Tentatie arzatoare de Barbara Boswell
CAPITOLUL 1
După ce a suportat cu greu viaţa la orfelinat, ea a devenit mai târziu profesoara unei fetiţe care locuia cu un bărbat pe nume Rochester şi cu soţia lui nebună, care era închisă în pod. De fapt, copilul nu era al lor. La un moment dat, casa a ars până la temelii, iar nebuna a murit. Deşi Rochester era orb, el s-a căsătorit cu Jane.
Cheyenne lăsă hârtia deoparte şi îşi frecă tâmplele cu vârfurile degetelor.
Reglă lampa de birou şi aruncă o privire de jur împrejurul dormitorului, căutând parcă o cale de scăpare. Nu găsi niciuna, desigur.
Asta era viaţa ei: se mai terminase încă un semestru cu elevii din anul doi.
Se uită, dezamăgită, la vraful de lucrări de pe masă. Ce o uimea, cu adevărat, era faptul că Heather Lane, autoarea acestei critici denaturate, era una dintre cele mai bune eleve ale ei.
Chiar şi mai rău, lucrarea lui Heather era cea mai bună din cele zece citite până acum; propoziţiile erau complete şi punctuaţia era corect pusă.
Cheyenne se gândi la eseul pe care îl citise înainte, scris în zeflemea.
Un altul avea atâtea greşeli, încât cuvintele păreau disparate.
Era evident că elevii din anul doi de la liceul din Whitneyville aveau nevoie de exerciţii la dictare şi aceasta era sarcina profesoarei lor, Cheyenne Whitney Merrit.
— Cheyenne? O tânără cu ochii negri şi cu un mănunchi de bucle roşcate, prinse într-o coadă la spate, stătea în pragul uşii, uitându-se înăuntru cu coada ochiului.
— Intră, Joni Lynn, zise Cheyenne, zâmbindu-i fetei.
— Sper că nu te întrerup, spuse Joni Lynn şi intră în cameră, ţinând o foaie în mână. Mă întrebam dacă te poţi uita peste… Se opri, înghiţi în sec, apoi termină fraza… eseul meu.
— Cu plăcere. Cheyenne luă lucrarea şi începu să citească. Buzele i se curbară într-un zâmbet plin de mândrie. Ca tot ce scria Joni Lynn, acest eseu întrunea aproape perfecţiunea cerută de un profesor de engleză sau de o comisie de admitere. Ideile ei erau originale şi fluent exprimate, îşi alesese cuvintele, superb, şi avea o gramatică impecabilă. Era o plăcere să-i citeşti eseul. E minunat, Joni Lynn, aprecie Cheyenne, zâmbindu-i fetei. O profesoară se poate considera binecuvântată cu un singur elev înzestrat, precum Joni Lynn, se gândi. Destul de mult într-o viaţă, dacă avea noroc. Cum în septembrie se împlineau patru ani de când preda engleza la Liceul Whitneyville, Cheyenne se considera privilegiată de a o fi întâlnit pe Joni Lynn atât de devreme în cariera ei.
Recunoscuse talentul fetei imediat, de la prima lucrare scrisă, dată de Joni Lynn cu doi ani în urmă. Eforturile lui Joni Lynn străluciră ca nişte bijuterii printre vrafurile pline cu greşeli gramaticale.
Cheyenne roşi de jenă, amintindu-şi cum verificase numele lui Joni Lynn, de cel puţin trei ori, ca să fie sigură că l-a citit corect. Strong.
Joni Lynn era o Strong! Cheyenne fusese şocată la această revelaţie. Nu te puteai aştepta la asemenea talent din partea Strong-ilor.
De fapt, toată lumea din Whitneyville se aştepta numai la necazuri din partea familiei Strong.
Crescând în Whitneyville, Georgia, Cheyenne cunoştea foarte bine familia Strong. Îi auzise numindu-se „bieţi nenorociţi albi“, chiar şi „odraslele lui Satan“.
Se zvonea că primii din familia Strong din oraş, fuseseră yankei, sosirea lor fiind oarecum legată de politica generalului William Tecumseh Sherman. Fuseseră trimişi în mod deliberat, aşa spunea povestea, ca să mai aducă necazuri unui oraş deja oropsit de război. Un punct de vedere istoric, mai puţin combativ, spunea că fuseseră mânaţi de o răfuială sângeroasă, de undeva dintr-un bârlog din munţii Apalaşi.
