Mircea Vulcănescu (1904-1952) a fost filosof, sociolog, economist şi profesor de etică. Studii universitare de filosofie şi de drept la Bucureşti, continuate printr-o specializare la Paris. Asistent de sociologie şi de etică la catedra profesorului Dimitrie Gusti, a participat la campaniile monografice, impunindu-se ca „filozoful” şcolii de sociologie de la Bucureşti. Unul dintre teoreticienii „tinerei generaţii”, deosebit de activ la Asociaţia „Criterion”. Referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanţe, director al Direcţiei Vămilor şi al Datoriei Publice, unul dintre conducătorii Asociaţiei Ştiinţifice pentru „Enciclopedia României”. După 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului românesc, conturat îndeosebi prin Omul românesc, Ispita dacică, Existenţa concretă în metafizica românească şi Dimensiunea românească a existenţei. În perioada celui de-al doilea război mondial a fost însărcinat cu gestiunea financiară a treburilor ţării. Ca fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe (ianuarie 194l-august 1944) în guvernul lui Ion Antonescu, a fost judecat şi condamnat la opt ani temniţă grea. A murit în închisoarea de la Aiud.

 

Pledoarie de o patetică sinceritate şi de o solidă întemeiere juridică, amplul cuvânt rostit în apărare de acuzatul Mircea Vulcănescu în cele două procese ce i-au fost înscenate prevestea la vremea respectivă era de injustiţii, arbitrar şi crime ce avea să se instaureze. Citindu-l astăzi, încercăm sentimentul dureros al unei târzîi restabiliri a adevărului pentru care s-a plătit cu sângele celor mai nobili fii ai neamului. Este un text întru totul comparabil, prin înălţimea sa morală şi eleganţa argumentării, cu celebra Apărare a lui Socrate scrisă de Platon.

 

 Ultimul cuvânt îl editez după un text dactilografiat (copie, indigou negru) la un rând, cu modificări autografe ale lui Mircea Vulcănescu, operate cu creionul (pe pagina de titlu şi paranteze drepte [ ] pentru pasajele care n-au fost citite în faţa instanţei) şi cu cerneală neagră. Sunt două pagini (cea de titlu şi planul apărării, nenumerotate) + 65 pagini (numerotate).

Fireşte, ambele texte au fost confruntate cu cele apărute în „Ethos”; am considerat că nu este necesară o confruntare şi cu textul publicat în „Orizont” (mi-a fost suficient să constat că ambele texte au fost puse sub un singur titlu, iar eroarea din subtitlu, privind legea nr. 455 – promulgată în 1946, nu în 1945 cum i-a scăpat autorului –, a fost preluată fără cea mai mică îndoială cartesiană); de asemenea, n-am semnalat în note erori de informaţie.

Cele două texte mi-au fost puse la dispoziţie cu deosebită solicitudine de doamnele Margareta Ioana Vulcănescu şi Măriuca Vulcănescu, soţia şi, respectiv, fiica gânditorului.

Cărarea către lumea lui Mircea Vulcănescu, către procesul acestuia mi-a fost deschisă şi orientată de Zaharia Balinca – studentul de odinioară al asistentului de etică, viu angajat în punerea în lumină a personalităţii filosofului –, care m-a îndrumat vreme de câţiva ani. (La rândul său, acesta fusese călăuzit spre „comoară” de Constantin Noica.)

O serie de informaţii privitoare la articolele proprii (titlu, an de apariţie ş. a.) Mircea Vulcănescu le-a dat din memorie, cu unele erori. Peste tot le-am îndreptat în mod tacit. (În „Ethos” s-a păstrat forma din manuscris.) Alte erori pe care le-am identificat (de exemplu, anul promulgării legii nr. 455 ş. a.) au fost şi ele îndreptate corespunzător formei corecte.

Intervenţiile în text, strict necesare, ale editorului, au fost marcate prin paranteze drepte [ ].

Transcrierea s-a făcut ţinând seama de normele ortografice actuale.

 

Notă privitoare la ediţie

 

Am reunit în volumul de faţă două texte: Apărarea şi Ultimul cuvânt.

