Silogismele amaraciunii de Emil Cioran
Atrofia cuvîntului
Formaţi la şcoala veleitarilor, idolatri ai fragmentului şi ai stigmatului, aparţinem unui timp clinic în care numai cazurile contează. Ne interesează mai ales ceea ce scriitorul nu a exprimat, ceea ce ar fi putut spune, dar n-a spus, ne atrage doar faţa sa nevăzută. Dacă scriitorul a lăsat o operă, dacă s-a înfăţişat pe de-a-ntregul, atunci, cu siguranţă, îl vom lăsa să cadă în uitare. Magie a artistului nerealizat..., a învinsului care şi-a risipit dezamăgirile, care nu a ştiut să le facă să rodească.
Atîtea pagini, atîtea cărţi care ne-au mişcat cîndva şi pe care le recitim numai pentru a studia meşteşugul potrivirii adverbelor sau al alegerii adjectivelor!
Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulţi numărul capodoperelor.
De nu ne-am îndoi de noi înşine, scepticismul ne-ar fi literă moartă, îngrijorare convenţională, doctrină filozofică.
Nu mai vrem să îndurăm povara „adevărurilor", nici să ne lăsăm păcăliţi de ele sau să le devenim complici. Visez la o lume în care oamenii ar fi gata să moară pentru o virgulă.
Cit de mult îmi plac acele minţi socotite de mîna a doua (Joubert, mai ales) care, din discreţie, au refuzat să-şi asume propriul geniu şi, temîndu-se că-l au, şi-au dus viaţa în umbra geniului altora.
Dacă Molière s-ar fi aplecat asupra propriilor adîncuri, Pascal, comparat cu el, ne-ar părea un jurnalist.
Certitudinile exclud stilul: grija pentru exprimare e apanajul celor ce nu pot adormi într-o credinţă. Lipsiţi de un temei solid, ei se agaţă de cuvinte, simulacre de realitate, pe cînd ceilalţi, siguri pe convingerile lor, nu pun preţ pe înfăţişare şi se răsfaţă în tihna improvizaţiei.
Feriţi-vă de cei ce întorc spatele dragostei, ambiţiei, societăţii. Pentru aceste renunţări, se vor răzbuna.
Plutarh, azi, ar scrie Vieţile paralele ale rataţilor.
Romantismul englez a fost un amestec fericit de laudanum, exil şi ftizie; cel german – de alcool, provincie şi suicid.
Anumite personaje ar fi trebuit să trăiască în oraşe ale Germaniei epocii romantice. Cît de acasă ar fi fost un Gérard von Nerval la Tübingen sau la Heidelberg!
Răbdarea germanilor e fără margini, pînă şi în privinţa nebuniei, pe care Nietzsche a îndurat-o unsprezece ani, iar Hölderlin patruzeci.
Luther, prefigurare a omului modern, a întrunit toate formele de dezechilibru: în el convieţuiau un Pascal şi un Hitler…
„… numai adevărul este plăcut”. – De aici provin lacunele Franţei, respingerea Nedesluşitului şi Negurosului, antipoezia şi antimetafizica ei. Mai mult chiar decît Descartes, Boileau avea să copleşească un întreg popor, cenzurîndu-i geniul..
Infernul – precis ca un proces-verbal;
Purgatoriul – fals, ca orice aluzie la cele cereşti;
Paradisul – etalare de plăsmuiri serbede…
Trilogia lui Dante constituie cea mai strălucită reabilitare a Diavolului pe care va fi întreprins-o vreodată un creştin.
Shakespeare: loc al întîlnirii unui trandafir cu o secure…
Să-ţi ratezi viaţa înseamnă să ajungi la poezie – fără sprijinul talentului.
Numai minţile superficiale abordează ideea cu delicateţe.
Menţionarea necazurilor administrative („the law’s delay, the insolence of office”) printre motivele care justifică sinuciderea mi se pare lucrul cel mai adînc din spusele lui Hamlet.
