Lecții particulare de Barbara Boswell
El se simţea încordat şi obosit; aşa se simţise toată ziua. Gray McCall căuta astfel alinare în ceea ce el ştia că era o vindecare sigură. Ca om de acţiune, antidotul lui la orice suferinţă, fie că era frustrare, exasperare, grijă, furie, durere sau chiar această tensiune care-l stăpânea, era mişcarea.
Îmbrăcat într-un şort, în tricou, şi încălţat cu adidaşi, intră cu maşina sa în parcarea liceului Riverview Junior şi apoi se dădu jos. Erau nopţi în care alerga de jur împrejurul aleii de acolo, până când simţea că se prăbuşea. Apoi se târa înapoi la maşina lui şi şofa pe drumul liniştit care ducea la locuinţa sa, de la periferia oraşului Ohio, din Riverview.
După un duş cald, cădea pe pat, fiind prea obosit ca să se mai mişte sau să gândească. Era trecut de ora şapte, dar cerul era încă luminat şi seara caldă, de septembrie, semăna mai mult cu perioada de vară decât cu „noaptea de şcoală“ care era de fapt. Copiii vecinilor păreau să simtă la fel. Gray îi observă jucându-se pe terenul încă verde, în timp ce el se îndrepta spre aleea care-l înconjura.
— Aaron, Aaron, şutează către Bobby! Va marca el golul.
Şut. Gary se înveseli. Acela era un termen fotbalistic. Fiind antrenor al echipei de fotbal de la liceul de băieţi din Riverview, era mereu la curent cu tot ceea ce avea legătură cu fotbalul. Dar fu surprins să audă o voce feminină care stimula jocul.
Fete şi băieţi mai tineri jucau fotbal împreună, dar aceşti tineri păreau să fie la vârsta adolescenţei, timp în care sexele erau de obicei separate, cel puţin din prudenţă sportivă.
Apropiindu-se, el văzu băieţii alergând în căutarea rapidă a mingiei de fotbal. O fată, ba nu, o femeie, alerga alături de ei, dându-le instrucţiuni cu voce tare, ca un antrenor.
Un băiat lovi mingea spre poartă şi portarul execută o săritură spectaculoasă, aruncând mingea în zbor înafara terenului. Un amestec zgomotos de urale şi strigăte de bucurie izbucni în seara liniştită, urmat de ciorovăiala furioasă a câtorva băieţi.
— De ce n-ai şutat către Bobby, prostule?
— Aaron, tu încerci întotdeauna să fii un erou, dar pierzi mereu.
— Dacă Aaron e-n echipa mea data viitoare, eu nu mai joc!
Femeia care provocase jocul îi întrerupse.
— Ei, haide băieţi, spuse ea. Daţi-i pace lui Aaron. A făcut şi el ce-a putut.
Gray recunoscu pe câţiva dintre jucătorii din tabăra echipei de juniori cu care avea program, timp de o lună, în fiecare vară. Unul dintre băieţi, obiectul batjocurii celorlalţi, avea doisprezece ani şi se numea Aaron Emory, fiind fratele mai mic al lui Seth Emory, un senior şi o stea a jucătorilor din echipa de fotbal a liceului.
— Oricum, nu-i decât un joc, băieţi, continuă femeia, cu o intonaţie clară şi logică. Cui îi pasă cine câştigă sau pierde? Jucăm doar ca sa ne distrăm.
Fiind bine familiarizat cu psihicul tinerilor băieţi, Gray ştia că încercarea ei nu va reuşi, chiar înainte de a începe huiduielile băieţilor.
El încruntă din sprâncene, dându-şi seama deodată că ştia cine era femeia. Era Elissa Emory, sora mai mare a lui Seth şi a lui Aaron, una dintre studentele lui de altădată. Ea se întorsese în acel semestru la liceul Riverview pentru a preda arta, deoarece profesorul titular era în concediu.