Apărarea a fost scrisă în decembrie 1946 pentru procesul care s-a desfăşurat în decembrie 1946-ianuarie 1947 în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a Criminală.

Ultimul cuvânt a fost scris în decembrie 1947-ianuarie 1948 şi a fost rostit (aproape integral, timp de patru ore) în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a Criminală.

Cele două texte au fost publicate pentru prima oară de Virgil Ierunca în „Ethos” (Paris), caietul al IV-lea, 1983, p. 9-104. Ele au fost puse sub titlul Ultimul cuvânt (cu subtitlul corespunzător); în realitate, sunt două texte, fiecare cu identitatea lui concretă.

În ţară, cele două texte au fost publicate o singură dată, în serial, în revista „Orizont” ce apare la Timişoara (an II, numerele 4-15, 26 ianuarie-13 aprilie 1990), după „Ethos”.

Pentru ediţia de faţă textul Apărării l-am preluat după o copie dactilografiată în anii ’70, aflată în arhiva Mircea Vulcănescu. Textul nu poartă titlu; i-am dat titlul Apărarea, spre a-l distinge de cel de-al doilea text, care are un titlu dat de Mircea Vulcănescu însuşi.

Nu am avut la dispoziţie un manuscris sau un text dactilografiat în anii ’40, cu sau fără modificări autografe ale autorului. N-am reuşit încă să identific exact soarta manuscrisului sau a dactilogramei originale.

 

 

APĂRAREA

 

1946

 

 

 

 

Domnule Preşedinte şi Onorată Curte,

 

Ascultând rechizitoriul Procurorului General, ca şi actul de acuzare, am avut impresia ciudată că mă aflu în faţa unui caz dostoievskian.

Nu, Onorată Curte, în faţa acelui judecător de instrucţie din Crimă şi pedeapsă, care, prin acţiunea lui persuasivă, unită cu mustrarea de cuget care lucrează dinăuntru pe acuzat, ajunge să-i smulgă până la sfârşjt mărturisirea crimei săvârşite, ci în faţa acelui caz straniu din Fraţii Karamazov, în care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispăşire, păcatele fratelui său.

Într-adevăr, nu vi se pare straniu, Onorată Curte, că dintr-un dosar de 200 de file, în care am expus activitatea mea sub trei miniştri, vreme de trei ani şi jumătate[1], arătând toate nădejdile, greutăţile şi rezultatele ei – şi d-l procuror spune că pedeapsa se dă pe rezultate –, acuzaţia să nu reţină niciun fapt, Curtea să nu-mi admită probator decât pentru câteva întrebări, câte una de fiecare martor, din optsprezece, care ar fi putut dovedi tot, dar absolut tot ce am spus în memoriul meu – şi să fiu pus să răspund pentru fapte pe care nu le-am făcut eu, prin deducţie, pentru o solidaritate a mea cu toate faptele – auziţi, Onorată Curte, pentru „toate” faptele trecutei guvernări – printre care se aleg spre încadrare – prin ce neexplicabilă îndurare – numai două; dar suficiente acestea să-mi răpească nu numai viaţa mea, care în cumpăna dreptăţii preţuieşte cel mai puţin, dar cinstea unui neam nepătat şi viitorul unor fiinţe care nu au nicio vină.

Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărâmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăţi pe care sunteţi puşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pământească.

Încercănd să văd dacă pot lua asupra mea învinuirea ce mi se pune în sarcină şi pe care o prevedeam, din clipa în care, cu inima îndoită, împărţit între sentimentul interior al unei tovărăşii internaţionale neplăcute şi obligaţia în care eram pus să fac faţă pentru apărarea semenilor mei, pe care n-o solicitasem, am acceptat totuşi să fiu subsecretar de stat într-unul din cele mai grele ceasuri ale istoriei ţării mele, într-un moment în care românii se băteau pe străzi cu românii, sub ochii străinilor, care nu aşteptau altceva decât să folosească pentru ei această sfadă – aş dori numai să vă lămuresc, pe scurt, şi nu numai Dumneavoastră, care ascultaţi aci, dar şi celor care sunt afară, departe, risipiţi prin gospodăriile lor mărunte, din oraş ori de la ţară, ale căror interese am avut greaua şi nedorita sarcină să le apăr prin activitatea mea, într-un ceas greu, şi cărora nu le-am putut da seamă până acuma – ce-am făcut, ce-am vrut să fac şi de ce-am făcut ce am făcut?

