Viewing Single Post
AnnaE
#0

VORBESC DIN MORMlNT...

 

(fără dată)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Î

 

n această autobiografie voi avea tot timpul în minte faptul că vorbesc din mormînt. Vorbesc efectiv din mormînt, întrucit nu voi mai fi în viaţă cind va ieşi de sub tipar.

Vorbesc din mormînt mai degrabă decît cu  graiul meu viu dintr-un motiv bine întemeiat: în felul acesta pot vorbi liber. Cînd un om scrie o carte despre viaţa lui particulară o carte menită   să fie citită chiar în timpul vieţii lui — se fereşte să-şi exprime gîndurile cu toată sinceritatea; orice încercare de a fi sincer dă greş, deoarece îşi dă seama că încearcă un lucru peste puterile ome­neşti. Cel mai sincer, mai liber şi mai intim rod al cugetului şi inimii omeneşti este o scrisoare de dra­goste; cel care-o scrie dobîndeşte o neţărmurită libertate de gîndire şi de exprimare prin însăşi con­ştiinţa faptului că nici un străin nu va vedea ce anume scrie. Uneori se mai întîmplă şi cîte un abuz de încredere, şi atunci, văzîndu-ţi tipărită scrisoa­rea, te simţi groaznic de stingherit şi-ţi spui; de-aş

 

 

 

 

 

 

 

fi ştiut că scriu pentru public, niciodată nu mi-aş fi descărcat sufletul în aşa măsură şi cu atita sin­ceritate. Deşi nu găseşti nimic neadevărat, necins­tit şi nevrednic de respect, îţi dai seama, totuşi, că ai fi fost cu mult mai rezervat dacă ai fi ştiut că scrii pentru tipar.

Mi s-a părut că dac-aş şti că scrierile mele nu  vor cădea sub ochii nimănui, înainte de a muri şi de a deveni, astfel, nesimţitor şi indiferent, aş putea atinge sinceritatea, spontaneitatea şi naturaleţea unei scrisori de dragoste.


D I N   C O P I L Ă R I E

 

Rugăciunea pentru turtă dulce

(15 august 1906)

A

 

m început să merg la şcoală cînd aveam vreo patru ani şi jumătate. În acele zile de demult, la Hannibal[1], în Missouri[2] nu existau şcoli de stat, ci numai două şcoli particulare, la care se cerea o taxă de douăzeci şi cinci de cenţi pe săp- tămînă pentru fiecare elev, deşi plata se făcea pe apucate. Miss Horr îi dăscălea pe copiii mai mititei într-o şandrama de scînduri, aflată la capătul dinspre miazăzi al Străzii Mari. Mister Sam Cross preda copiilor ceva mai măricei într-o hardughie de lemn, cocoţată pe-un deal. Pe mine m-au dat la şcoala domnişoarei Horr, şi îmi amintesc de prima mea zi de şcoală în şandramaua aceea de scînduri ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut mai bine de şaizeci şi cinci de ani de atunci; în orice caz, îmi amintesc de o întîmplare petrecută în prima zi. Călcasem nu ştiu ce regulă şi mi s-a atras atenţia să nu mai fac niciodată aşa ceva, spunîndu-mi-se că pedeapsa pentru recidivă este bătaia cu biciul. Totuşi, am greşit din nou, şi miss Horr mi-a porun­cit să mă duc să caut o nuia şi să i-o aduc. Am  fost bucuros că mi-a încredinţat mie sarcina asta, fiindcă mă socoteam în stare să aleg o nuia potri­vită cu mai mult discernămînt decît oricare altul.

Scormonind în ţărînă, am găsit o aşchie veche  de stejar, lată de două degete, groasă de un sfert de deget şi îndoită uşor la un capăt, lăsată pesemne de un dogar. Mai erau pe-acolo cîteva aşchii fru­muşele, de acelaşi soi, dar am ales-o tocmai pe asta, cu toate că era putredă. I-am adus-o domni­şoarei Horr, i-am înmînat-o şi am rămas în faţa ei, cu o mutră smerită şi resemnată, menită să-mi cîş- tige îngăduinţă şi simpatie, ceea ce însă nu s-a întîmplat. Dumneaei ne-a aruncat, atît mie cît şi aşchiei, o lungă privire, de straşnică dezaprobare, apoi m-a strigat pe numele meu întreg: Samuel Langhorne Clemens — îmi auzeam, cred, pentru prima oară numele rostit în întregime şi dintr-o dată — şi mi-a spus că-i este ruşine de mine. Aveam să învăţ în curînd că atunci cînd un dascăl îl strigă pe un elev cu numele lui întreg e semn   de bucluc. Miss Horr mi-a zis apoi că are să tri­mită un băiat mai priceput la nuiele decît mine, şi mă apucă şi acuma jalea cînd îmi amintesc cîte chipuri s-au luminat de speranţa că vor primi această misiune. De primit, a primit-o Jim Dunlap, iar cînd s-a întors cu nuiaua aleasă de el, a trebuit să recunosc că era un expert.