Gray se întreba ce făcea un profesor de artă, o femeie ca ea, cu o minge de fotbal, înconjurată de o mulţime de copii zgomotoşi?
I se stârni curiozitatea şi păşi mai aproape, plimbându-şi privirea asupra ei. O imagine diferită îi apăru în minte, imaginea unei liceene fruntaşe şi vesele, aşa cum fusese ea cu opt ani în urmă, o adolescentă încântătoare, cu ochi mari, albaştri, şi cu un zâmbet fermecător, irezistibil, un copil frumos, a cărui fa {a expresivă îi trăda toate emoţiile. Ea participase la unul din cursurile de biologie predate de el şi, deşi nu fusese una dintre elevele | lui cele mai bune, fusese cu siguranţă una memorabilă. Îi distrăsese şi-i menţinuse buna dispoziţie, deşi, în acelaşi timp, avea o uimitoare capacitate de a-l înnebuni uneori.
Nu mai era acel copil drăgălaş. Elissa Emory devenise o femeie care putea fi, pe deplin, calificată cu vechiul termen descriptiv de „knock out“, formidabilă. Ochii ei de un albastru-deschis, mărginiţi de gene bogate şi întunecate, încadraţi de sprâncene negre, perfect arcuite, îl frapaseră întotdeauna. Avea pielea moale, ca de fildeş, pomeţii obrajilor îi erau ridicaţi, iar gura curbată precum arcul lui Cupidon. Părul ei bogat, de un blond-cenuşiu, era lucios şi tăiat scurt. Bretonul lung îi cădea pe frunte, accentuându-i trăsăturile delicate şi dându-i o înfăţişare erotic-exotică. Silueta ei zveltă, aproape băieţească, din timpul liceului, suferise şi ea unele transformări. Era încă zveltă, dar se rotunjise seducător, în toate locurile cândva neîmplinite. Pieptul îi era plin şi coapsele uşor arcuite. Gray simţi o încordare ciudată, neplăcută, în mijlocul său. Era cu siguranţă timpul ca el să înceapă din nou să alerge.
— Hei, antrenor McCall!
Unul dintre puşti îl recunoscu şi se îndreptă spre el.
Cu părere de rău, Gray îşi amână alergarea şi se alătură grupului.
— L-ați văzut pe fratele meu, Andrew, cum a stopat? întrebă Aaron Emory, radiind de mândrie frăţească. Este sau nu cel mai bun portar pe care l-ați văzut?
— A jucat bine, fu Gray de acord.
Andrew, care avea treisprezece ani, fusese cel mai bun portar, a cărui incredibilă lovitură blocase golul şi dusese la umilirea fratelui lui mai mic. Oricum, se părea că lui Aaron nu-i păsa de asta. Dar ceilalţi fuseseră afectaţi.
— Dacă ati văzut jocul acela, atunci cu siguranţă că ati privit cum Aaron, idiotul, a pierdut jocul nostru, spuse nemulţumit un coleg de echipă. El se uită ameninţător şi încruntat la Aaron.
— Tu trebuia să-l laşi pe Bobby să marcheze golul, neobrăzatule.
— Destul, Dennis, spuse Elissa ferm, mişcându-se de la locul ei pentru a-l înfrunta pe băiat. Faptul că el era mai înalt decât ea şi mult mai solid, nu părea s-o deranjeze câtuşi de puţin.
— Înjuratul şi bătaia nu aparţin fotbalului sau vreunui alt joc.
— Excepţie făcând hocheiul, poate, sugeră unul dintre băieţi.
— Incluzând hocheiul, spuse ea. Aşa că, dacă intenţionezi să fii un slab sportiv, Dennis, atunci…
— Nu-mi puteţi spune că nu ştiu să joc, ţipă Dennis, întrerupând-o în mijlocul frazei.
El se răsuci adresându-i-se lui Gray:
— Nu poate să facă asta, nu-i aşa?