Oricare le-ar fi fost originea, clanul Strong încă trăia după legile lui într-un şir de case dărăpănate care se zguduiau când treceau trenurile.
Nici Cheyenne şi nici altă fată drăguţă, dintr-o familie respectabilă, nu se aventuraseră vreodată să se uite.
Fuseseră crescute cu toatele în spaima de ceea ce puteau face Strong-ii şi luaseră ameninţarea în serios.
Legendele persistau, alimentate de povestirile exagerate ale ultimelor escapade ale clanului. Cheyenne îşi considerase întotdeauna povestitorii drept nişte artişti în arta ficţiunii şi nu se mai gândise la clanul Strong.
Alţi buni cetăţeni din Whitneyville încă se mai fereau de degenerata familie Strong, care se înmulţea mereu.
Cu un an înainte, Cheyenne o invitase pe Joni Lynn să locuiască în casa ei, în calitate de baby-sitter, comisionară şi tot ce putea fi cineva.
— O să iei o Strong? întrebase, neîncrezătoare, Tricia Vance Harper, prietena lui Cheyenne de la grădiniţă. Modul în care pronunţase numele nu lăsa nicio îndoială asupra faptului că i se părea periculoasă manevra.
— Să laşi o Strong să-ţi intre în casă, o avertizase Willie, patronul băcăniei din Whitneyville, şi te trezeşti cu tot clanul după tine. Nu o să scapi niciodată de ei. El vorbise cam la fel cum vorbea despre gândaci.
— O Strong? să locuiască aici, în bloc? urlase familia Mayfield, vecinii lui Cheyenne.
Dar Cheyenne avusese întotdeauna o fire încăpăţânată. Văzând potenţialul lui Joni Lynn, cunoscând-o pe fată din primul an de studiu, nu fu întoarsă din ţelul său.
Care era triplu: să o salveze pe Joni Lynn de Strong-i, să-i dăruiască atmosfera potrivită pentru un copil şi să o vadă într-o universitate de vârf, unde talentul ei să fie şlefuit şi utilizat cu folos.
Joni Lynn voia, cu disperare, să facă ceva din ea şi din viaţa ei, şi Cheyenne era hotărâtă să o ajute.
Deci istoria s-a petrecut în septembrie trecut, când o Strong s-a mutat pe Silver Creek Road, cea mai veche şi mai distinsă stradă din Whitneyville. Contrar celor prevăzute, valorile proprietăţilor vecine rămaseră stabile şi niciun alt Strong, în afară de Joni Lynn, nu mai fu văzut prin zonă.
Viaţa continua să fie calmă în gospodăria lui Cheyenne, vecinii se obişnuiseră să o vadă pe Joni Lynn plimbându-l pe Peppy, câinele familiei, şi ducându-i pe Brittany şi pe Jeffrey Merrit la concursul de triciclete.
— Tu eşti singura din oraş care puteai să reuşeşti aşa ceva, spunea Tricia, adesea, pe un ton admirativ. Fiind o Whitney, ai calitatea de a face nişte lucruri în care alţii ar eşua imediat. Doar o Whitney putea lua la ea o Strong, fără să fie complet ostracizată şi catalogată drept una de-a lor. Poziţia ta socială este invulnerabilă.
Cheyenne protesta mai mereu, dar ştia că prietena ei putea avea dreptate. Numele ei de fată impunea un anume respect în oraş.
Deşi acum folosea numele fostului ei soţ, Evan Merrit, fusese mereu cunoscută drept o Whitney, o descendentă directă a lui Edward Whitney, care fondase oraşul în 1830.
— Crezi că e destul de bine, Cheyenne?
Vocea precipitată a lui Joni Lynn întrerupse reveria lui Cheyenne. Se ridică şi o îmbrăţişă pe fată.
— E foarte bine, nu destul de bine, Joni Lynn. Cu recordul tău şcolar şi cu rezultatele SAT ai intra în orice colegiu din ţară.
Joni Lynn roşi de plăcere.
