PDF Obstacole dragi de Barbara Boswell carti romantice de dragoste

Obstacole dragi de Barbara Boswell

 

Unu

Pentru Mary Magdalene May, Greg Wilder intra în aceeaşi categorie cu Alan Aida, Tom Selleck sau Robert Redford. Cu toţii erau nişte atrăgători zei masculini – admirabili, chipeşi, interesanţi – şi indiscutabil, total inaccesibili. Existau unele deosebiri, desigur. Greg Wilder nu era un actor celebru, deşi, ca neurochirurg de renume, reprezenta un soi de celebritate în comunitatea ordonată din Woodland, Maryland, unde locuiau amândoi. Şi erau în termeni civilizaţi: el o numea Maggie, iar ea îl numea doctor Wilder. El era tatăl lui Joshua, prietenul fiului ei Kevin, iar ea era guvernanta ocazio- nală a trei dintre copiii lui Greg Wilder.

Maggie nu fu surprinsă când doctor Wilder sosi, cu două ore şi jumătate întârziere, să-şi ia copiii, în vinerea aceea caldă de la începutul lui octombrie. Programele medicilor erau, adesea, dezordonate şi imprevizibile, şi mai întârziase şi altă dată. Pur şi simplu lungise ghiveciul de ton, mai adăugind tăiţei, şi le dăduse de mâncare lui Josh, Wendy şi Max, împreună cu cei trei copii ai ei – Kristin, Kevin şi Kari. Josh ceruse porţie dublă, Wendy luase câteva înghiţituri mici, pronunţase cina ca „arătând câh“ şi ceru un sandviş cu unt de arahide şi jeleu. Maggie se supusese, cu bunăvoinţă; şi copiii ei avuseseră preferinţe culinare categorice la vârsta de patru ani.

Se făcuse ora opt şi jumătate, când doctor Wilder sosi, în sfârşit. Copiii stăteau adunaţi în micul living-room, urmărind prezentarea anuală la televiziune a filmului „Vrăjitorul din Oz“[1]. Scândura de călcat a lui Maggie era întinsă în colţul camerei, iar femeia privea din când în când la televizor, în timp ce călca. Purta o pereche de blugi tăiaţi şi o bluză galbenă fără mâneci, concesie faţă de temperatura neobişnuit de ridicată. Ajunsese la 30°C în timpul după-amiezii, iar căsuţa duplex din prefabricate avea nevoie de mult timp ca să se răcorească. Părul arămiu-închis al lui Maggie era legat în coadă de cal, pornind din creştet pentru a-i atinge, abia, ceafa. Deşi fratele ei o tachina adesea că arăta mai mult ca sora de doisprezece ani a lui Kristin decât ca o mamă, Maggie considera că-şi arăta toţi cei treizeci şi doi de ani. De simţit, îi simţea cu siguranţă.

Soneria răsună de două ori în succesiune rapidă. Niciunul dintre copii nu-şi luă ochii de la ecran, deşi Kristin strigă totuşi:

— Sună cineva la uşă, mami.

Maggie scoase fierul din priză şi se duse să deschidă. În prag stătea Greg Wilder, impozant, într-un smoking negru şi cămaşă albă gofrată. Era înalt, cu cel puţin cinci centimetri peste unu optzeci, şi avea trupul robust, disciplinat, al unui atlet. Cum, necum, reuşea să confere costumului fantezist o masculinitate colțuroasă, în pofida zorzoanelor albe, observă răutăcioasă Maggie. Avea părul şaten deschis, cu şuviţe blonde, decolorate de soare, purtându-l scurt, cu cărare într-o parte. Maggie ştia că familia Wilder era proprietara unei bărci cu pânze şi a unei şalupe de mare viteză, petrecând multe weekend-uri de vară, pe apă. Iar copiii Wilder aveau cu toţii acelaşi păr blond-şaten vârstat de soare.

— Bună, Maggie. Îmi pare rău că am întârziat, îi zâmbi Greg Wilder, ochii săi albaştri încreţindu-se la colţuri. Aveau cea mai neobişnuită nuanţă de albastru pe care-o văzuse Maggie vreodată – deschisă, limpede, culoare acvamarin – şi erau înconjuraţi de perdelele negre ale genelor lungi şi dese. Fiica lui mai mică, Wendy, îi moştenise ochii – mari, îndepărtaţi, absolut izbitori. Inima lui Maggie începu să bată puţin mai repede. O făcea adesea, în prezenţa lui Greg.

— Am fost reţinut la spital, continuă el, iar de-acolo a trebuit să alerg acasă şi să mă schimb, iar apoi s-o iau pe Francine.

Înclină capul spre impresionantul Cadillac burgund parcat la bordură. Maggie miji ochii în întuneric, pentru a vedea o siluetă umbrită pe fotoliul din faţă al maşinii. Partenera lui pentru seara aceea, Francine. Probabil răpitoare, Maggie ştia prea bine. Toate partenerele lui Greg erau aşa.

— Copiii sunt gata de plecare? întrebă el.

Maggie dădu din cap, cu un surâs.

— Da, se uită la televizor. Îi chem.

Greg schiţă o mişcare înainte, iar Maggie, care ţinea întredeschisă uşa cu plasă contra ţânţarilor, o închise repede.

