Viewing Single Post
AnnaE
#0

Marturisiri si anateme de Emil Cioran

 

La liziera existenţei

 

Cînd Cristos a coborît în infern, dreptcredincioşii întru legea cea veche, Abel, Enoh, Noe, i-au întîmpinat cu neîncredere învăţătura şi n-au răspuns chemării sale. L-au crezut trimisul celui Viclean, de ale cărui mreje se temeau. Numai Cain şi cei din spiţa lui au primit ori s-au făcut că primesc noua doctrină, l-au urmat pe Isus şi au părăsit infernul împreună cu el. — Iată ce propovăduia Marcion.

«Izbînda celui rău», vechea obiecţie adusă ideii de Creator milostiv sau măcar onorabil — cine a argumentat-o mai temeinic decît acest eretic, cine i-a mai desluşit cu atîta pătrundere caracterul insurmontabil?

 

*

 

Paleontolog de ocazie, am petrecut mai multe luni meditînd asupra scheletului. Rezultat: abia cîteva pagini. .. Subiectul, ce-i drept, nu îndemna la prolixitate.

 

*

 

A-i supune aceluiaşi tratament pe poet şi pe gînditor mi se pare o greşeală de gust. Sînt domenii de care filozofii n-ar trebui să se apropie. Să dezarticulezi un poem la fel cum dezarticulezi un sistem e un delict, ba chiar un sacrilegiu.

Lucru ciudat: poeţii exultă cînd nu pricep ce se înşiră despre ei. Jargonul îi măguleşte şi le dă iluzia unui progres. Această slăbiciune îi coboară la acelaşi nivel cu glosatorii lor.

 

*

 

Pentru budism (la drept vorbind, pentru Orient în general), neantul nu comportă semnificaţia întru cîtva sinistră pe care i-o atribuim noi. El se confundă cu o experienţă-limită a luminii sau, dacă vreţi, cu o stare de veşnică absenţă luminoasă, de vid radios: e fiinţa care şi-a depăşit toate atributele, sau mai curînd o non-fiinţă în chipul cel mai înalt pozitivă şi care răspîndeşte o fericire fără materie, fără substrat, fără nici un reazem în vreuna din lumi.

 

*

 

Singurătatea mă împlineşte într-atît, că pînă şi cel mai neînsemnat rendez-vous e pentru mine o crucificare.

 

*

 

Filozofia hindusă urmăreşte eliberarea; a grecilor, cu excepţia lui Pyrrhon, a lui Epicur şi a cîtorva inclasificabili, este decepţionantă: nu caută decît... adevărul.

 

*

 

Nirvana a fost comparată cu o oglindă ce n-ar mai reflecta nici un obiect. Cu o oglindă, aşadar, veşnic pură, veşnic nefolosită.

 

*

 

Cristos l-a numit pe Satan: «Prinţul lumii acesteia»; Sfîntul Pavel, vrînd să-i întărească spusa, avea să pună punctul pe i: «dumnezeu al acestei lumi».

Cînd asemenea autorităţi în materie îi spun pe nume celui ce ne cîrmuieşte, mai avem oare dreptul să facem pe dezmoşteniţii?

 

*

 

Omul e liber, dar nu şi în adîncul fiinţei sale. La suprafaţă, el face ce vrea; în straturile sale neştiute, «voinţă» este o vorbă lipsită de sens.

 

*

 

Pentru a-i dezarma pe invidioşi, ar trebui să ieşim pe stradă în cîrje. Numai tabloul decăderii noastre îi îmblînzeşte oarecum pe prietenii şi pe duşmanii noştri.

 

*

 

Pe bună dreptate ne credem, în fiece epocă, martori la dispariţia ultimelor urme ale Paradisului terestru.

 

*

 

Iarăşi Cristos. După o povestire gnostică, din ură pentru fatum, el s-ar fi înălţat la cer ca să tulbure ordinea sferelor şi să ne împiedice să iscodim astrele.