Pus a răspunde, eu, subsecretar de stat al Ministerului de Finanţe, de întreaga politică a mareşalului Antonescu – neîndrăznind să iau asupra mea nici acest exces de cinste şi nici această cumplită sarcină –, mă voi mărgini să vorbesc despre cele petrecute în sectorul în care am lucrat.

Şi dacă nu voi putea vorbi de politica generală a guvernului – pe care nu o cunosc –, şi din care unele lucruri le-am aflat abia aici, în şedinţă, voi vorbi numai de acea parte a activităţii mele, în care am colaborat cu guvernul mareşalului Antonescu, şi anume aceea a politicii sale economice.

La această politică am lucrat, pe ea am urmărit-o, cu îngrijorare, dar cu continuitate sagace, aproape patru ani, şi cu ea înţeleg să rămân solidar, asumându-mi întreaga răspundere a rezultatelor ei.

Iar dacă din cele ce voi spune despre ea, Onorata Curte va reţine vreo vină, înţeleg să mi-o asum, în sensul în care am spus-o şi în memoriul înaintat procurorului care m-a cercetat: „convins că obligaţia de a face faţă pentru semeni, care stă la temelia obligaţiunii obşteşti, este o îndatorire a noastră faţă de noi înşine, prin care ne constituim oameni”.

Onorată Curte, mă veţi scuza deci când – răspunzând d-lui procuror general, pe propriul său teren – voi îndrăzni să rostesc o apărare care nu va fi numai a mea, ci a întregului sector economic al guvernului, în care nu am fost decât un modest subsecretar de stat.

Dar procurorul general m-a făcut solidar cu toate faptele acestui regim, la care am colaborat, spre a deduce că eram vinovat şi de fapte pe care nu le-am făcut – că am dreptul să arăt, în apărarea mea, cel puţin pe acelea pe care le-am făcut, sau la care am luat parte, personal, alături de toţi miniştrii cu care am lucrat în acea vreme.

Onorată Curte, sunt acuzat că prin colaborarea mea cu mareşalul Antonescu m-am făcut solidar cu toate actele lui de guvernare şi, în consecinţă, prin deducţie, şi cu acelea pedepsite de art. 1, alin. a [din Legea nr. 312/1945] – că, militând pentru hitlerism şi fascism şi având răspunderea politică, am permis intrarea armatelor germane în ţară, şi de art. 2, alin. a [din aceeaşi lege] – că am hotărât declararea războiului contra U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite.

 

În ce priveşte prima acuzaţie (art. 1, alin. a): „permiterea intrării armatelor germane în ţară”, pe care sunt acuzat a fi hotărât-o eu, legea cere ca elemente ale infracţiunii:

1. răspunderea politică efectivă;
2. militarea pentru hitlerism;
3. permiterea efectivă a intrării armatei germane în ţară.

 

1. În ce priveşte răspunderea politică efectivă, apărătorii mei au arătat că ea nu poate să existe pentru un subsecretar de stat.

2. În ce priveşte militarea pentru hitlerism:

1. sunt cel dintâi, din această ţară, care, fără a fi comunist, am expus, la Fundaţia „Carol I”, teza leninistă[2], aşa cum o înfăţişa Stalin, şi nu ca propagandist comunist, ci ca sociolog obiectiv, dorind să ştie ai mei adevărul asupra unor lucruri copleşite – după cum spuneam şi atunci – de propagandă interesată, de calomnie şi prostie;
2. am făcut, în 1935, cinci luni cronică politică la ziarul „Prezentul”[3], condus de răposatul Madgearu – cronică, care, prin obiectivitatea ei, era citată deseori la Radio Moscova şi de Agenţia TASS, înainte de război;
3. în anul 1940, după izbucnirea războiului mondial, am participat la tratarea, la Londra, a unui acord de contrablocadă îndreptat împotriva Germaniei şi am explicat, la Londra, într-un discurs, că scopul lui era apărarea independenţei noastre economice împotriva presiunilor germane.