— N-am auzit-o spunând aşa ceva, spuse Gray calm. Ai întrerupt-o înainte ca ea să fi avut şansa să termine ce avea de zis. Acum, ca observator imparţial ce mă aflu aici, aş spune că-i datorezi scuze lui Aaron, Dennis.
El se lansă într-o discuţie rapidă, antrenantă şi prietenească despre o bună conduită sportivă şi apoi continuă cu proprietăţile şi eficacitatea jocului în echipă.
— Asta nu înseamnă să cauţi gloria pentru tine însuţi, ci să pui pe prim-plan echipa, Aaron, adăugă el. Adică e ca şi atunci când Elissa ţi-a spus să-l laşi pe Bobby să înscrie golul. Acesta a fost un sfat bun pentru echipă şi tu trebuia s-o fi ascultat.
Aaron dădu din cap aprobator, semn că înţelesese. Dennis spuse că-i părea rău. Gray îi puse pe cei doi băieţi să-şi strângă mâna.
— O.K.
El îi lovi uşor pe umeri.
— Acum, întoarceţi-vă cu toţii pe teren şi să vedem ce ştiţi să faceţi.
El luă automat mingea de la Elissa, îi dădu drumul pe pământ şi o lovi puternic şi rapid. Mingea zbură drept în teren şi băieţii strigară admirativ, fugind să se joace. Gray şi Elissa au rămas singuri. Lui i se întâmpla ca aceasta să fie prima dată când avea ocazia să vorbească cu ea de la întoarcerea în Riverview. Drumurile lor nu se întâlniseră, deşi clasa şi laboratorul lui de biologie se aflau la etajul al treilea al liceului, iar sala de! artă la subsol. El o văzuse la meciurile de fotbal, atunci când venise să-l urmărească pe Seth jucând, şi la şedinţele corpului profesoral, dar nu discutaseră niciodată.
Acum stăteau în picioare, în linişte, privind cum jucau băieţii. Gray continua să-i arunce privire pe ascuns şi deveni conştient de existenţa unei ciudate tensiuni care se ridica în ea. Elissa se muta mereu de pe un picior pe altul, încrucişându-şi braţele şi apoi desfăcându-şi-le, împingându-și mâinile în buzunarele şortului. Dacă el nu şi-ar fi reamintit ce adolescentă realistă şi încrezătoare în propriile ei forţe fusese, ar fi putut să creadă că era nervoasă. El era pe punctul de a i vorbi când ea începu:
— Bănuiesc că ar trebui să-ţi mulţumesc, spuse ea, pentru faptul că ai intervenit şi ai stăpânit i situaţia cu băieţii. Tonul pe care-l folosise arăta! că, de fapt, ea nu-i mulţumea lui deloc. El o privea fix, curios, mirându-se de vocea ei dispreţuitoare şi nervoasă. Din nefericire, în timp ce o privea, ochii îi coborâră atenţi pe corpul şi pe picioarele uşor bronzate. Ochii i se măriră şi se forţă să-şi retragă privirea şi să şi-o concentreze asupra bentiţei albe care-i ţinea părul umed. Acela era un loc destul de inofensiv pentru a fi privit.
El îşi drese glasul.
— Ah, scuză-mă. N-am vrut să mă amestec.
Ea îşi ridică puţin bărbia.
— Da, dar ai făcut-o.
Gray îşi stăpâni un zâmbet.
— Bine, poate că am făcut-o. Nu mi-a plăcut să văd cum un incident minor ia proporţii, din cauza surorii mai mari, extrem de protectoare.
Ea se întoarse cu faţa către el şi cu mâinile în şolduri.
— Nu sunt foarte protectoare. Dar trebuia să spun ceva. Băieţii aceia îl necăjesc întotdeauna pe bietul meu frate, doar pentru că este mai mic decât ei şi nu joacă destul de bine. Aaron încearcă din răsputeri, dar ei îl ocărăsc şi îl critică şi…
— Copiii de vârsta asta se insultă unul pe altul tot timpul. Acesta aproape că este un ritual al lor. Nu i-ai fi făcut o favoare lui Aaron spărgând jocul fiindcă unul dintre băieţi l-a înjurat, Elissa.