— Îi trimit imediat, doctor Wilder, spuse ea.

Greg Wilder rămase dincolo de prag. Întotdeauna îşi aştepta în prag copiii, cu excepţia zilelor urâte, când se întorcea la maşină şi-i aştepta acolo.

Maggie nu-l invitase niciodată înăuntru. Conversaţiile lor se purtau întotdeauna, inevitabil, în uşă.

— A venit tăticul, anunţă Maggie grupul din faţa televizorului. Copiii Wilder – Joshua, de nouă ani, Wendy, de şase, şi Max, de patru – nu părură s-o fi auzit. Un muşchi nu li se clinti, nici nu-şi desprinseră privirea dinspre ecran.

— Max, Wendy, Josh! se sili Maggie să sune la fel de veselă şi strălucitoare ca Vrăjitoarea cea Bună de la Miazănoapte. Tăticul aşteaptă să vă ia acasă.

— Vleau să mă uit la film, spuse Max, strângându-şi şi mai tare sub braţ ursuleţul zdrenţuit.

Maggie prinse privirea Kristinei şi-i transmise un apel tăcut de ajutor. Uneori, Max o asculta pe Kristin când nu voia să se supună nimănui altcuiva. Kristin pricepu aluzia.

— Poţi să vezi filmul acasă, Max. La televizorul tău mare.

— Nu! replică Max, încruntându-se aprig. O să pield toate pălţile flumoase pân-acasă. Teddy şi cu mine stăm aiţi.

Kristin ridică din umeri şi reveni cu atenţia la emisiune. Mingea revenise în terenul lui Maggie.

— Max, iubitule, îmi pare rău, dar nu poţi rămâne aici, spuse ea cu fermitate.

Băieţelul era atât de drăgălaş, aşezat pe podea cu picioarele încrucişate şi ursuleţul strâns la piept.

Maggie avea pentru el o slăbiciune pe care şi-o recunoştea şi nu-i era uşor să rămână severă. Dar nu putea reţine copilul; tatăl lui era afară, aşteptând să-l ia acasă.

— Te-aşteaptă tăticul, Max. În seara asta are treabă în oraş şi…

— În oraş? întoarse Joshua capul auzind. La o şustă, adică?

— Păi… aşa cred, se eschivă Maggie. O ştia, dar expresia furtunoasă de pe chipul lui Joshua o împiedica să dea un răspuns afirmativ clar. „Laşo,“ se acuză ea singură.

— Pleacă prea mult în oraş! izbucni Joshua cu bruscă ferocitate. În fiecare vineri şi sâmbătă seara, când nu-i de gardă la spital. Şi pe urmă se-ntoarce târziu şi-i arţăgos dimineaţă şi nu vine la meciurile mele de soccer^[2].

— Nu lipseşte la toate, Josh, îl întrerupse Kevin. A fost la stadion săptămâna trecută, nu mai ştii?

Maggie îi zâmbi cu drag lui Kevin. Diplomatul ei în vârstă de nouă ani. Dar Josh nu era pregătit să asculte de glasul raţiunii.

— Săptămâna trecută am pierdut, aşa că nu contează!

— Taci! N-aud televizorul! se plânse Kari, cea de şase ani. Acum de ce nu mergi acasă?

„Ăsta sigur nu-i diplomat,“ îşi spuse Maggie cu un oftat, întrebându-se cum să-i smulgă pe micii Wilder, cât mai elegant, din casa ei. Ştia din experienţă cât de încăpăţânaţi şi irascibili puteau fi. Josh şi Max puteau fi, se corectă ea în gând. Wendy era tăcută, pasivă şi aproape prea docilă. Uneori o enerva modul fetiţei de-a nu-şi exprima niciodată preferinţele, dorinţele, orice emoţie cât de cât.

Wendy se ridică în picioare, cu faţa ei mică nepătrunsă ca de obicei, privind de la Maggie la fraţii ei cu ochii aceia ai săi frumoşi, mari şi acvamarini.

— Wendy e gata de plecare, spuse cu noi speranţe Maggie. Haideţi, băieţi, să vedem care ajunge primul la maşină.

Se felicită pentru această strategie psihologică isteaţă, când Josh sări în picioare şi porni spre uşă.

— O să te bat, fraiere! îi strigă el peste umăr lui Max.

— Slabă mutarea, mami, spuse sec Kristin, aruncându-i o privire lui Max. Chipul băieţelului era schimonosit de furie; se trânti pe jos şi începu să dea din picioare, zbierând iar şi iar, din toţi bojocii:

— Io nu-s flaiel! Io nu mă duc acasă!

Kristin, Kevin şi Kari îl priveau, mult mai fascinaţi, în acest moment, de criza copilului decât de

„Vrăjitorul din Oz“. Maggie îşi înăbuşi un geamăt. Niciunul dintre copiii ei nu avusese vreodată accese de nervi, nici măcar în timpul „teribililor doi ani“. Şi deşi Josh făcea uneori aluzii la crizele frăţiorului său, Max nu avusese niciuna în timp ce se afla sub îngrijirea lui Maggie. Acum părea să scoată pârleala pentru timpul pierdut. Momentan dezarmată, Maggie se rezumă să stea locului, privind împreună cu copiii ei.