În acea răvăşeală, ce s-o fi întîmplat cu steaua mea, sărmana?

 

*

 

Kant a trebuit să aştepte anii din urmă ai bătrîneţii pentru a vedea părţile întunecate ale existenţei şi a semnala «eşecul oricărei teodicei raţionale» .

  ... Alţii, mai norocoşi, şi-au dat seama de asta mai înainte chiar de a începe să filozofeze.

 

*

 

S-ar zice că materia, invidioasă pe viaţă, o spionează ca să-i descopere punctele slabe şi ca s-o pedepsească pentru iniţiativele şi trădările ei. Căci viaţa nu e viaţă decît trădînd materia.

 

*

 

Sînt distinct de toate senzaţiile mele. Nu reuşesc să pricep cum se întîmplă asta. Nu reuşesc nici măcar să pricep cine le încearcă. Şi de altfel cine-i acest eu din cele trei propoziţii?

 

*

 

Tocmai am citit o biografie. Ideea că toate personajele evocate nu mai există decît în această carte mi s-a părut atît de insuportabilă, încît a trebuit să mă întind în pat ca să nu leşin.

 

*

 

Cu ce drept îmi arunci în faţă adevărurile mele? Îţi permiţi o familiaritate pe care n-o accept. Tot ce susţii este exact, recunosc. Dar nu ţi-am îngăduit să fii sincer cu mine. — (După fiecare acces de furie, ruşine însoţită de obişnuita umflare în pene: «Asta, cel puţin, e viaţă adevărată», urmată, la rîndu-i, de o ruşine şi mai mare.)

 

*

 

«Sînt un laş, nu pot îndura suferinţa de a fi fericit.»

Ca să desluşesc pe cineva, ca să-l cunosc cu adevărat, îmi e destul să văd cum reacţionează la această mărturisire a lui Keats. Dacă nu înţelege pe dată, e de prisos să continui.

 

*

 

Spăimîntătură — ce păcat că acest cuvînt a dispărut o dată cu marii predicatori!

 

*

 

Omul fiind un animal bolnăvicios, orice cuvînt sau gest al lui are valoare de simptom.

 

*

 

«Sînt uluit că un om atît de remarcabil a putut să moară», i-am scris văduvei unui filozof. Nu mi-am dat seama de stupiditatea scrisorii mele decît după ce-o expediasem. Să-i trimit alta însemna să risc o nouă gafă. În materie de condoleanţe, tot ce nu e clişeu frizează necuviinţa ori absurdul.

 

*

 

Septuagenară, lady Montague mărturisea că încetase, de unsprezece ani, să se privească în oglindă.

Excentricitate? Se poate, dar numai pentru cei ce nu cunosc calvarul întîlnirii zilnice cu propria mutră.

 

*

 

Nu pot vorbi decît despre ceea ce simt; or, în acest moment nu simt nimic. Totul îmi pare anulat, totul e suspendat pentru mine. Încerc să nu fac din asta motiv de amărăciune şi nici de trufie. «De-a lungul numeroaselor vieţi pe care le-am trăit, citim în Comoara adevăratei Legi, de cîte ori nu ne-am născut în van, de cîte ori nu am murit zadarnic!»

 

*

 

Cu cît omul înaintează, cu atît mai puţin va avea la ce să se convertească.

 

*

 

Cea mai bună metodă ca să te scapi de un duşman e să-l vorbeşti numai de bine, peste tot. Se va găsi cineva să i-o spună, iar el n-o să mai aibă forţa de a-ţi face rău: îi vei fi sfărîmat resortul lăuntric ... O să-şi continue războiul contra ta, dar fără vlagă şi fără consecvenţă, căci va fi încetat, inconştient, să te urască. Iată-l înfrînt, fără măcar să-şi bănuiască înfrîngerea.

 

*

 

Cunoaştem ucazul lui Claudel: «Sînt de partea oricărui Jupiter, contra tuturor Prometeilor.»