— Dar nu intenţionam să fac asta.
— Dar aveai de gând să-l scoţi pe Dennis din joc.
— Ei bine, da, recunoscu ea. Dar o merita. Ai auzit ce lucruri i-a spus lui Aaron, nu-i aşa? Şi s-a purtat aşa toată seara, cu toţi. Tu nu-ţi disciplinezi jucătorii, antrenor McCall?
Inflexiunea sarcastică a vocii ei îl amuza, dar îşi reţinu din nou zâmbetul, simţind că ea nu era amuzată.
— Sigur că da, dar există o diferenţă crucială, Elissa. Eu sunt antrenorul echipei. Copiii care joacă în seara asta nu sunt organizaţi într-o echipă, iar tu nu eşti antrenorul lor. Tu eşti sora mai mare a lui Aaron.
— Şi amestecul surorii lui mai mari va duce mai departe la ridiculizarea lui. Ea oftă. Bineînţeles că ştiu asta, dar pur şi simplu nu pot să stau deoparte şi să-l las să fie luat în zeflemea. Acesta este motivul principal pentru care am venit cu băieţii în seara asta. Am vrut să supraveghez lucrurile. Şi în mod special să am grijă de Aaron.
Ea îşi ridică brusc privirea şi ochii i se umplură de îngrijorare.
— Doar nu crezi că am făcut ca lucrurile să meargă mai rău venind aici, nu-i aşa?
Avea cei mai frumoşi ochi pe care el îi văzuse vreodată. Pentru câteva secunde, Gray nu putu decât să-şi afunde privirea într-a ei, simţindu-se ciudat de dezorientat.
— Nu, spuse el încet, retrăgându-şi privirea. Se forţa să se concentreze asupra cursei băieţilor, din cadrul terenului. Dar recunosc că este o linie delicată de acţiune aceea dintre îndrumare şi amestec.
— E mult mai înşelător decât dansul pe sârmă. Fără plasă de siguranţă.
El dădu din cap aprobator.
— Eşti inflexibilă. Băieţii de vârsta asta se poartă grosolan unul cu altul.
— Dar este oare prea mult să le pretindem să se comporte ca nişte fiinţe umane? spuse ea ridicându-şi vocea. Să arate puţină răbdare, înţelegere şi compasiune unui copil de doisprezece ani, a cărui întreagă lume s-a întors pe dos din cauza unui şofer beat?
Ea se întrerupse, ţinându-şi strâns buzele, dar Gray ştia ceea ce voia ea să spună. Un şofer beat trecuse pe roşu şi intrase în maşina mamei ei cu trei luni în urmă, rănind-o grav. Seth îi spusese despre asta în timpul practicii de vară şi Gray ştia că doamna Emory era încă în spitalul de reabilitare din Lincoln Park, reînvăţând să facă cele mai elementare lucruri.
El o privea pe Elissa care-şi freca braţele goale, legănându-se înainte şi înapoi, într-o continuă mişcare, dovadă evidentă a faptului că era puternic tensionată şi agitată.
— Calmează-te, spuse el uşor. S-a terminat acum şi totul e în regulă. Copiii sunt…
— Priveşte acolo! Ea arătă spre teren. Puştiul acela blond şi înalt, cel care arată precum un nazist din trupele de asalt, cred că se numeşte Jesse, tocmai i-a pus piedică lui Aaron în mod deliberat. Asta trebuie să se sfârşească chiar acum. Impulsivă, ea porni către jucători. Rapid ca o scânteie, Gray o prinse de mijloc cu un braţ şi o ţinu locului.
— Dezavantaj! strigă el cu o voce atât de dominatoare şi impunătoare, încât niciun jucător n-a îndrăznit să-l întrebe nimic.
— Împotriva lui Jesse. Cealaltă tabără obţine o lovitură de colţ.