— Tăticul zice. Că Max e prea mare ca să aibă crize, spuse Wendy, aproape în şoaptă.

Maggie tindea să confirme, dar asta nu rezolva problema a ceea ce-avea de făcut cu copilul care urla furios, azvârlind din picioare.

— Mami, vrei să-l chem pe doctorul Wilder să vină-n casă şi să-l ia pe Max? întrebă Kevin.

Maggie aruncă o privire prin living-room-ul mic, aglomerat, plin de ceşcuţe, haine de păpuşi şi articole din arsenalul G1 Joe. Rufele ei de călcat, în două coşuri mari de plastic, se aflau în centrul odăii. Şi-l închipui pe Greg Wilder, în întreaga-i elegantă masculină, croindu-şi drum prin toată harababura, şi se cutremură. Din cine ştie ce motiv idiot – mândrie prost orientată, poate – o îngrozea gândul ca el s-o vadă obosită şi neîngrijită, în dezordinea totală a camerei. Când şi dacă Greg Wilder avea să intre vreodată în casa ei, voia ca totul să fie în perfectă ordine – ea, casa, copiii, totul. În acest moment, casa era o ruină, şi nici ea nu arăta mult mai bine. Se strâmbă. Contrastul dintre ea însăşi şi partenera lui frumoasă, aşezată în fotoliul din faţă al Cadillacului cu aer condiţionat, ar fi fost sfâşietor. Alungă repede gândul.

Max continua să chirăie, iar Kevin luă problema în propriile-i mâini.

— Merg să-l chem pe doctorul Wilder.

— Nu, Kevin, ripostă repede, nervoasă, Maggie. Hai să mai aşteptăm câteva minute.

Îngenunche lângă copilul care ţipa şi-i puse o mână pe cap. Asudase, iar chipul său mic era scăldat în lacrimi. „Cum o fi să ai patru ani?“ se întrebă ea, „să fii cel mai mic din familie, cu un tată extrem de ocupat şi fără mamă? Să fi petrecut ultimii doi ani, jumătate din viaţă, azvârlit între guvernante şi creşe, zilnic în alt loc, cu alţi oameni, fără nicio rutină sau structură de care să depinzi?“ Lui Maggie i se frânse dintr-o dată inima pentru acea bocceluţă de proteste furioase.

Şi-o amintea bine pe mama lui Max. Alicia Wilder fusese o blondă cu ochi căprui, atrăgătoare, întotdeauna îmbrăcată elegant şi crescută în spiritul perfecţiunii. O cunoscuse cu patru ani în urmă, când Kevin şi Joshua erau înscrişi în aceeaşi clasă, la grădiniţa de dimineaţă. Woodland era o comunitate ordonată, aflată la jumătatea distanţei între Baltimore şi Washington, D.C., cu ambianţe adecvate tuturor categoriilor social-financiare. Şcolile sale publice erau excelente şi folosite de toţi copiii din oraş. „Asta-i minunat în Woodland, “ o auzise odată Maggie pe Alicia Wilder, spunându-i unei alte mame. „Copiii au ocazia să se amestece cu alţi copii, din toate straturile societăţii. Greg şi cu mine ne-am gândit un timp să ne dăm copiii la o şcoală privată, dar am decis că şcolile din Woodland le-ar lărgi categoric perspectivele.“

De fapt, perspectivele tânărului Joshua Wilder se lărgiseră atât de mult, încât şi-l alesese drept cel mai bun prieten pe Kevin May. Relaţia dintre Joshua, din cartierul aristocratic Woodland Heights, cu casele sale elegante din piatră şi stuc, pe acri de teren împădurit, şi Kevin, rezident al ieftinului cartier Woodland Courts, cu duplexu-rile sale din prefabricate şi curţile comune cu vecinii, ar fi putut servi drept perfect exemplu al promisiunilor de liberalism social ale Woodlandului. Alicia Wilder îi spunea frecvent lui Maggie cât de mult îl plăcea pe Kevin şi ce bucuroasă era că devenise prietenul lui Joshua. Dar Maggie nu se putea abţine să nu observe că, în vreme ce-Kevin era invitat adesea la familia Wilder să se joace, lui Joshua i se îngăduia doar rareori să vină la joacă în casa May. Bănuia că Alicia Wilder nu prea voia ca fiul ei să se amestece în învălmăşeala din Woodland Courts. Abia după moartea mamei lui, în urmă cu doi ani şi ceva, Josh începuse să-şi petreacă la familia May cea mai mare parte a timpului liber.

Sărăcuţul Max, îşi spuse Maggie. Imaginea frumoasei Alicia i se şterse din minte, în timp ce mângâia părul copilului.

— Max, ştiu că eşti obosit şi nervos şi foarte supărat, murmură ea cu un ton calm, alintător. Şi fără-ndoială ai senzaţia că…

— Ce-i toată povestea asta, Max?

Glasul bărbătesc, profund, păru să inunde întreaga încăpere. Max se opri un moment din orăcăit, pentru a privi în sus. Tatăl său stătea în pragul camerei, cu braţele încrucişate pe piept, sprânce- nele cânepii arcuite şi buzele strânse într-o liniuţă subţire. Părea foarte mare, foarte autoritar şi foarte furios. Maggie se adună pe picioare, cu senzaţia stranie că i se tăiase respiraţia. Greg nu aşteptase’ să fie poftit înăuntru. Intrase din proprie iniţiativă.

