteriu, spune Bacon, ne demonstrează zădărnicia sistemelor filosofice ale antichităţii, ale Evului mediu şi ale Renaşterii. Ele toate tindeau să dea cunoştinţa adevărată a naturii, dar niciuna nu dădea posibilitatea de a influenţa asupra ei, de a prevedea cursul fenomenelor ei şi de a le modifica.
De aceea ele rămâneau în mare măsură doar nişte simple închipuiri subiective. Iar cauza consta în aceea că în trecut filosofii nu studiau natura în realitatea ei concretă, ci se mărgineau la deducţii scolastice. Unica salvare este de a ieşi din izolarea în care trăiau cândva filosofii, dispreţuind contactul cu natura şi aşteptând ca toate modificările sociale să fie generate de raţiunea lor. Ei credeau că însăşi raţiunea le poate da cunoştinţa naturii. Prin aceasta, filosofii antici şi cei medievali se aseamănă cu painjenii care scot din ei firul cu care îşi ţes pânzele. Trebuie, spune Bacon, să încetăm de a 7 mai privi raţiunea ca un oracol atotştiutor. Dacă vrem să cunoaştem natura, trebuie s-o studiem pe ea însăşi. Studierea directă a naturii este deci acea cale nouă, pe care Bacon a deschis-o filosofiei în pragul Epocii moderne.
După această caracterizare a punctului de plecare al lui Bacon ne putem da seama de transformarea adâncă ce sa produs în spirite la sfârşitul Renaşterii şi la începutul timpurilor moderne. Nu întâmplător Bacon era comparat de către filosofii care l-au urmat cu un Prometeu modern. Ştiinţa modernă adaugă astfel lui Homo sapiens o nouă dimensiune: Homo faber. O cauză esenţială a dezvoltării insuficiente a ştiinţei, scrie Bacon, este reprezentarea eronată a savanţilor despre obiectul şi scopul ştiinţei. Obiectul ştiinţei, spune el, poate fi numai natura, iar scopul ei – cunoaşterea şi stăpânirea fenomenelor naturii.
Bacon îşi elaborează sistemul său filosofic pornind de la premisa că pentru a studia natura trebuie mai întâi să determinăm precis categoriile de fenomene, pentru a nu le amesteca unele cu altele. Această topografie a naturii este o clasificare a ştiinţelor. După ce această clasificare este făcută, aplicând metoda inductivă, trebuie să observăm direct fenomenele ce alcătuiesc domeniul ei, să observăm cazurile în care ele se produc; să observăm cazurile în care, în împrejurări analoage, nu se produc; să observăm, în sfârşit, cazurile în care se produc cu intensităţi diferite. Observările acestea să le înregistrăm în trei liste diferite de cazuri – liste pe care el le numea tabele. Să stabilim mai întâi o tabelă a prezenţei pentru cazurile pozitive; să stabilim apoi o tabelă a absenţei pentru cazurile negative. Să stabilim, în sfârşit, o tabelă a gradelor pentru variaţiile de intensitate cu care se produc fenomenele. Aceste trei tabele sunt primele forme rudimentare ale celor trei metode inductive pe care avea să le formuleze mai precis 8
John Stuart Mill, adică metoda concordanţei, metoda diferenţei şi metoda variaţiilor concomitente.
Problema metodei, după cum vedem, ocupă în filosofia lui Bacon un loc central. Metoda are o mare importanţă ştiinţifică şi practică, ea devine o forţă transformatoare foarte puternică, deoarece orientează just activitatea omului, măreşte eficienţa ei. Metoda este comparată de Bacon cu un felinar, care luminează cercetătorului drumul înainte. Indicând calea cea mai scurtă şi cea mai justă spre noi descoperiri, metoda întăreşte dominaţia omului asupra naturii: „Chiar şi un olog ce merge pe un drum bine bătătorit va ajunge la scopul dorit mult mai lesne, decât un om sănătos ce merge pe un drum anevoios”. De aceea alegerea dreaptă a metodei are o importanţă deosebită. Bacon se pronunţă împotriva metodei deductive, care domina în filosofia scolastică şi ştiinţa contemporană lui. Deducţia, spunea el, are la bază silogismele, iar acestea constau din propoziţii, propoziţiile din cuvinte, iar cuvintele sunt nişte simboluri, semne ale noţiunilor. De aceea, dacă noţiunile sunt formulate greşit ori nu sunt destul de clare, bine determinate, apoi tot lanţul silogismelor se prăbuşeşte, devine lipsit de sens.