Miss Horr era o femeie de vîrstă mijlocie, ori­ginară din Noua Anglie[3], avea obiceiurile şi prin­cipiile celor din Noua Anglie, şi îşi începea întot­deauna ora cu cîte o rugăciune şi cu citirea cîte unui capitol din Noul Testament, pe care ni-l ex-plica apoi pe scurt. Într-unul din aceste scurte co­mentarii, miss Horr a dezvoltat ideea cuprinsă în textul: „Cere, şi ţi se va da”, spunînd că oricine   se roagă din toată inima şi cu dorinţa fierbinte de a căpăta vreun lucru poate fi sigur că rugăciunea îi va fi împlinită.

Am fost atît de impresionat şi atît de încîntat    de posibilităţile pe care mi le oferea această re-ţetă, încît cred că auzeam pentru întîia oară de    ea. Şi m-am gîndit să încerc şi eu. Avînd deplină încredere în miss Horr, nu mă îndoiam cîtuşi de puţin de rezultate. M-am rugat, aşadar, să capăt niţică turtă dulce. Margaret Kooneman, fiica bru­tarului, venea în fiece dimineaţă la şcoală cu o bucată de turtă dulce; de obicei o ţinea ascunsă, dar în ziua aceea, cînd mi-am sfîrşit rugăciunea şi am ridicat privirea, am băgat de seamă că turta  era la îndemînă şi că fetiţa se uita în altă parte. Cred că toată viaţa mea nu m-am bucurat de vreun răspuns la rugăciune mai mult decît m-am bucurat de răspunsul primit în clipa aceea; şi m-am con­vertit de îndată. Aveam nenumărate dorinţe de tot felul, care pînă atunci rămăseseră totdeauna neîm­plinite, însă în clipa aceea m-am hotărît să mi le împlinesc singur, şi încă din belşug, acum, că afla­sem calea.

Dar visul acesta, la fel ca mai toate celelalte  vise cu care ne legănăm în viaţă, nu avea nici un temei. În următoarele două sau trei zile m-am tot rugat, cum nu s-a mai rugat, cred, nimeni în tîr- guşorul nostru; m-am rugat din inimă şi cu toată seriozitatea; dar nu m-am ales cu nimic. Am băgat de seamă atunci că nici cea mai fierbinte rugă­ciune nu e în stare să-mi mai facă rost de turtă
dulce, şi am ajuns la încheierea că dacă un om îşi păzeşte bine bucata de turtă dulce şi nu-şi ia ochii de la ea, nu are de ce să-şi bată capul cu rugă­-ciuni.

Pe maică-mea a îngrijorat-o nu ştiu ce anume în atitudinea şi în purtările mele, încît m-a luat la o parte şi a început să mă descoasă cu multă bunăvoinţă. De teamă să nu-i amărăsc sufletul atît de bun, n-am vrut să-i dezvălui schimbarea ce se petrecuse în sufletul meu, dar în cele din urmă     i-am destăinuit, cu lacrimi în ochi, că am încetat să fiu creştin. Cu inima zdrobită, m-a întrebat     de ce.

I-am arătat cum îmi dădusem seama că nu fuse­sem creştin decît de dragul cîştigului şi că nu mai puteam suporta acest gînd, prea era mare ti­-căloşia.

Atunci, m-a strîns la piept şi m-a consolat. Din ceea ce mi-a apus am priceput că dacă voi con­tinua să fiu astfel, nu voi rămîne niciodată singur.