Chiar dacă ţi-ai pierdut orice iluzii în privinţa revoltei, asemenea enormitate îl trezeşte pe teroristul aţipit în tine.

 

*

 

Nu le porţi pică celor pe care i-ai insultat; din contră, eşti dispus să le recunoşti toate meritele imaginabile. Această generozitate, din păcate, n-ai s-o regăseşti niciodată la cel insultat.

 

*

 

Nu mă interesează ce-i care se lipsesc de Păcatul originar. in ce mă priveşte, am apelat la el în toate împrejurările şi, fără el, nu ştiu cum aş putea evita o permanentă consternare.

 

*

 

Kandinski susţine că galbenul este culoarea vieţii.

... Înţelegem acum de ce culoarea asta e atît de supărătoare pentru ochi.

 

*

 

Cînd trebuie să iei o hotărîre capitală, lucrul cel mai primejdios e să-i ceri altuia sfatul, căci, cu excepţia cîtorva rătăciţi, nu-i nimeni să-ţi vrea cu sinceritate binele.

 

*

 

A inventa cuvinte noi ar fi, după Doamna de Staël, «simptomul cel mai sigur al sterilităţii ideilor». Remarca pare şi mai justă acum decît era la începutul veacului trecut. încă din 1649, Vaugelas decretase: «Nu-i este nimănui îngăduit să fabrice cuvinte noi, nici măcar suveranului.»

Ar trebui ca filozofii, mai mult decît scriitorii, să mediteze la această interdicţie înainte chiar de a începe să gîndească!

 

*

 

Înveţi mai multe Într-o noapte albă decît într-un an întreg de somn. Altfel spus, o ciomăgeală e mult mai instructivă decît siesta.

 

*

 

Durerile de urechi de care suferea Swift se află, în parte, la originea mizantropiei lui.

Dacă mă interesez atîta de beteşugurile altora, e ca să-mi găsesc de îndată puncte comune cu ei. Am uneori impresia că am împărtăşit toate chinurile celor pe care i-am admirat.

 

*

 

Azi-dimineaţă, după ce am auzit un astronom vorbind despre miliarde de sori, am renunţat să-mi fac toaleta: la ce bun să te mai speli?

 

*

 

Plictisul e desigur o formă de anxietate, dar o anxietate din care frica a fost eliminată. Cînd te plictiseşti nu te temi, într-adevăr, de nimic, decît cel mult de plictisul însuşi.

 

*

 

Orice ins care a trecut printr-o încercare îi priveşte de sus pe cei cărora nu le-a fost dat s-o îndure. Insuportabila infatuare a celor operaţi...

 

*

 

La expoziţia Paris-Moscova, cutremurare în faţa portretului, pictat de Ilia Repin, al lui Remizov tînăr. Cînd l-am cunoscut, Remizov avea optzeci şi şase de ani; locuia într-un apartament aproape gol, rîvnit, pentru fiica ei, de portăreasa care uneltea să-l evacueze, sub pretext că locul e un focar de infecţie, un cuib de şobolani. Iată unde ajunsese omul pe care Pasternak îl socotea drept cel mai mare stilist rus. Contrastul dintre bătrînul hîrbuit, jalnic, uitat de toţi şi imaginea tînărului strălucitor pe care o aveam sub ochi mi-a tăiat orice poftă de a mai vizita şi restul expoziţiei.

 

*

 

Cei vechi priveau cu suspiciune reuşita nu doar pentru că se temeau de invidia zeilor, ci şi din cauza dezechilibrului interior legat de orice succes ca atare. Să fi înţeles această primejdie — ce avantaj asupra noastră!

 

*

 

E cu neputinţă să petreci nopţi albe şi să practici o meserie: dacă, pe vremea tinereţii mele, părinţii nu mi-ar fi subvenţionat insomniile, negreşit mi-aş fi pus capăt zilelor.

 

*

 

Sainte-Beuve scria în 1849 că tineretul se îndepărtează de răul romantic spre a visa, după exemplul saint-simonienilor, la «triumful fără margini al industriei».