Mai mult, am ajutat, la tratativele duse la Londra în acel timp, pentru evacuarea tezaurului  B.N.R.,  în caz de agresiune hitleristă;

d) acceptând postul de subsecretar de stat la Finanţe, în împrejurările arătate, nu am făcut decât să-mi fac datoria de intelectual şi de slujbaş al statului, după cum aceeaşi datorie mi-am făcut-o în vara asta, când – între două închisori — am ajutat ministrului meu, la solicitarea lui, să redacteze Amendamentele româneşti la clauzele economice ale tratatului de pace, care se discută la Paris şi pe care guvernul român de acum şi le-a însuşit[4].

Aceasta este „militarea mea”. Pentru ţară, totdeauna şi oricând, şi numai pentru ea, spre a se salva, ce se mai putea salva din situaţiile grele pe care nu eu le-am creat.

Asta despre militare.

3. În ceea ce priveşte situaţia permiterii de fapt a intrării armatei germane, rechizitoriul a recunoscut că armata germană era în ţară mai dinainte ca eu să fiu numit subsecretar de stat.

Şi că intrarea ei s-a făcut prin actele conducătorilor politicii externe româneşti împlinite mai înainte ca eu să fiu ministru.

Iar în ce priveşte argumentul indirect ce s-ar încerca să se tragă din aşa-zisa „finanţare a armatei germane”, spre a se găsi în ea un sprijin permiterii acestei intrări, apărătorul meu a demonstrat că finanţarea armatei germane – care nu a fost o finanţare adevărată, ci numai o modalitate deghizată a noastră de a prepara o soluţie care ameninţa să devină catastrofală acestui popor, într-o modalitate de satisfacere a nevoilor statului român – germanii acoperind, până la urmă, cu bunuri nemţeşti, toată finanţarea armatei lor, aşa cum se arată pe larg în memoriul meu de la dosar –, nu poate constitui temeinic un cap de învinuire.

Tot apărătorul meu a dovedit că lipsa acestei aşa-zise finanţări nu a împiedicat armatele nemţeşti să intre în ţară, această armată finanţându-se singură, prin prelevări directe, prin jafuri sau prin alte mijloace incompatibile cu legile ţării, cu suveranitatea ei ori cu siguranţa averii cetăţenilor ei, ce, ca miniştri, eram puşi a apăra.

Şi a mai dovedit că această aşa-zisă finanţare nu s-a făcut în interesul german, ci în acela al ţării mele, cu scopul de a o limita şi de a face pe nemţi să plătească singuri contravaloarea bunurilor pe care le-au luat din ţară.

S-a mai dovedit, în sfirşit, că soldul activ al cliringului românesc – deoarece s-a făcut atâta caz contra politicii economice a fostului regim –, sold în care s-au acumulat şi mărcile date de Germania pentru finanţarea armatei germane, care, aparent, ar reprezenta un export necompensat din România în Germania, este în realitate compensat de un sold egal de bonuri de tezaur româneşti în mărci/creanţă a Germaniei asupra României, reprezentând import românesc neplătit de Germania, a cărui valoare nu este trecută în cliring.

Că, deci, în fond, privind schimbările totale, în care se încadrează această finanţare, România a luat, din 1941 – în afară de armament –, calculate la preţuri antebelice, bunuri de 2,5 miliarde lei [la cursul din] 1938 mai mult decât a dat Germaniei; iar dacă socotim şi armamentul propriu folosit exclusiv pentru nevoile noastre şi întors împotriva Germaniei în 1944, acest plus de import reprezintă 15,5 miliarde lei [la cursul din] 1938, ceea ce, la cursul $ din 1938, care era de 145 lei, face peste 100 milioane de dolari.

Şi, pe deasupra, nemţii ne-au mai rămas şi datori în balanţa totală a schimburilor în R. M.!

În ceea ce priveşte a doua acuzaţie, de declaraţie şi continuare a războiului, avocaţii mei s-au ocupat amănunţit de încadrarea juridică a chestiunii.