— Familia mea este aşa de emoţionată că voi merge la colegiu, zise ea, încet. Remarca ei o surprinse pe Cheyenne. Joni Lynn nu-şi menţionase niciodată familia, deşi profesoara ştia că o vizita cu regularitate. Vreau ca ei să fie mândri de mine, adăugă Joni Lynn, cu sinceritate şi cu ochii sclipindu-i de fericire.
În sinea ei, Cheyenne se gândi că nu era aşa de greu să-i facă fericiţi pe Strong-i. Ei erau fericiţi dacă nu stăteau în închisoare. Dar nu-şi împărtăşi gândurile lui Joni Lynn – înţelegea loialitatea faţă de familie.
În acel moment, Peppy, un collie corcit cu cocker spaniol, ţâşni în cameră cu lesa în gură. Se uită de la Cheyenne la Joni Lynn, plin de speranţă.
Ele râseră, văzându-i nerăbdarea.
— Îl duc la plimbare, zise Cheyenne. Vreau să iau puţin aer că să-mi limpezesc creierul de la efectul nociv al ălora, adăugă ea, arătând cu capul spre vraful de lucrări şi strâmbându-se exagerat.
— Biata Jane Eyre a fost batjocorită din nou! zise Joni Lynn. De parcă viaţa ei nu ar fi fost destul de grea!
Cheyenne puse zgarda câinelui la gât şi ieşi din casă.
— Vin repede, îi strigă ea lui Joni Lynn.
Era o seară caldă şi senină de septembrie, mii de stele argintii străluceau pe cerul albastru. Peppy, nerăbdător, întindea cât putea de lesă, în încercarea de a alerga pe trotuar.
Ştia el unde se ducea – către un părculeţ neamenajat, la două blocuri depărtare, care era frecventat des de clinii din cartier.
Cum mergea, grăbită, după câine, Cheyenne auzi zgomotul unui motor de motocicletă. O motocicletă pe Silver Creek Road? se întrebă ea, perplexă. Imposibil!
Îşi spuse că zgomotul trebuia să vină de pe Diloh Drive, la ceva mai multe blocuri depărtare. Auzise ea că unul dintre băieţii Wilson îşi cumpărase o mică Honda. Silver Creek Road era aşa de liniştită, încât rareori răzbătea vreun sunet, în special noaptea.
Zgomotul motorului se auzi mai tare şi ea ajunse la concluzia că, într-adevăr, motocicleta se afla pe Silver Creek Road.
Se încruntă. Dacă zgomotul ăsta, care îţi spărgea urechile, îi va scula pe Brittany şi pe Jeffrey ai ei, va discuta mâine la şcoală cu Tom Wilson şi îi va da să facă un eseu despre decibeli şi poluarea sonoră.
Zgomotul se auzi mai aproape, dar, în mod paradoxal, mai încet. Lui Cheyenne îi luă câteva clipe să-şi dea seama de ce. Când se dumeri, inima îi bătu cu putere în piept. Motocicleta încetinise, motorul doar torcând. Era aproape în spatele ei, mergând încet, în josul străzii. O urmărea?
Peppy părea indiferent la toate. Trăgea mai departe de lesă, dând din coadă, încântat că este afară. Motocicleta trase lângă ei acum, ţinându-le ritmul. Cheyenne continuă să meargă, uitându-se în zare, fără să privească nici în dreapta, nici în stânga, părând la fel de indiferentă ca şi Peppy.
— Ei, ia te uită, pe cine văd! Vocea masculină, răguşită şi joasă, părea batjocoritoare. Domnişoara Cheyenne Whitney, prinţesa oraşului, a ieşit la plimbare.
Picioarele lui Cheyenne părură să se-împleticească şi ea se opri imediat. Rămase nemişcată, prea speriată ca să vorbească sau să respire. Peppy trăgea de lesă, protestând că se opriseră.
— Îţi place aerul nopţii, domnişoară Cheyenne? întrebă profunda voce masculină. Întrebarea era o parodie la adresa bunelor maniere ale aristocraţiei din oraş.
Contrar voinţei ei, Cheyenne răsuci capul ca să privească; la cine să privească? Nu-l putea numi agresor. Nu încă. Genunchii începură să-i tremure şi înghiţi în sec.
Îşi abătu privirea nervoasă asupra monstrului negru pe care omul ăla îl călărea, un enorm Harley-Davidson, care arăta de parcă ar fi putut trece peste Honda lui Tommy Wilson, fără să lase vreo fărâmă din ea.