Jesse şi ceilalţi au acceptat verdictul fără a protesta.
— Dă-mi drumul! spuse Elissa, agitându-se în braţele lui. El o stăpâni cu putere.
— Uite ce e, Elissa, ştiu că ai cele mai bune intenţii, dar nu poţi să susţi bătăliile lui Aaron. Dacă încerci, vei face ca lucrurile să fie mai rele pentru el. Cel mai bine e să stai deoparte.
— E uşor de zis pentru tine. Tu nu eşti acasă cu el să vezi cum un băiat care era de obicei vesel şi încrezător se transformă într-un copil liniştit şi trist care nu crede că mai poate face ceva bun şi corect. Câteodată îl aud plângând în camera lui.
Ea se întrerupse din nou.
— Nu trebuia să-ţi fi spus asta. Aaron ar muri dacă ar şti că am spus cuiva aşa ceva, şi în special ţie, cel mai bun antrenor din Riverview.
— În privinţa acestui secret te poţi încrede în mine, spuse Gray. Cu siguranţă că pot să înţeleg un băiat care duce lipsa mamei sale. Eu mi-am pierdut amândoi părinţii într-o prăbuşire de avion când eram doar cu câţiva ani mai mare decât Aaron.
De ce îi scăpase lui acum asta? se întrebă Gray. Nu vorbea niciodată despre părinţii lui. N-o făcuse niciodată, cu excepţia fratelui său Gordon şi mai târziu a soţiei sale, Jackie. De ce naiba adusese vorba despre ei acum, pe terenul de joc al liceului de juniori, în faţa Elissei Emory? Regretă imediat şi spera ca ea să treacă peste asta, fără comentarii. Desigur că ea n-o făcu. Se întoarse către el cu ochii plini de groază şi de milă.
— Amândoi părinţii ți-au fost ucişi când erai atât de tânăr? Asta-i îngrozitor. N-am ştiut. Eu… mie îmi pare rău.
El dădu din cap, privind atent jocul băieţilor şi nu la ochii ei mari şi blânzi, vag conştient că braţul său era încă în jurul ei, că-i putea simţi căldura trupului prin tricoul de bumbac, umed de transpiraţie.
— Ce s-a întâmplat cu tine? continuă ea. Cu cine ai locuit? Unde te-ai dus?
Elissa se apropie de el, fără să-şi dea seama, până când şoldul ei îi atinse uşor coapsa. Nu putu să reziste să nu-şi strângă braţul în jurul taliei ei.
— Fratele meu şi cu mine ne-am dus să locuim cu mătuşa tatălui meu. Gray trebui să zâmbească gândindu-se la mătuşa Kay. Ea este tipul de mătuşică-mamă, o nonconformistă care, nici mai mult nici mai puţin, şi-a asumat responsabilitatea i de a avea grijă de noi în mod serios. Chiar a i încercat să facă lucruri tradiţionale, cum ar fi coacerea prăjiturelelor, deşi noi am sfârşit prin a interveni pe lângă ea să ne cumpărăm în schimb Oreos.
— Fratele tău era mai mare sau mai mic decât tine?
— Mai mare cu trei minute şi jumătate. Şi nu mă lăsa niciodată să uit asta.
— Gemeni?
El dădu din cap afirmativ.
— Da. Gemeni.
— Identici?
— În toate aspectele. El surâse rememorând zilele bune de odinioară. N-ai putea să crezi cu câtă greutate ne deosebeau oamenii. Semănăm unul cu altul mult mai mult decât acei gemeni Kovach din clasă, din anul doi de studenţie. Au fost vremuri în care ne-am distrat din plin profitând de asta.
— Deci, de fapt sunteţi doi ca tine? îl necăji ea cu o groază prefăcută. Acesta este un gând înfricoşător. Fratele tău geamăn predă cursuri imposibile şi grele de biologie şi este în acelaşi timp antrenor de fotbal?