Nu insist.

Ceea ce ţin să se mai ştie aci este că: finanţarea armatei române – care a luptat peste graniţă, în acest timp – nu s-a făcut de Ministerul Finanţelor.

Ea s-a făcut de germani; iar armamentul ei s-a dat de către aceştia, fără plată – adică s-a pus în sarcina lor, prin convenţii economice.

În schimb, toată activitatea de finanţare a Ministerului de Finanţe a vizat refacerea unei armate pentru nevoi proprii, destinate altui război, cu faţa către Vest, pentru dezrobirea Ardealului. (Mărturia generalului Borcescu, şeful Secţiei Marelui Stat Major, care a organizat această armată, a generalului Mardare şi a generalului Stănescu, care, politiceşte şi militariceşte a folosit-o!)

La a treia mobilizare, ministrul de Finanţe Neagu s-a opus la Marele Stat Major – fiind eu de faţă –, după cum am dovedit cu depoziţia generalului Mardare, ca această mobilizare să se facă în alte condiţii decât cele care asigurau ţării libertatea de acţiune, în cazul ieşirii din război.

Iar la Consiliul de Miniştri de la Snagov, din 23 august 1944, nu am fost de faţă; dar, din informaţiile dobândite de la ministrul meu, în acel consiliu nu s-a decis continuarea războiului, ci începerea discuţiilor pentru încheierea armistiţiului.

 

În ceea ce priveşte acum rezultatele politicii economice la care am colaborat:

1. Este un neadevăr că teritoriul ţării a fost jefuit, înainte de 23 august 1944, afară de cazuri izolate, şi tocmai acolo unde ministerul n-a intervenit la timp cu un sistem de finanţare.

În cantităţi, cele trei produse principale de export: cereale, lemn şi petrol, s-au exportat în cantităţi mult mai mici ca în vremurile normale.

În schimb, importul bunurilor necesare României a fost asigurat în cantităţi record.

Şi rezultatul acestor schimburi a fost nu numai satisfacerea nevoilor ţării, dar şi crearea în ţară a unei baze de aprovizionare pentru operaţiunile aliate de după 23 august 1944. Ca exemplu, livrările de cereale făcute aliaţilor în nouă luni după 23 august 1944 au depăşit pe cele făcute nemţilor în patru ani.

Toate afirmaţiile de mai sus sunt dovedite prin datele oficiale aflate la dosar, filele 165-190, acte pe care le posed în original, cu semnăturile autorităţilor respective.

 

2. România şi-a procurat, cu ajutorul nostru constant, începând din 1943, un armament cu care a înzestrat o armată nouă, după dezastrul de la Don, destinată a face faţă la Vest (mărturiile Borcescu şi Mardare), armată care era destinată să asigure – şi care a asigurat – libertatea de acţiune politică a ţării şi i-a permis să realizeze actul de la 23 august [1944], liberând teritoriul naţional de germani şi executând clauzele militare ale convenţiei de armistiţiu, contribuind astfel la liberarea Ardealului, alături de armatele aliaţilor.

Iar Ministerul de Finanţe, pentru această finanţare, a zis: „Pentru asta, dăm!”;

 

3. În sfârşit, România a obţinut, pe deasupra, şi peste opt vagoane cu aur şi devize aur de la nemţi, ceea ce i-a permis Băncii Naţionale [Române] să-şi dubleze aproape stocul de aur, faţă de situaţia din aprilie 1941, sporindu-se (şi cu cumpărăturile interne) de la 15 la 24 vagoane aurul din stoc.

Aurul, ştie oricine, fiind putere de cumpărare liberă, primită pe orice piaţă, este semnul însuşi al independenţei economice.

Şi, pentru că d-l procuror a spus că ceea ce se plătesc sunt rezultatele, să-mi daţi voie să reţin aceste trei rezultate, pentru care se cere să fiu condamnat, fiind dovedit că, în afară de ele, alte fapte proprii nu sunt puse de acuzare în sarcina mea.