 

„Menestrelii”

(30 noiembrie 1906)

 

Pe unde o mai fi acum Billy Rice? Era o în­cîntare pentru mine; şi nu numai el, ci şi celelalte stele ale „trupelor de menestreli” — Billy Birch, David Wambold, Backus şi cei zece-doisprezece confraţi ai lor, care m-au înveselit în urmă cu pa­truzeci de ani şi mai încoace. Birch, Wambold şi Backus s-au prăpădit demult, şi, o dată cu ei, a dispărut, cred, pentru totdeauna, adevăratul mins- trel-show[4], spectacolul negru autentic şi extrava­gant, care, în ochii mei, era fără seamăn şi, pe cîte ştiu, a rămas fără pereche pînă în ziua de azi. Avem, desigur, opera, şi eu, unul, am gustat cu mare plăcere primul act al fiecăreia dintre operele lui Wagner, dar efectul asupra mea a fost de fie­care dată atît de puternic, încît întotdeauna un singur act mi-a ajuns; ori de cîte ori am ascultat două acte, am părăsit sala sleit fiziceşte; şi ori de cîte ori am ascultat o operă întreagă, rezultatul a fost echivalent cu o sinucidere. Dacă putea, însă, să revăd spectacolul cu ,,menestreli” în puritatea  şi perfecţiunea lui originară, n-aş mai avea nevoie de operă. Am impresia că pentru o minte cultivată şi pentru un suflet simţitor, orga şi spectacolul cu „menestreli” reprezintă o culme la a cărei înălţime ameţitoare celelalte forme ale artei muzicale nu pot spera să ajungă.

Ţin minte primul spectacol-concert la care am asistat. Cred că era pe la începutul celui de al cin­cilea deceniu al secolului trecut. Pe atunci era un lucru cu totul nou. În tîrguşorul nostru, la Hanni- bal, nici nu auzisem, de aşa ceva înainte, de aceea a fost pentru noi o surpriză plăcută şi năucitoare.

Trupa a rămas la noi o săptămînă, dînd specta­cole în fiece seară. Oamenii evlavioşi n-au asistat la reprezentaţii, dar toţi dezmăţaţii din tîrg s-au îmbulzit şi au rămas încîntaţi. Pe vremea aceea, credincioşii nu se duceau la spectacole. Cîntăreţii apăreau cu mîinile şi feţele mînjite cu funingine, iar costumele lor parodiau în mod extravagant şi ţipător îmbrăcămintea purtată pe atunci de sclavii de pe plantaţii; de fapt, nu zdrenţele bietului sclav erau parodiate, căci aşa ceva ar fi fost cu nepu­tinţă — parodia n-ar fi putut adăuga nimic extra­vagant la jalnica adunătură de zdrenţe şi petice care alcătuiau îmbrăcămintea lui — doar forma şi culoarea lor erau parodiate. Pe vremea aceea erau la modă gulerele tari, iar cîntăreţul apărea cu un guler care-i acoperea jumătate din cap şi ale cărui colţuri îl împiedicau să vadă lateral. Haina, croită uneori din stambă de perdele, avea o coadă ce-i atîrna aproape pînă la călcîie; şi era încheiată cu nişte nasturi mari cît o cutie de cremă de ghete. Purta pantofi murdari şi scîlciaţi, cu vreo cinci- şase numere mai mari decît măsura respectivului. Existau numeroase variante ale acestui costum, toate extravagante, ba chiar caraghioase, după pă­rerea multora.

Cîntăreţul folosea cel mai vulgar dialect negru; îl folosea cu pricepere şi cu uşurinţă, şi avea haz, un haz încîntător. Trupele de „menestreli” de odi­nioară cuprindeau totuşi şi cîte un protagonist, care nu purta costum extravagant şi nu folosea dialectul negrilor. El arbora ţinuta de seară ire­proşabilă a albilor din înalta societate şi vorbea acea limbă pompoasă, aleasă, artificială şi de o pe­nibilă corectitudine gramaticală pe care naivii tîr- goveţi o luau drept adevăratul limbaj folosit în înalta societate de la oraş, şi-l admirau peste mă­sură, pizmuindu-l pe acest om care se pricepea  să-l folosească atît de spontan şi într-un stil atît de
curgător şi artistic. Bones[5] şedea la un capăt al şi­rului de cîntăreţi, Banjo[6] şedea în capătul celălalt, iar gentleman-ul sclivisit, pe care l-am descris adi­neauri, şedea în centrul grupului. Acesta era com- perul spectacolului. Curăţenia şi eleganţa veşmin­telor, politeţea studiată a manierelor şi vorbirii, precum şi simetria trăsăturilor sale naturale îl fă­ceau să se deosebească net de restul trupei şi mai ales de Bones şi de Banjo. Bones şi Banjo erau principalii
comici ai trupei şi foloseau la maximum toate efectele hazlii ce se pot scoate din grimă şi din extravaganţa vestimentară. Buzele le erau în­groşate şi alungite cu fard roşu strălucitor, încît păreau nişte felii de harbuz copt.