— Nu. Gray nu avea nicio intenţie de a-i dezvălui soarta lui Gordon. El îşi făcuse de mult un obicei din a nu încredinţa informaţii personale nimănui. Nu intenţionase să-i scape ceva în faţa Elissei despre averea moştenită de la părinţii săi şi nu ar fi comis acea greşeală de a vorbi despre Gordon. Ar fi fost prea mult, ar fi durut prea mult. El căută repede să schimbe conversaţia şi s-o îndepărteze de problemele lui.
— Seth mi-a povestit despre accidentul mamei tale. Mi-a părut rău să aud asta. Cum îşi revine?
Elissa oftă.
— Încet, mult prea încet, atât pentru mama cât şi pentru tata. Ea se simte frustrată, plânge şi vrea să renunțe. Apoi tata înnebuneşte pentru că ea este atât de deprimată şi de îngrijorată. Îşi doreşte atât de mult ca ea să revină acasă şi totul să reintre în normal. Este… este… Ea făcu o pauză.
— Greu.
— Pariez că aceasta este o declaraţie incompletă.
Ea privi fix în pământ.
— A fost greu în special pentru Aaron şi Andrew. Ei erau obişnuiţi s-o aibă pe mama în preajmă tot timpul şi acum ea nu mai este, iar persoana pe care o vizităm la clinica de recuperare… Ei bine, ea nu mai este mama pe care o ştiau ei.
— Bieţii copii, spuse Gray cu emoţie. Şi biata ta mamă.
— De aceea sunt aici, continuă Elissa. Eu locuiam în California, dar am venit acasă imediat după accident şi mi-am dat seama că nu mă pot întoarce până când mama nu va fi ea însăşi din nou. Tatăl meu este neajutorat în ceea ce priveşte gătitul, spălatul şi întreţinerea casei. Când m-am adresat pentru informaţii în legătură cu munca de profesor suplinitor în Riverview, am aflat că pro- fesorul de artă plănuise să-şi ia concediu pentru un an. De când sunt profesoară de arte am fost angajată cu normă întreagă. Prietena mea Connie Ware…
— Connie Ware care predă engleza la Riverview? Eleva mea de odinioară de la biologie generală? Acea Connie Ware?
— Aceea şi numai ea. Suntem prietene din liceu şi am rămas apropiate de-a lungul anilor. Oricum, Connie spunea că execuţia la timp a unei acţiuni e treaba Sorţii. Elissa zâmbi. Connie e foarte bună la lucruri din astea precum Ursita, Destinul şi Soarta. Ea vorbeşte despre ele ca despre oameni de care ai putea să te loveşti pe stradă. Gray râse.
— Connie a fost întotdeauna un fel de… de… el se opri, căutând un adjectiv potrivit.
— De, repetă Elissa râzând. Nu există niciun | cuvânt precis pentru ea.
— Am fost surprins când ea s-a întors la Riverview ca profesoară.
— A o avea pe ea în clasă era ca şi cum ai fi susţinut o şedinţă televizată. Acum are responsa-
: bilitatea propriei sale clase. Ce idee!
— E ca un fel de continuare. Ce ai zice de Connie în clasă, partea a doua? Folosind numeralele ordinale desigur.
— Teroarea continuă, sugeră Gray.