Văzu coapsele musculoase în blugii negri care o încălecau şi ciocatele care se odihneau pe pedale. Încet, îşi ridică privirea de la abdomenul plat şi cureaua lată, până la pieptul larg şi musculos şi umerii lați.
Purta un tricou negru şi braţele goale îi erau la fel de musculoase ca şi restul trupului.
Ea clipi rapid din ochi când zări un tatuaj reprezentând o cobră, pe partea superioară a braţului lui. Deşi era parţial ascuns de marginea mânecii, ar fi recunoscut acest tatuaj oriunde.
— Caleb Strong! exclamă ea, înainte de a-i vedea faţa.
Era singura persoană tatuată pe care o cunoştea şi avea un tatuaj pe cinste.
Cobra de pe braţul lui era tatuată la rândul ei, înfăţişând imaginea mai mică a şarpelui. Ambele cobre afişau un zâmbet de reptilă.
— Îţi aminteşti de mine? întrebă Caleb, zâmbind la fel de ameninţător ca şi cobrele de pe braţul Iul. Mă simt onorat, domnişoară Whitney.
Ea îl privi în ochi, holbată. Părea mai matur decât ultima dată când îl văzuse.
Desigur, asta fusese în urmă cu paisprezece ani, când ea era o proaspătă absolventă a Liceului Whitneyville, iar el un tânăr de optsprezece ani.
Doar câţiva Strong-i îşi continuaseră studiile până la terminarea liceului, iar Caleb n-o făcuse.
Renunţase la această realizare, părăsind şcoala şi oraşul doar cu câteva luni înainte de absolvire. Se zvonea că…
Ea îşi luă privirea de la el. Existaseră mereu zvonuri cu privire la Strong-i, care nu fuseseră niciodată negate sau verificate, şi apărea câte un altul nou, în locul celui de dinainte.
Ea îşi drese glasul.
— Acum sunt Cheyenne Merrit, spuse, dorind ca vocea să nu-i fi tremurat.
— O, da, am auzit că te-ai căsătorit. Merrit, hâm? El păru amuzat de alegerea ei – un băiat din oraş – şi adăugă: Foarte potrivit ca o Whitney să se căsătorească cu un Merrit. Se păstrează aristocraţia pură.
— El a murit, zise ea, ca pentru a se apăra. Se uită fix spre asfalt, admonestându-se pentru a fi izbucnit aşa. Ce se întâmplase cu diplomaţia ei?
— Adânca mea compasiune văduvei îndurerate, spuse Caleb, destul de politicos, dar ea sesiză aluzia ironică şi subtilă din tonul lui. De parcă ştia…
Nu, asta era imposibil, se consolă ea. Nimeni nu ştia, nici măcar cei mai apropiaţi prieteni ai ei.
Cu atât mai puţin, Caleb Strong, care părăsise oraşul cu ani în urmă.
— N-am ştiut că te-ai întors în Whitneyville, zise ea, nervoasă, ocolind subiectul Evan Merrit, al căsătoriei lor şi al morţii lui timpurii. Îşi concentra atenţia asupra lui Peppy, care se culcase pe trotuar cu o expresie suferindă.
Caleb ridică din umeri.
— Ei, iată-mă.
— Da, te văd. Ea bâjbâi după o conversaţie politicoasă şi-l întrebă: Te-ai căsătorit? Se îmbujoră şi începu să se mute nervoasă de pe un picior pe altul. A fost o întrebare perfect normală, se gândi ea. Atunci de ce roşise? Şi de ce nu putea opri această foială ridicolă? În viaţa ei nu se mai fâstâcise astfel.
— Nu, nu m-am căsătorit. Gura lui senzuală afişă un zâmbet provocator. Taina sfântă a căsătoriei nu mi s-a părut potrivită pentru mine. E un fel de închisoare, poate mai rău. Cel puţin, închisorile de stat te eliberează pentru bună purtare.
— Da, zise ea şi se forţă să zâmbească, întrebându-se de ce se referea la închisoare. Fusese el însuşi închis? Ei, bine ai venit la Whitneyville, adăugă.
I se păru ei că aceasta a fost cea mai lungă conversaţie pe care a avut-o cu Caleb Strong. Cât fuseseră la Liceul Whitneyville, se întâlniseră de foarte puţine ori.