Vreme de mulţi ani, decorul spectacolului cu „menestreli” a rămas neschimbat. La început nu se folosea cortină; în timp ce aşteptau, spectatorii    n-aveau pur şi simplu la ce să se uite, avînd în faţă doar un şir de scaune goale, aşezate în bătaia luminilor rampei; apoi se iveau, unul cîte unul, cîntăreţii, care erau primiţi cu ovaţii şi îşi ocupau locurile, fiecare cu respectivul instrument muzical în mînă după care, filfizonul, aşezat în mijlocul grupului, începea cu o remarcă de acest gen:

„— Domnilor, am plăcerea să vă văd, sper, să­nătoşi tun, ca de obicei, şi mai sper că, de cînd am avut fericirea să ne întîlnim ultima oară, prospe­ritatea dumneavoastră a sporit mereu.”

Atunci Bones se băga pe fir şi spunea o poveste despre nu ştiu ce mare noroc de care avusese parte în ultima vreme; dar în mijlocul acestei poveşti era întrerupt de Banjo, care-şi îngăduia să se în­doiască de spusele sale; între cei doi izbucnea atunci o delicioasă discuţie în contradictoriu, iar cearta lor se înteţea, glasurile deveneau din ce în ce mai puternice, mai mînioase şi mai aprige, pînă cînd cei doi se ridicau de pe scaun şi se apropiau unul de celălalt, cu pumnii strînşi, agitînd instru­mentele şi ameninţînd că vor face moarte de om, ]n vreme ce gentleman-ul curtenitor din mijlocul scenei îi implora să se împace şi să păstreze buna- cuviinţă — fireşte, în zadar. Uneori cearta asta ţinea cinci minute: cei doi parteneri, stînd aproape nas în nas, îşi aruncau unul altuia ameninţări în­fricoşătoare, în vreme ce sala se prăpădea de rîs în faţa acestei izbutite şi amuzante parodii a obiş­nuitelor certuri dintre negri; apoi, cei doi zurbagii începeau să se depărteze unul de celălalt, spunînd fiecare ce-ayea de gînd să facă „rîndul viitor” dacă celălalt va avea nenorocul de a-i ieşi în cale; pe urmă se aşezau la locurile lor şi mormăiau unul la altul peste capetele celorlalţi cîntăreţi, dînd ast­fel spectatorilor putinţa să se liniştească şi să-şi tragă sufletul după atîta rîs.

Filfizonul din centrul grupului arunca atunci o vorbă menită să amintească unuia dintre cei doi cîntăreţi aşezaţi la capetele şirului de o păţanie hazlie şi să-l îndemne să o povestească, ceea ce se şi întîmpla, fără greş. Era de obicei o anecdotă răsuflată şi cu barbă, de-o vîrstă cu America. Una dintre aceste snoave care au încîntat publicul de pe atunci, pînă ce cîntăreţii au tocit-o de-a bine- lea, era o istorioară despre niscai primejdii înfrun­tate cîndva de Bones în timpul unei furtuni pe mare. Furtuna durase atît de mult, încît se ispră­viseră toate proviziile. În clipa aceea, personajul din centrul grupului întreba cum de supravieţuiseră.

„— Păi, ne hrăneam cu ouă”, răspundea Bones.

„— Cu ouă? Da’ de unde făceaţi rost de ele?”

„— În fiece zi, cînd era mai afurisită furtuna, că­pitanul ne făcea cu ou şi cu oţet...”

În primii cinci ani gluma asta a făcut să se cu­tremure de rîs spectatorii, dar după aceea popu­laţia Statelor Unite, auzind-o de atîtea ori, n-a mai fost în stare să o guste şi a început să întîmpine cu o tăcere adîncă, mustrătoare şi indignată nu numai această glumă, ci şi altele de acelaşi cali­bru, care căzuseră în dizgraţie după o folosire în­delungată.

Cîntăreţii aveau voci frumoase, şi atît soliştii cît şi corurile lor au fost o încîntare pentru mine cît timp a dăinuit „spectacolul cu menestreli”. La în­ceput cîntecele erau pline de un haz cam grosolan, bunăoară Fetiţele din Buttalo, Cursele din Camp- town, Moş Dan Tucker şi altele; ceva mai încolo au fost incluse în repertoriu şi romanţe sentimen­tale, ca Turtureaua albastră, Frumoasa Ellen Bayne, Nelly Bly, O viaţă pe talazurile oceanu­lui, De cart la babord etc.