— Mămico, şopti Kari, în timp ce trecea cu băgare de seamă în spatele ei. Kari, de obicei atât de nărăvaşă şi nostimă, era timidă în preajma bărbaţilor, fapt de care Maggie devenea tot mai conştientă. Spre deosebire de Kristin, care cunoscuse un tată iubitor, până la vârsta de şase ani, Kari nu locuise niciodată în casă cu un bărbat. John May murise la numai o săptămână după naşterea celei mai mici fetiţe ale sale.

Greg Wilder traversă camera spre a se opri în faţa fiului său mezin.

— Mergem acasă, Max.

Glasul său nu lăsa loc pentru nicio discuţie. Pentru Maggie, cel puţin, căci Max nu făcu decât să întoarcă iarăşi capul, reluându-şi istericalele.

— Destul, Max.

Doctorul Wilder vorbea pe un ton despre care Maggie bănuia că ar fi pus pe fugă personalul spitalului, sfârâindu-i călcâiele, să-i facă pe plac. Max Wilder îl ignoră complet.

Maggie observă o roşeaţă închisă colorând gâtul doctorului şi răspândindu-i-se în sus peste obraji.

— Ar putea dormi aici în noaptea asta, doctore Wilder, propuse ea repede. Avem un pat în plus, la Kevin în cameră. Sunt suprapuse.

— Dacă Max se face de-un stat aici, atunci stau şi eu!

Joshua revenise, încruntându-se bătăios spre tatăl său. În mânia sa, băiatul era o imagine miniaturală a bărbatului, cu excepţia ochilor, căprui-deschis. Josh avea ochii mamei lui.

— Mergeţi cu toţii acasă, spuse Greg Wilder printre dinţii încleştaţi. Joshua, Wendy, treceţi la maşină! Imediat!

Wendy smulse ursuleţul lui Max şi o zbughi din cameră. Josh o urmă, cu o mutră posomorită. Greg se aplecă şi-l luă pe Max în braţe. Spre groaza colectivă şi plină de fascinaţie a membrilor familiei May, copilul începu să dea cu pumnii şi picioarele şi să-şi zgârie tatăl, fără ca urletele turbate să i se potolească un moment măcar. Greg Wilder ieşi cu paşi mari, cărându-l pe Max în timp ce căuta să-i evite loviturile. Maggie şi copiii ei îi urmară la maşină.

Joshua şi Wendy stăteau deja pe bancheta din spate. Francine, o brunetă frapantă, în rochie de cocktail roşie, decoltată, stătea în faţă, furioasă. Greg îl îndesă în spate pe Max, care ţipa.

— Maggie, îmi pare rău pentru ce s-a-ntâmplat, spuse, întorcându-se spre ea. Părea îngrozitor de hărţuit. Vârî mâna în buzunarul sacoului, scoţând o agrafă de bani, din aur, cu monogramă. Maggie îşi privi toţi cei trei copii rămânând cu gurile căscate, în timp ce doctorul dădea la iveală teancul gros de bancnote. Simţi tentaţia dureroasă de-a le întoarce capetele dinspre o asemenea privelişte.

Greg desprinse o hârtie de douăzeci de dolari şi i-o întinse.

— Sper că ajunge atât, Maggie. Ştiu că-i ţii de când au terminat şcoala, la trei jumate.

— Şi cina au luat-o la noi, ciripi Kevin.

Maggie îşi simţi obrajii devenind stacojii. Greg îi mai întinse o bancnotă de zece, dar ea se retrase, refuzând s-o primească.

— E prea mult, doctore Wilder. Dumneavoastră…

Din maşină răsună încă un răcnet, dar de astă dată îi aparţinea Francinei. Max ajunsese pe fotoliul din faţă, atacând-o.

— Doamne fereşte! murmură Greg. Se repezi spre maşină şi deschise larg portiera, într-o încercare de a-l smulge pe Max de pe victima sa. Părul Francinei era vraişte, iar pe gâtul zvelt şi braţele goale avea zgârieturi. Greg reuşi să-l desprindă pe Max, dar nu înainte ca acesta să-şi fi înfipt dinţişorii în mâna femeii. Francine scoase un urlet disperat de durere. Doctorul ţipă la fiul său şi începu să-l croiască, ferindu-se tot timpul de pumnii şi picioarele băiatului care-l bombardau.

Max continua să ragă din răsputeri. Câţiva vecini curioşi se adunau la locul faptei, pentru a observa şi comenta situaţia. Viaţa în Woodland Courts semăna cu traiul în proverbiala casă de sticlă: toţi se simţeau liberi să se amestece în treburile celorlalţi. Joshua sări din maşină şi se alătură grupului.

— Ce s-a-ntâmplat? îl întrebă Kevin. De ce-a atacat-o Max pe prietena Iu’ tăticu-tău?

— L-a zis lui Max că dacă nu stă cuminte o să-i arunce ursuleţul în râul Potomac, răspunse Josh.

Vecinii rămaseră cu gura căscată, şocaţi şi dezaprobatori.