Acest vis, realizat pe deplin, discreditează toate făptuirile noastre şi însăşi ideea de speranţă.

 

*

 

Acei copii pe care nu i-am vrut — de-ar şti ce fericire îmi datorează!

 

*

 

În timp ce dentistul îmi scormonea maxilarele, îmi spuneam că Timpul e unicul subiect asupra căruia face să meditezi, că din cauza Lui mă găsesc pe acest scaun fatal şi că totul se duce de rîpă, inclusiv ultimii dinţi ce-mi rămîn.

 

*

 

Dacă niciodată n-am avut încredere în Freud, de vină este tatăl meu: îi povestea mamei visele de peste noapte şi îmi strica în felul ăsta toate dimineţile.

 

*

 

Înclinarea spre rău fiind înnăscută, nu e nevoie să-ţi dai vreo osteneală ca s-o dobîndeşti. Copilul îşi exercită instinctele rele dintru început — şi cu cîtă dexteritate, cu cîtă competenţă, cu cîtă îndîrjire!

O pedagogie demnă de numele ei ar trebui să prevadă stagii în cămaşa de forţă. Şi poate că această măsură ar trebui extinsă dincolo de copilărie, la toate vîrstele, spre marele folos al tuturora.

 

*

 

Vai de scriitorul care nu-şi cultivă megalomania, care o vede cum scade şi nu reacţionează. Foarte curînd îşi va da seama că nu devii normal fără să te coste.

 

*

 

Mă chinuia o angoasă de care nu ştiam cum o să scap. Sună cineva la uşă. Deschid. In prag, o doamnă mai în vîrstă, pe care chiar că n-o aşteptam. Timp de trei ceasuri m-a tocat la cap cu asemenea tîmpenii, încît angoasa mi s-a transformat în furie. Eram salvat.

 

*

 

Tirania îl frînge ori îl întăreşte pe individ; libertatea îl moleşeşte şi face din el o fantoşă. Omul are mai multe şanse de a se mîntui prin infern decît prin paradis.

 

*

 

Două prietene, actriţe într-o ţară din Est. Una pleacă în Occident unde ajunge bogată şi celebră, cealaltă rămîne acasă, necunoscută şi săracă. După o jumătate de secol, Într-o călătorie, îi face o vizită prietenei norocoase. «Era cu un cap mai înaltă decît mine, iar acum e chircită şi paralizată.» Urmează alte detalii, după care îmi spune în chip de concluzie: «Nu de moarte mi-e frică, ci de moartea în viaţă.»

Nimic mai bun pentru a camufla o revanşă tardivă decît recursul la reflecţia filozofică.

 

*

 

Crîmpeie, gînduri trecătoare, spui tu. Dar pot fi ele numite trecătoare cînd este vorba de obsesii, de gînduri a căror esenţă e tocmai că nu trec?

 

*

 

Îi scrisesem cîteva rînduri foarte moderate, foarte cumsecade unuia care nu le merita defel. Înainte de a i le trimite, am adăugat cîteva aluzii condimentate cu un venin discret. În fine, în chiar momentul cînd puneam scrisoarea la poştă, am simţit că mă cuprinde furia şi, o dată cu ea, dispreţul pentru pornirea mea nobilă, pentru regretabilul meu succes de distincţie.

 

*

 

Cimitirul Picpus. Un tînăr şi o cucoană cam trecută. Paznicul le atrage atenţia că cimitirul e rezervat pentru urmaşii celor ghilotinaţi. Cucoana ripostează:

Asta şi sîntem!

Cu ce ton! În definitiv, poate că spunea adevărul. însă tonul acela înţepat m-a făcut să trec pe dată de partea călăului.

 

*

 

Deschid, într-o librărie, Predicile lui Meister Eckhart şi citesc că suferinţa îi este insuportabilă celui ce suferă pentru sine, dar că-i este uşoară celui ce suferă pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi duce povara, chiar dacă-i grea cît suferinţa lumii întregi.