Dar întâlnirile fuseseră memorabile. Înghiţi în sec, amintindu-şi.
— Mă întorc în fiecare an să-mi vizitez familia. El zâmbi şmechereşte şi adăugă: Desigur, venirile şi plecările mele nu sunt anunţate în Gazeta de Whitneyville. Ea se gândi la rubrica privind plecările şi sosirile din Gazeta de Whitneyville, unde se înregistrau vacanţele rezidenţilor, vizitele rudelor lor. Niciun Strong nu fusese menţionat în acea coloană. De fapt, adăugă el, am venit vara trecută în Whitneyville, într-o vacanţă scurtă. Cu puţin înainte să o iei pe fata surorii mele Crystal, ca să stea cu tine.
Cheyenne se încordă. Crystal Strong era mama lui Joni Lynn, şi era cu un an mai mare decât Caleb. Părăsise şcoala la şaisprezece ani, ca să nască copilul. Joni Lynn nu vorbise niciodată despre adevăratul ei tată, deşi făcea deseori comentarii neplăcute la adresa tatălui vitreg.
— Anul trecut am întâlnit-o de multe ori pe sora ta la şcoală, zise Cheyenne, precaută. Cu acele prilejuri vorbiseră despre talentul lui Joni Lynn şi despre posibilitatea ca aceasta să se mute la Cheyenne.
Cu ochii minţii, Cheyenne şi-o imagină pe Crystal Strong. În ciuda faptului că aceasta părea obosită şi deprimată, încă semăna cu drăguţa ei fiică. Femeia îi menţionase ceva despre un divorţ şi despre trei copii mici, dintre care unul era certat cu autorităţile şcolii, pentru chiul repetat. Crystal fusese surprinsă, chiar suspicioasă la început, de dorinţa lui Cheyenne de a o ajuta pe Joni Lynn, dar, în cele din urmă, fusese de acord.
— Ai venit să o vezi pe Joni Lynn? întrebă Cheyenne, străbătută de un val de nervozitate. Pentru prima dată, unul dintre Strong-i venea în vizită şi o îngrijora faptul că aceasta putea prevesti ceva rău. Voia să ia fata înapoi către un viitor nefericit?
— Mi se permite să-mi vizitez nepoata, nu? Sau trebuie să-mi asigur securitatea, înainte să păşesc pe acel pământ sfânt?
Vocea lui era plăcută – o tachina – dar ea îi simţi sarcasmul.
— Desigur, zise ea. Adică, bineînţeles că nu! Doamne, la ce întrebare îi răspundea oare? La prima sau la a doua? Se mai foi o dată, nervoasă, şi încă o dată roşi, jenată. Elevii ei nu ar recunoaşte-o niciodată în această postură pe hotărâta lor doamnă Merrit. Nimeni din oraş nu ar crede că Cheyenne Whitney Merrit era capabilă să se piardă cu firea.
— Ce vrei să spui, doamnă Merrit? întrebă, tărăgănat, Caleb.
Ea îl privi fugitiv. Spre marea ei nelinişte, el o privea lung şi gura i se strâmba batjocoritor. Şi arogant. Poate încrezător. Nu, pirateresc se potrivea mai bine. Şi sexy. Foarte sexy.
Gura lui Cheyenne se uscă, brusc. Se putea ca Strong-ii să fie antisociali, dar fuseseră înzestraţi din plin cu frumuseţe şi sex appeal, ceea ce accentua ranchiuna celor din oraş. Dacă ei ar fi fost urâţi, fizic, pericolul asupra tineretului din comunitatea lor ar fi fost mai mic. De aceea Caleb Strong era considerat o ameninţare, o mare ameninţare.
Felinarul de pe o stradă alăturată ilumina trăsăturile ascuţite ale feţei sale. Părul lui blond-închis, tăiat mai scurt ca în zilele de şcoală, era decolorat de soare, iar gura îi era frumos conturată, buza de jos senzuală, ispititoare. Bronzul îi făcea ochii mai albaştri şi mai strălucitori. Păreau să lucească cu o intensitate vibrantă, care constrângea, o intriga…
Cheyenne simţi o ameninţare dureroasă. Îşi aminti cum se uitase în acel ochi, cu mult timp în urmă, într-o zi de octombrie, când venise acasă de la liceu. Încă mai vedea scena: era îmbrăcată într-o fustă bleu cu alb, în jacheta lungă de la uniformă, avea părul strâns în codiţe şi legat cu funde albe şi bleu.