— Ăsta nu-i un mod de a-i vorbi unui copil, spuse mustrătoare doamna Jenkins, bunică a opt copii, care locuia în cealaltă jumătate a duplex ului familiei May. În ultimii cinci ani, stătuse noaptea cu copiii May, în timp ce Maggie lucra în schimbul trei la recepţia unei linii aeriene importante, la Baltimore, în apropiere.

— La doamna aia groaznică ar trebui să-i fie ruşine! exclamă indignată Kari, cu mâinile-n şolduri.

— Tatăl tău ştie ce i-a spus lui Max? se miră cu voce tare Maggie. Era de acord cu doamna Jenkins şi Kari. Fusese o remarcă plină de cruzime faţă de un copil, iar fastuoasei Francine ar fi trebuit să-i fie ruşine.

— Nu, nu ştie, replică voios Josh. Şi Max i-a făcut-o! Uite-o că-i curge sânge!

— Maggie!

Acum Max suspina, urletele de furie preschim- bându-i-se în acelea ale unui copil lezat şi înspăi- mântat. Tatăl său încetă să-l mai bată şi-l aruncă pe canapeaua din spate a maşinii. Fără o singură privire spre mica gloată de spectatori, Greg Wilder urcă în maşină, trânti portiera şi ambală feroce motorul. Marele Cadillac se smuci înainte, după care o luă din loc cu mare viteză.

— Hei, l-a uitat pe Josh, spuse Kari, chicotind.

Vecinii râseră. Cineva făcu o remarcă despre marii ştabi cu maşini pompoase, femei iuţi la mânie şi copii neglijaţi.

— Să mergem în casă, spuse repede Maggie, mânându-i pe cei patru copii în jumătatea ei din duplex. Poţi sta aici în noaptea asta, Josh. Împrumuţi o pijama de-a lui Kevin, că o periuţă de dinţi în plus avem noi.

— Hai, Josh, să ne terminăm fortul din Lego, îl chemă Kevin.

Cei doi băieţi urcară în fugă scara îngustă, spre camera lui Kevin.

— Acum putem să ne uităm la Dorothy, mămi- co? E chiar vremea când trebuie să fie-n castelul vrăjitoarei, spuse Kari, luându-şi mama de mână.

— Ştie tot filmul pe-dinafară, observă Kristin, cu indulgenţă de soră mai mare.

— Şi eu, zâmbi Maggie. Hai să mergem s-o vedem pe Dorothy cum îi vine de hac vrăjitoarei.

Îşi conduse fiicele în living-room, unde le aşteptau televizorul şi fierul ei de călcat.

Zece minute mai târziu, soneria se auzi din nou.

— Crezi că-i doctorul Wilder, mami? întrebă Kristin cu teamă.

Kari păru alarmată.

— Nu răspunde!

Neliniştea fetelor o tulbura pe Maggie. Recent, la un colocviu televizat, auzise un psiholog explicând rezultatele unui studiu întreprins asupra fiicelor de văduve. Efectele absenţei taţilor începeau din copi- lărie, când fetiţele tindeau să fie nervoase sau să se teamă în prezenţa bărbaţilor, şi se prelungeau în anii adolescenţei, fetele fiind prudente şi timide cu băieţii de aceeaşi vârstă. Conform ultimei cărţi a eminentului psiholog, incapacitatea fetelor de a lega relaţii cu bărbaţii le putea împiedica să-şi formeze ataşamente de durată cu sexul opus.

Maggie înclina să desconsidere majoritatea celor pe care le auzea de la aşa-zişii experţi, dar acest studiu anume îi atinsese un punct dureros. Se întâmpla la fel şi cu Kari şi Kris? se întrebă, încruntându-se. Lipsa unui tată sau a unei figuri paterne începuse să le inspire fiicelor ei teama de bărbaţi?

— O să-l bată pe Josh, mămico! se văicări Kari.

— N-aveţi niciun motiv să vă fie frică de doctorul Wilder, spuse cu fermitate Maggie. Nu umblă aiurea, bătând copiii. În seara asta a fost foarte supărat, iar Max era rău şi…

Soneria răsună din nou, iar Maggie se grăbi să deschidă. Fetele rămaseră pe locurile lor. La uşă era Greg Wilder. Bărbatul jovial, încrezător în sine, care apăruse adineaori, dispăruse, înlocuit de un părinte, evident, jenat şi enervat.

— Doctore Wilder, vă rog, lăsaţi-l pe Joshua să stea în noaptea asta aici, spuse repede Maggie.

Vocea îi tremura şi, spre marea ei deznădejde, suna la fel de agitată ca şi a fetiţelor.

Greg îi privi ochii verzi şi rugători, ridicaţi spre el, şi lăsă să-i scape un oftat greu. „Ce zi de iad a mai ieşit şi asta!“ îşi spuse. Fusese în chirurgie de la şapte dimineaţa, ieşind din operaţii doar ca să stea de vorbă cu familiile pacienţilor. Cel mai istovitor caz, atât fizic, cât şi emoţional, fusese operaţia de înlăturare a unei tumori cerebrale maligne de la un student de colegiu, în vârstă de douăzeci de ani. Durase şase ore. Îi fusese imposibil să i-o extir- peze pe toată şi-i venise să plângă, împreună cu familia, când le spusese tragica prognoză. Consultaţiile pacienţilor proprii fuseseră peste măsură de lungi şi rămăsese şi la o vizită finală în saloane, astfel nimerind în ora de vârf a traficului de weekend din oraşul Baltimore.