Modalităţile-i de exprimare fiind tocite, arta se orientează spre nonsens, spre un univers închis şi incomunicabil. Orice freamăt inteligibil – în pictură, muzică sau poezie — ne pare, pe drept cuvînt, desuet şi vulgar. Publicul va dispărea curînd şi, la scurtă vreme după el, arta.
O civilizaţie care a început prin zidirea de catedrale se va sfîrşi prin ermetismul schizofreniei.
La mii de leghe depărtare de poezie, sîntem legaţi de ea prin nevoia năprasnică de a urla: ultimul stadiu al lirismului.
Să fii un Raskolnikov – fără să ai omorul drept scuză.
Aforismul e cultivat numai de cei care au cunoscut frica în mijlocul cuvintelor, frica de a se nărui împreună cu toate cuvintele.
Unde nu ne-am putea întoarce la acele vremuri în care fiinţele nu erau siluite de vocabule, la laconismul interjecţiei, la năuceala paradisiacă, la vesela stupoare de dinaintea graiului!
E uşor să fii profund: ajunge sa te laşi copleşit de propriile-ţi tare.
Orice cuvînt mă doare. Şi, totuşi, cît mi-ar plăcea să aud flori sporovăind despre moarte!
Adevărate modele de stil: înjurătura, telegrama şi epitaful.
Romanticii au fost ultimii mari cunoscători în domeniul sinuciderii.. De la ei încoace, arta le-a fost sabotată… Ca să fie din nou ce a fost, ar trebui un nou „mal du siècle”.
Privarea literaturii de fardurile care-i acoperă adevăratul chip e la fel de periculoasă ca deposedarea filozofiei de jargonul păsăresc. Să se reducă oare creaţia spirituală la transfigurarea de fleacuri? Să nu existe substanţă decît în afara articulării, în rictus şi catalepsie?
O carte care, după ce va fi nimicit totul, nu se nimiceşte şi ea ne va fi scos din sărite degeaba.
Iată-ne, monade dislocate, la capătul tristeţilor prudente şi al anomaliilor previzibile: tot mai multe semne vestesc hegemonia delirului.
„Sursele” unui scriitor sînt de căutat în temeiurile sale de ruşinare: dacă nu le descoperă în sine sau refuză să ia notă de ele, e menit plagiatului sau criticii.
Occidentalul te duce cu gîndul la un erou dostoievskian care ar avea cont la bancă.
Un bun dramaturg trebuie să aibă simţul asasinatului: de la elisabetani încoace, cine ştie să-şi omoare personajele?
Atît de bine s-a obişnuit celula nervoasă cu orice, încît nu mai putem nădăjdui că se va ivi vreodată o sminteală care, pătrunzînd in creiere, să le facă să pocnească.
De la Benjamin Constant încoace, nimeni n-a mai găsit tonul dezamăgirii.
Cel care, după ce-şi va fi însuşit principiile mizantropiei, va dori să meargă mai departe, va trebui să înveţe de la Swift: va afla cum dispreţul faţă de om poate fi adus la intensitatea nevralgiei.
Prin Baudelaire, fiziologia a pătruns în poezie, iar prin Nietzsche – în filozofie. Prin ei, dereglările organice s-au transfigurat în cînt şi în concept. Chinuiţi de boală, le-a fost scris să-i înnobileze acesteia destinul.
Taină – cuvînt pe care-l folosim ca să-i înşelăm pe ceilalţi, ca să-i facem să creadă că sîntem mai profunzi decît ei.
Faptul că Nietzsche, Proust şi Rimbaud supravieţuiesc fluctuaţiei modelor se explică prin gratuitatea cruzimii lor, prin chirurgia lor demonică, prin generozitatea otrăvii. Ferocitatea face opera să dăinuie, ferind-o de îmbătrînire. Afirmaţie fără temei? Gîndiţi-vă la prestigiul Evangheliei, carte agresivă, una dintre cele mai veninoase cîte-au fost.
Publicul se dă în vint după autorii zişi „umani”, ştie că n-are de ce să se teamă de ei; ramaşi, ca şi el, la jumătate de drum, îi vor propune o învoială cu Imposibilul, o viziune coerentă a Haosului.