Ei râdeau împreună, cu căldură, ca doi vechi prieteni. Elissa îşi ridică privirea spre ochii teribil de întunecaţi ai lui Gray şi, deodată, fu pe deplin conştientă de apropierea dintre ei, de căldura şi apăsarea mâinii pe talia ei, de cât de uşor fusese să aibă încredere în el, să râdă cu el, această conştiință a apropierii dintre ei accentuându-se cu forţa unui val de pasiune. Şi odată cu această conştiinţă o copleşiră multe alte sentimente, în special, amintirea pasiunii pe care Gray McCall o aprinsese în ea, în urmă cu opt ani. Până a se reîntoarce la Riverview ea încercase, dar nu reuşise, să uite pasiunea nebună pe care o avusese pentru el atunci când avea şaptesprezece ani. Îl fusese profesor de biologie. Nu fusese niciun secret faptul că dragostea pentru el îi influenţase viaţă personală. Doar gândindu-se la modul în care se comportase atunci, urmărindu-l pe Gray McCall, flirtând cu el, vorbind despre el tot timpul, cu oricine şi cu toată lumea, o făcu să roşească. Faptul că el n-o încurajase deloc n-o ținuse departe de el. Din contră, ea continuase să-l urmărească tot anul şcolar, inventând povestiri romantice referitoare la relaţia dintre ei. Era o relaţie care existase numai în imaginaţia ei de şcolăriţă, în realitate, Gray nu făcuse nimic ca să-i sugereze, chiar şi de departe, faptul că el o vede ca fiind altceva decât una dintre elevele sale. Ea a înţeles asta acum. Dar în trecut interpretase greşit, orbeşte, fiecare cuvânt al lui, fiecare privire şi fiecare gest pentru a-şi alimenta visele zilnice. Respiraţia i se opri când îi aruncă o privire pe furiş. Acum el avea treizeci şi patru de ani, era înalt de un metru şi nouăzeci de centimetri şi cu musculatura bine clădită a unui atlet. Şortul albastru de alergare îi punea în evidentă abdomenul plat, coapsele puternice; tricoul alb din bumbac îi etala umerii şi pieptul cu adevărat bărbăteşti şi acele braţe puternice şi musculoase în care leşinase ea în liceu. Privirea i se îndreptă spre părul bogat, de un castaniu-închis, spre maxilarul puternic şi spre pomeţii ridicaţi ai obrajilor. Ochi îi erau negri şi pătrunzători, iar gura de o senzualitate neobişnuită. Singurul lucru pentru care se învinovăţea adolescentă fiind era gustul ei la bărbaţi. Gray McCall era un bărbat sexy, plin de viaţă, chiar mult mai atrăgător acum decât cu opt ani în urmă. Se îmbujoră făcând acea constatare, conştientă deodată că se lăsase antrenată într-o examinare intimă a bărbatului. Îşi îndepărtă privirea de la el. Nu, îşi jură ea cu ardoare, nu avea de gând să zboare spre el din nou! Era o femeie matură de douăzeci şi cinci de ani, sprijinul de nădejde al familiei, şi nu o şcolăriţă nechibzuită.
— Deci, spuse ea, încercând ca vocea să-i rămână calmă, de aceea m-am întors în Riverview. Se eliberă de braţul lui şi se îndepărtă uşor. Retragerea ei bruscă îl deranjă pe Gray mai mult decât ar fi trebuit. Avea sentimentul pierderii unei camaraderii care luase fiinţă între ei, deşi nu era sigur pentru ce ar fi simţit aşa. Privind-o cum stătea cu spatele la el şi cu picioarele depărtate, îşi simţea inima bătând mai tare, respiraţia i se accelerase, pradă unei excitaţii sexuale. Nu, Elissa Emory nu mai era deloc o adolescentă drăgălaşă; era o femeie interesantă pe care el dorea s-o cunoască. Porni spre ea zâmbind, căci se întreba dacă răceala ei neaşteptată se datora faptului că îşi amintise că aproape căzuse la examenul de biologie. Fusese cea mai slabă elevă la biologie pe care el o avusese vreodată. Tocmai ajunsese lângă ea, când o auzi exclamând:
— O, Doamne! Ea se întoarse să-l privească, speriată pentru o clipă că el era atât de aproape şi apoi arătă spre teren:
— Priveşte, Aaron sângerează. E plin de sânge pe toată fata. Asta s-a întâmplat. De data asta au mers prea departe! Ea porni spre băieţi, dar nu parcurse decât doi metri când Gray o prinse din nou, de data aceasta răsucindu-i ambele brațe în jurul taliei şi întorcând-o în direcţia opusă.
— Lasă-mă să mă duc! îi ceru ea. Trebuie să-l ajut pe…
— Lasă-mă pe mine să rezolv asta, Elissa.