Când, în sfârşit, ajunsese acasă, o găsise pe Paula, fiica sa, în vârstă de paisprezece ani, gata să plece pentru a înnopta acasă la o prietenă. Nu fusese deloc încântată când Greg îi amintise că era vorba ca în noaptea aceea să stea cu sora şi fraţii mai mici. O lăsase în camera ei, bosumflată, după ce fata îi spusese că era cel mai rău şi mai neînţelegător tată din lume pentru că o făcuse să-şi schimbe planurile.

A petrece seara la restaurantul-dancing Riverview Country Club, cu Francine Gallier, era probabil ultimul lucru de care mai avea chef, dar femeia îl invitase cu trei săptămâni în urmă, iar el acceptase, şi se simţea obligat să se ducă. Încercase să-şi autosugestioneze un oarecare entuziasm, enume- rându-i în minte atributele. Era frumoasă, senzuală, excitantă – cu o companie plăcută şi bună la pat. Iar el avea nevoie de relaxare, de societate, de-a fi cu o femeie. Cerinţele profesiunii, preocupările cu copiii… Trebuia să-şi găsească un debuşeu, nu?

Oare făcea toate aceste raţionamente fiindcă era vinovat de-a fi părăsit copiii pentru încă o seară? se întrebase, în timp ce conducea maşina înapoi spre Maggie, ca să-l ia pe Josh. Fusese complet nepregătit pentru îngrozitoarea scenă cu Max. Crizele de nervi ale băiatului deveneau o crescândă sursă de îngrijorare. Când auzise urletele neîncetate din living-room-u\ lui Maggie, năvălise înăuntru să intervină. Acum era din nou în prag, ţinând uşa doar puţin întredeschisă. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, îşi spuse, strâmbându-se.

— Max şi Wendy plângeau pe canapeaua din spate, spuse Greg, iar Francine tuna şi fulgera în faţă, când mi-am dat seama că plecaserăm fără Josh.

Mai scoase un oftat.

— La naiba. Îmi… îmi pare cumplit de rău pentru că l-am bătut pe Max. Alicia ar fi fost îngrozită. Nu credea în pedepsele corporale de niciun fel, şi până nu de mult…

Umerii i se înmuiară.

— … nici eu nu credeam.

Maggie îl privi, ascultând, nesigură ce să spună. Conversaţiile lor în uşă erau întotdeauna uşoare şi plăcute, glazurate cu aspectele cele mai hazoase ale creşterii copiilor. Zâmbeau mult şi nu făceau niciodată aluzii la vreunele probleme. Acum, însă, Greg nu zâmbea; arăta obosit şi descurajat. Nu era sigură dacă i se adresa ei sau doar îşi exprima gândurile cu glas tare. O năpădi un val profund de simpatie.

Îi părea rău pentru acest bărbat, îşi dădu ea seama cu oarecare surpriză. Niciodată nu se gândise, cu adevărat cât de complicată era, de fapt, viaţa lui; întotdeauna părea atât de calm şi complet stăpân pe situaţie. Pentru prima oară, Maggie îi văzu viaţa dintr-un alt unghi. Meseria lui era dificilă şi plină de solicitări, iar răspunderea totală pentru patru copii probabil că sporea până la niveluri copleşitoare presiunile pe care le avea de suportat. Ei, dar nu era de mirare că avea nevoie să iasă. În lume, să ducă o viaţă socială, să umble cu o femeie frumoasă ca Francine. Dar, când încerca s-o facă, îl sabotau copiii lui!

Greg observă cum strângea Maggie mâna pe uşă în timp ce-l privea.

— Şi-acum, iată-te pe dumneata, spuse el, hol- bându-te la mine de parcă aş fi un inculpat dovedit de abuz asupra copiilor.

Era complet prăbuşit.

— Nu-i nevoie să insişti ca Josh să stea aici, pentru a-l apăra de mânia monstrului său de tată.

— Nici nu m-am gândit la aşa ceva, răspunse grăbită Maggie. Mă… mă gândeam cât de obosit arătaţi, doctore Wilder.

Remarca ei neaşteptată îl luă pe Greg prin surprindere; o privi cu ochi mari. Nu i se zărea nici urmă de condamnare în expresie, doar compasiune şi preocupare plină de căldură. O văzuse privind astfel copiii, pe-ai lui şi pe-ai ei, dar pe el, niciodată. Şi nu făcuse nici vreo glumă sarcastică; îi răspunsese cu seriozitate. Nu mai ţinea minte când purtaseră ultima oară o conversaţie serioasă. Sporovă- ielile lor peste prag erau invariabil lejere, glumeţe şi superficiale.

— Sunt obosit, Maggie.

Îşi trecu mâna prin păr, răvăşindu-şi-l. Simţea o nevoie neaşteptată de-a se aşeza şi a-i vorbi serios, de a-i împărtăşi deprimarea şi neajutorarea pe care le simţea cu privire la tristul viitor al pacientului său, de a-i spune cât de mult îl îngrijorau copiii şi cât de vinovat se simţea de-a nu reuşi să răspundă nevoilor lor. L-ar fi înţeles, o ştia instinctiv.