„Spectacolul cu menestreli” a luat naştere la în­ceputul celui de al cincilea deceniu al secolului tre­cut şi a propăşit vreme de aproape treizeci şi cinci de ani, după care a degenerat într-un fel de spec­tacol de varietăţi, în care erau amestecate la întîmplare cîteva numere cu negri. Se împlinesc trei­zeci de ani de cînd adevăratul minstrel-show a murit de-a binelea. După părerea mea, era un spec­tacol cu adevărat încîntător şi plin de haz şi re­gret că nu mai există.

După cum spuneam, la Hannibal, cei care s-au dus să vadă primul „spectacol cu menestreli” au fost dezmăţaţii tîrgului. Zece sau doisprezece ani mai tîrziu, „spectacolul cu menestreli” avea să fie un lucru la fel de obişnuit în America precum este sărbătoarea de 4 Iulie[7], dar maică-mea nu văzuse niciodată un asemenea spectacol. Avea pe atunci vreo 60 de ani şi se dusese la Saint Louis împreună cu o femeie simpatică şi drăguţă, de vîrsta ei, mă­tuşa Betsey Smith, o veche cetăţeancă a Hanniba- lului. Nefiind de fapt mătuşa nimănui, ea era mă­tuşa întregului tîrguşor, din pricina firii ei blajine, generoase şi mărinimoase şi din pricina naivităţii ei cuceritoare.

Ca şi maică-mea, mătuşa Betsey Smith nu văzuse niciodată un „spectacol cu menestreli”. Atît ea, cît şi maică-mea erau foarte vioaie, în ciuda vîrstei lor venerabile; erau dornice de emoţii, de noutăţi, gata să alerge la orice spectacol la care se putea duce, păstrînd cuviinţa, o femeie drept-credincioasă. Se trezeau totdeauna cu noaptea-n cap, ca să fie de faţă cînd îşi făcea intrarea în tîrguşor vreo trupă de circ, şi le părea rău că principiile lor nu le în­găduiau să asiste la reprezentaţiile circului; de asemenea, erau totdeauna gata să urmeze corte- giile de 4 Iulie, să ia parte la procesiunile elevilor şcolii duminicale, să participe la conferinţe, la în­trunirile religioase în aer liber, la reuniunile evan­ghelice organizate în biserici de mişcarea „reviva-
listă”[8],
pe scurt, la orice divertisment despre care nu se putea spune că ar avea ceva potrivnic reli­giei, şi, fireşte, nu lipseau de la nici o înmormîn­tare.

La St. Louis, fiind setoase de noutăţi, mi-au cerut să le dau o mînă de ajutor. Voiau ceva distractiv şi cuviincios în acelaşi timp. Le-am spus că nu cu­nosc nimic în acest gen, cu excepţia unei adunări care urma se ţină în marea sală a Bibliotecii Co­merciale, avînd în program o expunere cu exem­plificări asupra muzicii africane autohtone, expu­nere făcută de paisprezece misionari reîntorşi de curînd dintr-o călătorie pe Continentul Negru.   Le-am mai spus că, dacă vor într-adevăr ceva instructiv şi edificator, le-aş recomanda această adunare, dar că dacă vor de fapt un spectacol mai uşor, voi căuta să găsesc unul. Ele, însă, au fost încîntate de ideea de a merge la adunarea aceea. Nu le spuse­sem adevărul adevărat, cu toate că-l cunoşteam: la drept vorbind, nu merită să-ţi calci pe inimă pen­tru a spune adevărul unor oameni care au obiceiul de a privi cu neîncredere tot ceea ce le spui, fie că e adevărat sau nu.

Aşa-zişii misionari erau o trupă de cîntăreţi, una din cele mai vestite trupe de acest gen şi una din cele mai bune de pe vremea aceea. Ne-am dus de­vreme şi am ocupat locuri în rîndul din faţă. Era o sală încăpătoare, cu vreo mie şase sute de locuri, şi pînă la urmă n-a rămas gol nici unul. În clipa cînd negrii aceia caraghioşi au apărut unul după altul pe scenă, în straiele lor fistichii, bătrînele au
rămas aproape mute de uimire. Le-am explicat că în Africa misionarii se îmbracă totdeauna aşa. Dar mătuşa Betsey mi-a spus, cu mustrare în glas:

„— Dar ăştia sînt nişte negri ticăloşi!”