Dezmăţul verbal al pornografilor vine adesea dintr-un exces de pudoare, din ruşinea de a-şi etala „sufletul” şi, mai ales, de a-l numi: e, în orice limbă, cuvîntul cel mai indecent.
În definitiv e foarte posibil ca o realitate să se ascundă îndărătul aparenţelor, dar ar fi ridicol să nădăjduim că limba e în stare s-o înfăţişeze. De ce, atunci, să ne complicam agăţîndu-ne de o anumită opinie mai degrabă decît de oricare alta, de ce să dam înapoi în faţa banalului sau a inimaginabilului, în faţa îndatoririi de a spune sau scrie orice? Un minimum de înţelepciune ne-ar obliga să susţinem toate tezele deodată, într-un eclectism al surîsului şi al distrugerii.
Teama de sterilitate îl determină pe scriitor să producă mai mult decît i-ar îngădui-o propriile-i resurse, adăugînd la minciunile trăite multe altele, împrumutate sau plăsmuite. Sub lespedea „Operelor complete” zace un impostor.
Pesimistul trebuie să-şi găsească zilnic cîte-o nouă raţiune de a exista: e o victimă a „sensului” vieţii.
Macbeth: un stoic al crimei, un Marc Aureliu cu pumnal.
Spiritul e marele profitor al înfrîngerilor cărnii, îmbogăţindu-se pe seama ei, devastînd-o, exultînd la nenorocirile ei: trăieşte din brigandaj. Civilizaţia îşi datorează izbînda isprăvilor unui tîlhar.
„Talentul” e mijlocul cel mai sigur de a denatura totul, de a sluţi înfăţişarea lucrurilor şi de a te înşela în prinţa propriei tale persoane. Existenţa adevărată e apanajul acelora pe care natura nu i-a copleşit cu vreo înzestrare. De aceea, e greu de conceput un univers fals decît cel literar şi un om mai lipsit de adevăr decît literatul.
Singura cale de mîntuire ar fi imitarea tăcerii. Dar limbuţia noastră e prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, sîntem în mod chimic legaţi de Cuvînt.
Urmărirea semnului în detrimentul semnificatului; limbajul considerat drept scop în sine, drept concurent al „realităţii”; mania exprimării. Chiar la filozofi; nevoia de înnoire în planul aparenţelor – caracteristici ale unei civilizaţii în care sintaxa primează asupra absolutului, iar gramaticianul asupra înţeleptului.
Goethe, artistul complet, e antipodul nostru: un caz pilduitor pentru ceilalţi. Neîmplinirea – ideal modern de perfecţiune – îi era străină şi nu voia să înţeleagă pericolele ce-i pîndeau pe alţii, iar pe cele ce-l priveau le-a asimilat atît de bine, încît n-a pătimit deloc de pe urma lor. Destinul lui limpede ne descurajează. Degeaba vom căuta la el secrete sublime sau sordide. Va trebui să fim de acord cu afirmaţia lui Rilke: „Nu am organ pentru Goethe.”
Nu vom fi vestejit nicicînd îndeajuns secolul al XIX-lea pentru că a înlesnit proliferarea acelui soi de glosatori, de maşini de citit, a acelei malformaţii a spiritului întruchipate de Profesor, simbol al declinului unei civilizaţii, al degradării stilului, al supremaţiei trudei asupra capriciului.
Să vezi totul din exterior, să sistematizezi inefabilul, să nu priveşti nimic drept în faţă, să inventariezi părerile altora!… Orice comentariu al unei opere e rău sau inutil, căci tot ce nu e direct e nul.
Odinioară, profesorii se aplecau cu precădere asupra teologiei. Aveau cel puţin scuza că materia lor era absolutul, că se limitau la Dumnezeu, pe cînd în vremea noastră nimic nu se poate sustrage competenţei lor ucigaşe.
Ne deosebeşte de înaintaşi dezinvoltura cu care privim Taina. I-am schimbat pînă şi numele: aşa s-a născut Absurdul.