Dar nu era timp de vorbă. Francine îl aştepta şi întârziaseră deja la dans. Şi cum să se aşeze şi să stea de vorbă cu Maggie, dacă nu-l poftea niciodată în casa ei? Nu erau prea multe de spus când erai exilat în prag. Greg oftă din nou şi-şi con- densă toate sentimentele în câteva cuvinte ostenite:

— A fost o… zi grea, toată.

— Înţeleg, spuse pe un ton liniştitor Maggie.

Privi în ochii aceia verzi şi calzi şi fu uimit de dorul pentru înţelegerea ei, de mângâierea ei. Se simţi constrâns să nege acel simţământ.

— N-ai avea cum să-nţelegi! izbucni. Niciodată n-ai cunoscut frustrarea, regretul şi vinovăţia pe care le simt în relaţiile cu copiii mei. Dumneata eşti mama perfectă, chinuindu-te să te descurci cu indemnizaţiile pentru decesul soţului, banii pe orele de îngrijit copii şi munca aia mizerabilă de noapte, îmi îngrijeşti copiii de doi ani şi patru luni, şi te-am urmărit, Maggie. Eşti răbdătoare, blândă şi altruistă, genul de părinte pe care merită să-l aibă orice copil. Copiii dumitale sunt fericiţi şi bine adaptaţi. Dumneata nu-ţi ieşi niciodată din fire, sau să ţipi la copii, sau… sau să dai în ei!

Maggie fu nevoită să râdă de imaginea pe care o sugerau cuvintele lui.

— Mă faceţi să par înfiorător de sfântă, o Maică Machree în toată regula. Şi deşi sunt tentată să vă las să credeţi mai departe că am o aureolă în jurul capului, n-aş îndrăzni. Unul dintre copiii mei v-ar putea povesti despre momentul când au adus noroi în bucătărie la zece secunde după ce terminasem de spălat şi ceruit pe jos. L-am fugărit prin curte cu prăjina, zbierând ca o banshee[3].

„Ne-a revenit umorul“, îşi spuse Greg. Încercă să zâmbească, dar rezultatul semănă cu o grimasă lugubră. Maggie recurgea la glume pentru a-i închide gura, îşi dădu el seama printr-o neaşteptată străfulgerare de intuiţie. Şi reuşea absolut la fel de bine ca prin a-l ţine afară, pe prag.

Maggie aştepta, cu speranţă, ca Greg să râdă de mica ei glumă. Voia să-l destindă, să-l facă să surâdă. El însă nu zâmbea. Părea chiar mai mohorât. Renunţând la orice încercare de umor, Maggie îi spuse cu francheţe:

— De fapt, am avut nenumărate ocazii când mă simţeam obosită, deprimată sau furioasă, şi mi-am descărcat sentimentele pe copiii mei. Ştiu totul despre vinovăţie şi regret. Sunt sigură că toţi părinţii încearcă, într-un moment sau altul, aceleaşi simţăminte pe care le-aţi menţionat, doctore Wilder. Se livrează odată cu marfa. Şi cred că părinţii singuri le simt de două ori mai tare.

Greg ridică din umeri, foindu-se incomod. Ce se-ntâmpla cu el? În acel moment, simţea o jinduire incredibilă ca Maggie să-i mângâie părul şi să-l consoleze, cam în acelaşi fel în care o văzuse liniştindu-l pe Max. Îi era pe jumătate teamă că se putea face complet de râs, lăsându-şi dorinţa să izbucnească în cuvinte.

— Eşti foarte înţelegătoare…

Glasul îi era ţeapăn şi controlat.

— De obicei, nu mă las aşa dus de val…

Maggie era sigură că-şi regreta ieşirea impulsivă şi se întreba dacă nu fusese prea impertinentă, oferindu-i unui medic cu experienţă propriile ei opinii neştiinţifice. Arăta însă atât de secătuit şi descurajat; voia să-l îmbărbăteze oarecum. Simţi un imbold aproape covârşitor de a-l cuprinde cu braţele şi a-i şterge acele riduri de epuizare şi îngrijorare de pe faţă. Complet deconcertată de aceste sentimente, căută să şi le izgonească, luându-se singură în derâdere. Fără-ndoială, Greg Wilder n-avea nevoie de ea ca să-l consoleze! Avea desigur femei care stăteau la coadă ca să se ocupe de asta. Una dintre ele era chiar atunci în maşina lui.

Abordându-şi camuflajul emoţional protector, Maggie reveni în rolul pe care-l cunoştea cel mai bine, al personajului matern.

— Doctore Wilder, de ce nu-i lăsaţi pe Max şi Wendy să petreacă noaptea aici, cu noi?

Vocea ei era blândă, de-o muzicalitate plăcută, voce de mamă.

— Cele două fetiţe pot dormi în dormitorul fetelor, iar pe Kristin am s-o mut în camera mea. Kari ar fi absolut fascinată s-o aibă alături pe Wendy şi…

— Nu poţi să-mi spui că vreunul dintre ei ar fi fascinat să-l aibă pe Max, o întrerupse el răutăcios.