,,— N-are a face, i-am răspuns. Într-un fel, sînt şi ei americani, fiindcă lucrează pentru Asociaţia americană a misionarilor.”

După aceea au început să discute amîndouă dacă e sau nu cuviincios să asiste la reprezentaţiile unei trupe de negri, fie ei misionari sau nu, însă eu     le-am spus că ajunge să se uite în jur ca să vadă  că cei mai distinşi cetăţeni din St. Louis erau de faţă, ceea ce ar fi fost, desigur, cu neputinţă în ca­zul unui spectacol necuviincios.                                                                                                      %

S-au liniştit şi am văzut chiar cum se bucurau fără pic de ruşine că veniseră la spectacol. Erau fe­ricite şi încîntate de noutatea situaţiei; avuseseră nevoie doar de un pretext oarecare pentru a-şi po­toli conştiinţa, iar conştiinţa lor era acum liniştită, destul de liniştită ca să nu le mai tulbure. Priveau, aşadar, cu ochi lacomi, lungul şir de măscărici. Gentleman-ul din mijloc începu să sporovăiască. La un moment dat, ajunse şi la gluma aceea stră­veche, despre care am pomenit. Toată lumea din sală, cu excepţia celor două novice, o auzise de o sută de ori; o tăcere îngheţată, solemnă şi indig­nată s-a aşternut asupra celor o mie şase sute de spectatori, iar bietul Bones a fost nevoit să-şi spună gluma în această atmosferă deprimantă. Pentru ve­nerabilele mele novice, însă, gluma era nouă, iar cînd individul a ajuns la final, spunînd: „Ne hră­neam cu ouă”, şi a explicat apoi că în fiece zi, în timpul furtunii, căpitanul îi făcea „cu ou şi cu oţet”, cele două bătrîne, dîndu-şi capul pe spate, s-au por-­
nit pe chicoteli şi hohote de rîs, care au uimit şi au încîntat în aşa măsură întreaga sală, încît s-a ri­dicat, ca un singur om, să vadă ce se întîmplă, să vadă cine-s cei care n-auziseră gluma aceea pînă atunci.
Rîsul novicelor mele a ţinut mult, pînă cînd ilaritatea lor a devenit molipsitoare, şi toţi cei o mie şase sute de spectatori li s-au alăturat, făcînd să se cutremure sala de tunetele veseliei lor.

În seara aceea, mătuşa Betsey şi maică-mea au asigurat un strălucit succes trupei de cîntăreţi, pen­tru că toate glumele li s-au părut pe atît de noi pe cît li se păreau de vechi celorlalţi spectatori. Ele au întîmpinat cu hohote de rîs aceste glume şi i-au molipsit şi pe ceilalţi, astfel încît publicul a părăsit sala sleit de atîta rîs şi plin de recunoştinţă faţă   de cele două bătrîne naive care prilejuiseră sufle­telor lor ostenite o veselie atît de rară şi preţioasă.

 

[1] Orăşel pe malul fluviului Mississippi; aici şi-a petrecut Mark Twain copilăria şi adolescenţa (1839—1853).

[2] Stat în regiunea centrală a S.U.A.

[3] Regiune din nord-estul S.U.A., unde Anglia a înfiinţat la începutul secolului al XVII-lea unele din primele ei colonii de pe teritoriul Americii de Nord

[4] Spectacol de estradă tipic american, interpretat de trupe de comici grimaţi ca negri, care împleteşte dialogul glumeţ cu elemente de folclor negru. Spectacolul cu „menestreli”, (Minstrel-Show) apărut în deceniul al 5-lea al secolului al XIX-lea, a contribuit la valorificarea folclorului negru şi la dezvoltarea muzicii de jaz.

[5] Bones — „Castaniete”, unul dintre personajele clasice ale spectaco­lului cu „menestreli”; se numeşte astfel fiindcă acompaniază dansurile şi cîntecele cu o pereche de castaniete.

[6] Banjo — „Banjo”, alt personaj clasic al spectacolului cu „menestreli, care acompaniază dansurile şi cîntecele la banjo.

[7] Sărbătoarea naţională a S.U.A., instituită în amintirea zilei de 4 iu­lie 1776, cînd cel de al doilea Congres al S.U.A., a adoptat Declaraţia de Independenţă a coloniilor engleze din America de Nord.

[8] Mişcare religioasă înjghebată în ţările anglo-saxone în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea; îşi propunea să restabilească in­fluenţa mereu mai scăzută a bisericii.

 

Attachments