O luase pe scurtătură, pe o alee din apropierea liceului, grăbindu-se să ajungă acasă înainte de apusul soarelui. Caleb, care mergea pe o motocicletă neagră – oare aceeaşi pe care era azi? – apăruse, ca din senin şi se oprise lângă ea.
— Să nu-ţi vină să-ţi crezi ochilor şi urechilor, zisese el, caustic. Este micuţa domnişoară Whitney, călătorind prin partea săracă a oraşului. Cheyenne îşi aminti cum pulsul i se accelerase în timp ce rămăsese cu gura căscată la el, la părul lui lung, la gura lui senzuală şi supărată şi la ţigara care îi tremura între buze. Purta blugi şi un tricou alb, iar tatuajul cu cobre dispăruse sub mânecă, atunci când îşi mutase mâna pe ghidon.
Ea murmurase o scuză despre faptul că pierduse maşina şi că se grăbea să ajungă acasă, înainte să se lase întunericul. Chiar când vorbise, îşi imaginase cam cum o vedea el, ca pe o fetiţă cuminte, una pe care nu ar fi lipit-o strâns de el, într-o îmbrăţişare pasională, ca cea în care fusese prins şi pentru care Penny Sherwood fusese suspendată trei zile din şcoală.
Cheyenne observase această scenă toridă în drum spre sala de gimnastică, iar scena îi zăbovise mult timp în minte. Şi-o putea aminti chiar azi. Penny Sherwood se agăţase de Caleb, cu braţele în jurul gâtului lui şi cu o coapsă ridicată peste şoldul lui, în timp ce el o mângâia cu mâinile peste tot şi o săruta cu foc. Fusese şocată şi trezise cele mai ciudate şi mai ridicole stări în Cheyenne. Ştia că erau enervante, dar şi plăcute, totodată.
— Vrei să te sui? o întrebase tânărul Caleb, uimind-o cu invitaţia lui. Timp de câteva secunde fusese tentată să se suie în spatele lui, pe acea motocicletă neagră şi diavolească.
N-o făcuse, bineînţeles. Îndepărtând atracţia, dăduse din cap şi refuzase cu un politicos „Nu, mulţumesc”.
La urma urmei, ea era o fată de calitate, o Whitney, şi nu-şi putea păta reputaţia mergând pe motocicletă, în spatele lui Caleb Strong, cu braţele înfăşurate în jurul taliei lui.
— Speriată? o încercase el.
Ea îşi ridicase capul sus şi negase, şi-i spusese că prefera să meargă pe jos.
El râsese şi continuase să o escorteze până în şoseaua principală.
— Data viitoare, mergi pe drumul cel lung spre casă şi fereşte-te de alei, altfel, ai putea da de un lup fioros pe motocicletă, care te va răpi din lumea ta sigură. Apoi dispăruse, râsul lui amestecându-se cu vuietul motocicletei.
Şi iată-i din nou, paisprezece ani mai târziu. Un râs şăgalnic o năpădi pe Cheyenne când îi întâlni privirea intensă. Simţea că el se uita undeva, în sufletul ei, venerând-o pe făptura sensibilă care nu a lăsat niciodată pe cineva să o tragă din lumea ei sigură.
— O să mă inviţi înăuntru să-mi văd nepoata? Sau să aranjez să o văd acasă, la Crystal? La urma urmei, trebuie să te gândeşti şi la vecinii tăi. Ştiu că ideea de a avea un Strong în preajmă trebuie să-i sperie ca naiba. Dacă o să apărem mai mulţi dintre noi pe acolo, or să înnebunească.
Cuvintele lui şoptite conţineau atâta adevăr, încât Cheyenne roşi.
— Eşti foarte direct, zise ea, pe un ton strangulat.
— Adevărat. Las limbajul ales pe seama femeilor de genul tău, doamnă Cheyenne.
Ea era aşa de moale, încât scăpă lesa câinelui.
— Toţi se gândesc la lumea lui Joni Lynn, zise ea, încercând să aducă discuţia pe un făgaş normal şi neutru.