Maggie rânji.

— A, Kristin şi cu mine suntem amândouă topite după Max. Şi celorlalţi copii le place, deşi poate n-ar vrea s-o recunoască. Am un pătuţ pliant pe care-l pot întinde în camera lui Kevin şi toţi trei băieţii vor dormi în noaptea asta acolo.

Greg se gândi la oferta ei. Lucrurile s-ar fi simplificat cert, dacă cei trei copiii mai mici rămâneau aici. Paula putea înnopta la prietena ei, încetând să mai stea îmbufnată, iar după seara de dans putea să meargă şi el acasă la Francine, rămânând acolo toată noaptea. De obicei, trebuia să se dea jos din pat, împleticit, când avea mai mult chef de somn, să se-mbrace şi să părăsească apartamentul amantei pentru a porni spre casă, căci nu îndrăznea să-şi lase copiii singuri toată noaptea. Se hotărî.

— Îţi mulţumesc, Maggie. Copiii pot rămâne aici. Îţi sunt foarte recunoscător.

Ei, şi de ce ideea unei seri pătimaşe cu Francine, fără copii pe cap, nu-l entuziasma deloc? se întrebă. Ar fi trebuit să se simtă la fel de extatic de liber ca un adolescent cu maşina familiei la dispoziţie şi fără consemn de întoarcere. Dar nu era aşa. Se simţea anost… şi ciudat de singur. Băgă mâna după agrafa cu bani.

— Să-ţi plătesc dinainte…

Maggie clătină din cap.

— A, nu, doctore Wilder. Asta nu se pune la socoteală ca muncă. Astă-seară, copiii mei îşi invită bunii prieteni să înnopteze la ei.

O briză uşoară îi înfoie părul, şi-şi netezi la toc şuviţele cu mâna stângă.

Era drăguţă, reflectă Greg, privind-o. Întotdeauna o găsise astfel. Ten frumos, pomeţi conturaţi, nas în vânt, drăgălaş şi gură dulce, bine formată. Bine, dar chiar şi în hainele astea vechi de pe ea, arăta…

Maggie era conştientă că se uita la ea şi coborî ochii, stingherită. Niciodată n-o mai privise atât de lung şi pătrunzător. Doamne, ştia că arăta prost în seara asta, dar era evident că se prezenta chiar mai prost decât crezuse. Contrastul dintre ea şi eleganta Francine îl frapase vizibil. Părea să nu-şi mai poată lua ochii de la ea. Maggie îşi propuse să arunce în aceeaşi seară hainele vechi la gunoi.

Ştia că o privea, îşi dădu seama Greg, când o văzu coborând ochii. Şi se simţea stânjenită. O dovedeau poziţia ei rigidă şi mâinile crispate. Căută imediat s-o facă să se destindă, spunând primul lucru care-i trecu prin minte:

— Văd că încă mai porţi verigheta.

Îşi privi propria mână fără inel.

— Eu… am încetat s-o mai port acum un an.

Începuse să se simtă ciudat, ieşind la întâlniri cu verigheta pe deget. Când acceptase în sfârşit faptul că nu mai era căsătorit, îşi scosese verigheta. Dar Maggie n-o făcuse. Însemna oare că încă se mai considera măritată cu soţul ei decedat? Gândul îl tulbura.

Maggie îşi privi banda de aur de pe deget şi era gata să răspundă, când o voce ascuţită şi nerăbdătoare strigă din maşină:

— Greg!

Atât Greg, cât şi Maggie priviră într-acolo, pentru a o vedea pe Francine aplecată prin fereastră.

— Greg! strigă ea din nou. Şi-aşa am întârziat destul. Până-i ducem pe copiii ăştia acasă şi…

Greg n-o mai ascultă, revenind spre Maggie, cu o combinaţie de jenă şi iritare pe chip. Dacă ar fi fost Maggie în maşină, aşteptându-l? Nu şi-o putea închipui comportându-se atât de ţâfnos ca Francine.

— Greg! se ridică poruncitoare vocea Fran- cinei.

— Copiii ăştia, întâmplător, sunt copiii mei, Francine, spuse Greg, în timp ce revenea cu pas întins la maşină, pe-un ton la fel de tăios ca al ei. Şi vor petrece noaptea aici.

Wendy şi Max săriră din maşină ca fulgerul, alergând spre Maggie. Vechiul ursuleţ brun stătea vârât sub braţul lui Max, iar Greg simţi un junghi neaşteptat şi dureros de remuşcare. Ce fel de tată era, în fond? Cârpea un copil de patru ani, apoi se debarasa de copii pe timpul nopţii ca să-i poată da de băut, de mâncat şi de culcat unei căţele ca Francine Gallier…

Maggie îl luase pe Maxân braţe, iar membrele lui o cuprinseră ca ale unei maimuţici. Zâmbind, îl duse în casă, cu celălalt braţ petrecut dezinvolt pe după umerii lui Wendy. Greg simţi îndemnul nebunesc de a-i urma înăuntru. Nu că ar fi ajuns vreodată în casă, îşi spuse. Îi privi cum intrau în micul duplex de prefabricate, observând deprimat că nici copiii nici Maggie nu aruncaseră o privire în urmă, nici nu-i uraseră noapte bună.