Nu întîmplător am nimerit peste pasajul acesta, căci prea se potriveşte celui ce nu va putea niciodată să-şi treacă povara de pe umerii săi pe ai altuia.

 

*

 

După Cabala, Dumnezeu îngăduie ca slava lui să pălească pentru ca îngerii şi oamenii s-o poată suporta. Altfel spus, Creaţia coincide cu o scădere a luminii divine, cu o sforţare Întru întuneric la care Creatorul a consimţit. Ipoteza întunecării voluntare a lui Dumnezeu are meritul de a face să ne descoperim propriile tenebre, vinovate de lipsa noastră de receptivitate faţă de o anume lumină.

 

*

 

Idealul ar fi să te poţi repeta precum ... Bach.

 

*

 

Ariditate grandioasă, supranaturală: parcă aş începe o nouă existenţă pe o planetă unde cuvîntul ar fi necunoscut, într-un univers refractar la limbaj şi incapabil de a-şi crea vreunul.

 

*

 

Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Patrie asta înseamnă şi nimic altceva.

 

*

 

După ce ai citit într-o lucrare de inspiraţie psihanalistă că tînărul Aristotel fusese cu siguranţă gelos pe Filip, tatăl lui Alexandru, viitorul său elev, fără să vrei te gîndeşti că un sistem cu pretenţie de terapeutică şi în care se născocesc asemenea ipoteze nu poate fi decît suspect, căci inventează secrete din plăcerea de a inventa explicaţii şi vindecări.

 

*

 

Are ceva de şarlatan oricine izbîndeşte Într-un domeniu sau altul.

 

*

 

O vizită într-un spital şi, după cinci minute, devii budist dacă nu erai, sau redevii, dacă încetaseşi să fii.

 

*

 

Parmenide. Nu zăresc nicăieri fiinţa pe care o ridică el în slăvi şi nu mă pot imagina în sfera sa, ce n-are nici o fisură, nici un loc pentru mine.

 

*

 

În compartiment, vecina din faţă, o femeie de o urîţenie indecentă, sforăia cu gura căscată: o agonie dezgustătoare. Ce să fac? Cum să suport asemenea spectacol? — Stalin mi-a venit în ajutor. In tinereţea lui, în timp ce trecea printre două rînduri de zbiri ce-l biciuiau, s-a cufundat cu totul în lectura unei cărţi, astfel încît şi-a abătut atenţia de la ploaia de lovituri. întărit de pilda aceasta, m-am cufundat şi eu într-o carte şi m-am oprit la fiece cuvînt cu o rîvnă extremă, pînă în clipa cînd monstrul a încetat să agonizeze.

 

*

 

Îi spuneam deunăzi unui prieten că, deşi nu mai cred în scris, n-aş vrea nici să renunţ la el, că munca este o iluzie respectabilă şi, după ce mîzgălesc o pagină sau măcar o frază, Întotdeauna îmi vine să fluier.

 

*

 

Religiile, ca şi ideologiile care le-au moştenit viciile, nu sînt decît cruciade împotriva umorului.

 

*

 

Filozofii pe care i-am cunoscut erau, fără excepţie, nişte impulsivi.

Meteahna Occidentului i-a marcat chiar şi pe cei ce ar fi trebuit să fie imuni la ea.

 

*

 

Să fie asemenea lui Dumnezeu, iar nu asemeni zeilor — iată ţelul adevăraţilor mistici, care ţintesc prea sus spre a se mulţumi cu politeismul.

 

*

 

Sînt căutat pentru un colocviu în străinătate, căci e nevoie, pare-se, de îndoielile mele.

Scepticul de serviciu al unei lumi care apune.

 

*

 

În ce voi fi constînd — n-am s-o stiu niciodată. E drept că nu ştim nici în ce constă Dumnezeu, căci ce noimă are expresia: a consta în sine pentru noi, care nu avem un temei nici înlăuntrul, nici în afara noastră?