El râse.
— Atunci, probabil se gândesc că a fost schimbată la naştere, sau ceva de acest fel. Că, probabil, într-o casă respectabilă şi fără pată, din Whitneyville, unii sunt terorizaţi de copilul Strong, care a fost o povară încă de când l-au adus acasă de la spital. Faptul că nu este o Strong din născare va confirma talentul lui Joni Lynn.
Cheyenne tresări. Destul de incredibil, acum două săptămâni, Martha Mayfield îi expusese o teorie similară. Familia Mayfield înghiţea mai uşor aceasta decât faptul că o Strong putea fi atât de talentată, de morală şi de sociabilă.
Peppy îşi alese chiar acel moment să tragă de lesă, nerăbdător în încercarea de a se mişca din nou.
Nu întâlni nicio rezistenţă, din moment ce Cheyenne nu apucase celălalt capăt. Peppy lătră, triumfător, şi o şterse, profitând de libertatea lui neaşteptată.
— Peppy, întoarce-te! ţipă Cheyenne. Privi cum vârful cozii câinelui dispăru după bloc. Peppy! Vocea ei se ridică într-o comandă, o comandă căreia câinele nu i se supuse. Peppy o luă la sănătoasa, fără să se uite înapoi.
— Peppy a şters-o, remarcă Caleb.
— Nu a mai ieşit singur noaptea, zise Cheyenne, nervoasă. A scăpat o dată, în timpul zilei, şi nu l-am găsit ore întregi. În cele din urmă, ne-a sunat un vecin şi ne-a spus că l-a văzut pe Ruta Şase, sărind în susul şi în josul drumului. A fost lovit aproape de trei ori!
— Se pare că i s-a suit libertatea la cap. Acelaşi lucru i s-a întâmplat vărului meu Bo, chiar după ce a ieşit prima dată din puşcărie. A fost atât de sălbatic, încât a fost închis la loc, după o zi.
— Oh! Un sentiment de ceva ireal o năpădi pe Cheyenne. Nu mai auzise pe nimeni vorbind de vreo rudă închisă, pentru că nu cunoscuse pe nimeni care să fi păţit aşa ceva.
Apoi văzu strălucirea din ochii imposibil de albaştri ai lui Caleb. Nu aruncase remarca asta la întâmplare, ci o calculase intenţionat, ca să o şocheze. De parcă ar fi ales, în mod deliberat, ca un bărbat ca el să spună aceste lucruri unei femei cum era ea.
Ea îl fixă cu privirea, uimită de ceea ce simţea.
— Poate mă duc să-l vânez pe Peppy, continuă el, zâmbind. Îl prind şi îl duc acasă. Friptura de câine este o minunăţie. Este o delicatesă pentru noi, Strong-ii.
Ea ştia că el o batjocorea, pe ea şi întregul oraş, pentru opinia nefondată pe care o avea despre ei.
— O, termină! zise ea, dur. Nu cred o clipă că Strong-ii mănâncă câini!
— A, doamna este un cetăţean luminat, cu vederi liberale. Dar spune-mi, madam, ţi-ai lăsa fiul sau fiica să se întâlnească cu un Strong?
— De vreme ce fiica mea are şase ani şi fiul meu doar cinci, cred că întrebarea este nepotrivită.
— O scăpare foarte frumoasă, domnişoară Cheyenne. Eşti o femeie manierată, când şi când. Şi, cu siguranţă, prea bine crescută ca să rişti să te sui pe şaua motocicletei mele, ca să căutăm câinele.
Zâmbetul lui încrezător şi răutăcios o aţâţă, de parcă el ştia că nu-i va accepta provocarea.
O năpădi un acces de sălbăticie total neaşteptat. Era uimită că recunoştea aceste sentimente, din moment ce niciodată nu fusese furioasă.
Aşa cum ştia Caleb Strong.
Respiră adânc. Inima îi bubuia în piept şi simţi cum mintea i se luminează. El era al naibii de sigur că ea nu va evada din mica ei lume sigură.
Ei, ce ştia el? întrebă o voce din subconştientul ei.
— Îţi accept invitaţia amabilă de a-l căuta pe Peppy, spuse ea, şi făcu un pas mare spre motocicleta monstruoasă.