— Nu! Nu te mai amesteca. Aaron este fratele meu mai mic şi…
— Nu mă amestec. Aceşti puşti probabil că vor juca fotbal pentru mine în câțiva ani. Voi avea de asemenea sarcina de a încerca să-i învăţ şi biologia tot atât de bine, aşa că asta îmi dă un motiv întemeiat să mă interesez de ei pe viitor. Tu eşti prea implicată sentimental ca să faci ceva bun, Elissa. Doar stai aici şi nu te băga.
El o eliberă şi se îndreptă către băieţi. Elissa era neîncrezătoare. Oare chiar credea că ea ar putea să stea deoparte?
— Încearcă şi ai să vezi, spuse ea şi începu să alerge.
Gray fugea spre băieţii care se strânseseră grămadă, făcându-şi loc, cu Elissa aflându-se în spatele lui.
— Ne-am ciocnit capetele, spuse Aaron sfios, încercând să-şi oprească sângele care-i curgea din nas. Cred că Boby e cu mult mai rău decât mine. O privire rapidă confirmă faptul că Boby era într-adevăr într-o încurcătură similară sau chiar mai rău, încercând să-şi oprească sângele din nas cu cămaşa. Elissa îşi băgă mâna în buzunarul şortului şi scoase nişte şerveţele în acelaşi moment în care Gray dădu la iveală o batistă din buzunarul său. Le dădură băieţilor.
— Tu chiar că ai un cap tare ca betonul, copile, spuse Elissa, ciufulindu-l pe Aaron. Era atât de uşurată că fusese doar un simplu accident!
— Bietul Boby. Ea îl ciufuli şi pe el.
Băieţii râseră.
— Cred că e timpul să ne oprim, spuse Gray aruncând o privire la ceas. E aproape întuneric, iar Boby şi Aaron trebuie să meargă acasă să-şi pună comprese cu gheaţă. Vrea cineva să-l ducă cu maşina?
— Eu vreau, spuse Boby. Locuiesc la patru blocuri de aici. Ca şi familia Emory de altfel. Ei locuiesc de partea cealaltă a străzii mele.
— Noi putem să mergem pe jos, spuse Elissa repede.
— Nu şi eu, spuse Aaron. Eu vreau să merg acasă cu antrenorul McCall. Nasul meu sângerea- ză prea tare ca să merg pe jos.
— În regulă, tu te duci cu el, spuse Elissa. Andrew şi cu mine vom merge pe jos acasă, la mingea, Andrew şi hai să mergem.
Andrew se uită de la Gray la Elissa.
— Vreau şi eu să mă duc acasă cu ei, Lissy. El îl privea pe Gray cu admiraţie.
— Seth spune că ai un jeep Cherokee, domnule antrenor McCall. Doamne Dumnezeule! Mi-ar plăcea să merg cu el.
— Bineînţeles, spuse Gray imediat, pornind spre parcare cu cei trei băieţi urmându-l.
Parcurseseră câţiva metri când el se opri şi se întoarseră.
— Eşti sigură că nu vrei să te conduc, Elissa?
— Absolut, răspunse ea.
Gray se întreba dacă să forţeze nota sau nu. Deşi rata criminalităţii era aproape neglijabilă în Riverview, ideea unei femei plimbându-se singură în amurgul întunecat îi trezea neliniştea. Ar trebui să se întoarcă şi să insiste să vină cu ei? Încearcă şi ai să vezi.
Provocarea ei anterioară avea ecou în mintea lui. Ce-ar fi dacă chiar ar face asta? Buzele i se curbară într-un zâmbet sălbatic. Elissa Emory avea propriile ei idei şi Dumnezeu să-l ajute pe bărbatul nenorocos care încerca s-o determine să facă ceva ce nu avea chef.
— Ai grijă, se simţi el obligat să-i strige.
Elissa nu-i răspunse. Dispăruse deja din vedere.