 

*

 

Abuzez de cuvîntul Dumnezeu, îl folosesc ades, prea ades. O fac de fiecare dată cînd ajung la o limită şi am nevoie de-o vocabulă pentru a numi ceea ce vine după. Între Dumnezeu şi De-neconceput, îl prefer pe primul.

 

*

 

Cutare cărţulie evlavioasă susţine că incapacitatea de a opta e semn că n-ai fi «luminat de lumina dumnezeiască».

Cu alte cuvinte, nehotărîrea, această obiectivitate absolută, ar fi o cale a pierzaniei.

 

*

 

Musai găsesc un cusur la toţi cei care se interesează de aceleaşi lucruri ca mine...

 

*

 

 

Am citit o lucrare despre bătrîneţe doar pentru că fotografia autorului mă îndemna s-o fac. Acel amestec de rînjet şi de implorare, acea expresie de stupoare schimonosită — ce reclamă, ce garanţie!

 

*

 

«Lumea aceasta n-a fost creată după dorinţa Vieţii», se spune în Ginza, text gnostic al unei secte mandeene din Mesopotamia.

Să ne amintim aceste vorbe de fiecare dată cînd nu dispunem de un argument mai bun pentru a risipi o decepţie.

 

*

 

După atîţia ani, după o viaţă-ntreagă, o revăd. «De ce plîngi?», a fost prima mea Întrebare. «Dar nu plîng», mi-a răspuns ea. Într-adevăr, nu plîngea: îmi zîmbea, ci vîrsta deformîndu-i trăsăturile, bucuria nu mai răzbătea pe chipul ei, pe care tot aşa de bine ai fi putut să citeşti: «Cine nu moare de tînăr o s-o regrete mai devreme sau mai tîrziu.».

 

*

 

Cel care-şi supravieţuieşte îşi ratează... biografia. În definitiv, nu pot fi socotite Împlinite decît destinele frînte.

 

*

 

N-ar trebui să ne deranjăm prietenii decît cu ocazia înmormîntării noastre. Şi poate nici atunci!

 

*

 

Plictisul, un rău considerat frivol, ne face totuşi să Întrezărim abisul din care emană nevoia de a ne ruga.

 

*

 

«Din tot ce a creat, nimic nu-l scîrbeşte pe Dumnezeu mai mult decît lumea aceasta şi, din ziua-n care a creat-o, şi-a întors faţa de la ea, într-atît o urăşte.»

Nu ştiu cine era misticul musulman care a scris aceste cuvinte, n-am să ştiu niciodată numele acestui prieten.

 

*

 

Categoricul avantaj al muribunzilor: să poată debita banalităţi fără a se compromite.

 

*

 

Retras la ţară după moartea fiicei sale Tullia, Cicero, copleşit de mîhnire, îşi adresa lui însuşi scrisori de consolare. Ce păcat că nu au fost găsite şi, mai mult decît atît, ce păcat că această terapie nu a devenit curentă! E drept că, de-ar fi fost adoptată, religiile dădeau de mult faliment.

 

*

 

Un patrimoniu cu adevărat al nostru: momentele în care n-am făcut nimic ... Sînt cele care ne formează, ne individualizează, ne fac deosebiţi.

 

*

 

Un psihanalist danez care suferea de migrene rebele şi care urmase fără succes tratamentul unui confrate veni la Freud, iar acesta îl vindecă în cîteva luni. Freud însuşi o spune, şi nu avem de ce să nu-l credem. Un discipol, oricît i-ar fi de rău, nu poate să nu se simtă mai bine atunci cînd îşi întîlneşte zilnic Maestrul. Ce tratament mai bun decît să-l vezi pe cel care în ochii tăi e fără pereche că dă atîta importanţă mizeriilor tale! Puţine beteşuguri n-ar ceda în faţa unei asemenea solicitudini. Să ne reamintim că Magistrul avea toate calităţile unui fondator de sectă deghizat în om de ştiinţă. Dacă i-au reuşit tămăduiri nu e atît datorită metodei, cît credinţei sale.

Attachments