Şiretlicul stilului: să dea amărăciunilor banale o turnură insolită, să înfrumuseţeze mărunte necazuri, să voaleze golul, să existe prin cuvînt, prin frazeologia suspinului sau a sarcasmului!
E uimitor că posibilitatea de a avea cîndva un biograf nu a făcut pe nimeni să renunţe să aibă o viaţă.
Suficient de naiv ca să pornesc în căutarea Adevărului, cîndva am dat ocol, pe rînd – şi, de fiecare dată, în zadar – prin sumedenie de discipline. Începusem să mă statornicesc în scepticism, cînd mi-a venit în gînd să consult, ca pe o ultimă cale de scăpare, Poezia: cine ştie? Poate-mi va fi ea de folos, poate că sub arbitrariul ei se-ascunde vreo revelaţie ultimă. Zadarnic! Poezia ajunsese cu negarea chiar mai departe decît mine. M-a făcut să-mi pierd pînă şi incertitudinile.
Pentru cine a respirat Moartea, cît de tristă e duhoarea Cuvîntului!
Înfrîngerile sînt la ordinea zilei: o situaţie de care, în mod firesc, Dumnezeu beneficiază. Datorită snobilor care-l jeluiesc sau îl ocărăsc, el se bucură de o anumită trecere. Cîtă vreme, însă, va mai fi interesant?
„Avea talent; totuşi, nimeni nu se ocupă de el. A fost uitat. – Pe bună dreptate: nu s-a îngrijit îndeajuns ca să fie rău înţeles.”
Nimic nu usucă mai mult spiritul ca repulsia de a concepe idei obscure.
Ce face înţeleptul? Se resemnează să vadă, să mănînce etc., acceptă, fără să vrea, acea „rană cu nouă deschizături” care e trupul, după Bhagavad-Gîta. Înţelepciunea? Să înduri cu demnitate înjosirea la care ne supun găurile noastre.
Poetul: un şiret care-şi îngăduie să lîncezească după pofta inimii, care se încrîncenează în perplexitate, străduindu-se s-o obţină prin toate mijloacele. Apoi, naivă, posteritatea se înduioşează şi-l compătimeşte…
Aproape toate operele sînt făcute cu străfulgerări de imitaţie, cu fiori deprinşi de la alţii şi cu extaze furate.
Prolixă prin firea ei, literatura trăieşte pletoră de vocabule, din cancerul cuvîntului.
Europa nu oferă încă suficient de multe ruine pentru a permite o înflorire a epopeii. Avem totuşi toate temeiurile să prevedem că, din gelozie faţă de Troia şi din dorinţa de a o imita, va furniza teme atît de însemnate, încît romanul şi poezia nu vor mai fi de ajuns…
Aş fi bucuros să-l invoc ca predecesor pe Omar Khayyam mîhnirile lui peremptorii… El, însă, credea încă în ceva, în vin.
Am dobîndit ceea ce am eu mai bun — dîra de lumină care mă ţine departe de lume – prin cîteva, rare, convorbiri cu ticăloşi înrăiţi, cîţiva ticăloşi nemîngîiaţi care, victime ale străşniciei propriului lor cinism, nu se mai puteau agăţa de nici un viciu.
Înainte de a fi o eroare de fond, viaţa e o greşeală de gust, pe care nici moartea, şi nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.
În „marele dormitor” care este universul – după un text taoist – coşmarul e singurul mod de a fi lucid.
Nu vă daţi pe mîna literaturii dacă, avînd sufletul neguros, sînteţi ademeniţi de claritate: nu veţi lăsa în urma voastră decît suspine inteligibile, sărmane cioburi ale refuzului de a fi fost voi înşivă.
În zbuciumul minţii găsim o ţinută pe care am căuta-o zadarnic în zbuciumul inimii.
Scepticismul este eleganţa anxietăţii.
A fi modern înseamnă să cîrpăceşti în Incurabil. Tragicomedia învăţăcelului: mi-am făcut praf şi pulbere gîndirea ca să-i întrec pe moralişti care nu mă învăţaseră decît s-o fac fărîme… Pungaşul Prăpastiei.