Toate aceste rezultate, neasemănate cu cele realizate nici de statele mari (Anglia a cedat aur Statelor Unite ca să importe armament), s-au realizat de mica Românie, care nu avea nici monopolul exportului de cereale şi nici pe acela al exportului de petrol – care se satisfăceau, în proporţie de peste 3/4 de Germania din alte părţi –, faţă de o Germanie, aflată nu numai în culmea gloriei militare, dar care avea şi monopolul întregului tranzit european –, afară de statele vecine.

Lucrurile acestea nu le spun eu, le-au recunoscut, cum aţi văzut:

1. Adversarii noştri de la Institutul de Conjunctură, condus de un comitet din care fac parte ministrul actual de Justiţie, doi foşti subsecretari de stat de după 23 august [1944] (Manuilă şi Iordan), un fost ministru de Comerţ (Christu), doi consilieri economici trimişi azi la Conferinţa Păcii (Zilber şi Christu), doi secretari generali în funcţie (E. Demetrescu şi E. Ballan), din care unul (Ballan) este membru al Consiliului Superior Economic, şi altul, conducătorul Institutului Statistic (Manuilă) şi cei mai distinşi economişti ai partidului comunist (Zilber şi Pătrăşcanu), doi subşefi de Stat Major din acel timp (Mardare şi Borcescu), însuşi şeful guvernului de la 23 august [1944] şi şeful de Stat Major al operaţiunilor ţării împotriva Germaniei (generalul Sănătescu, în procesul generalului Stoenescu de la Secţiunea a VIII-a);

2. Lucrurile acestea le-au recunoscut neutrii, într-un raport, a cărui existenţă nu ni s-a permis s-o dovedim, din cauză că ni s-a redus numărul de martori şi n-a fost permis a pune fiecăruia decât câte o singură întrebare.

În acest raport către guvernul său, această Legaţie neutră afirma, asupra rezultatelor politicii economice a României faţă de Germania, următoarele: „Ceea ce România a putut obţine de la Germania, în aceşti ani, ţine de domeniul miracolului”;

3. Lucrul acesta l-a recunoscut (şi vedeţi că consemnul e unanim: foşti aliaţi, adversari, neutri) însuşi conducătorul poporului german, când a spus conducătorului statului român, în ultima lor întrevedere, în timp ce acesta îi cerea aur pentru plata subzistentelor armatei germane care lupta pe pământul românesc: „Nu pot pricepe cum România, care a fost aşa generoasă cu sângele fiilor săi, a fost meschină când a fost vorba de livrarea de bunuri economice”.

Două politici, deci, clar deosebite:

1. una generală, de care s-a arătat că nu suntem răspunzători;
2. una economică, la care am lucrat şi care a fost o politică de rezistenţă, şi ale cărei rezultate contrastează straniu cu dezastrul însemnat al celei dintâi.

 

Nu ştiu de ce, ascultând restabilirea, printr-un martor, a mărturiei conducătorului german asupra contribuţiei economice negative a României la războiul german, spre deosebire de contribuţia ei politică, mi-a venit în minte o poveste spusă de mareşalul tuturor ruşilor, Stalin, în legătură cu felul în care ţăranii preţuiesc apărarea sărăciei lor, uneori mai presus chiar decât viaţa oamenilor.

Povestea odată, deci, mareşalul Stalin – voind să arate sentimentul preţuirii vieţii omeneşti – cum, în vremea în care era închis în Siberia, în Niatka, apele fluviului din partea locului venind prea mari, au înconjurat o iapă într-o luncă.

Om după om, s-au trimis din sat trei feciori să o aducă, şi s-au înecat, până ce ultimul a venit cu iapa. Mirat că se sacrificaseră trei oameni pentru un cal, mareşalul s-a apropiat de un om din partea locului şi l-a întrebat: „Cum se poate, moşule, una ca asta? Să jertfiţi trei feciori pentru o iapă?” Şi moşul, stăpânit de un sentiment care nu era numai al lui, dar pe care l-am regăsit peste tot unde sunt ţărani în lume, i-a răspuns: „Feciori facem fiecare iar, câţi vrei, dar o iapă? Pas de fă o iapă!”

Aşa judecă tot omul acestui pământ şi aşa judecă, peste tot, neamurile de ţărani, care, după vorba unui scriitor francez din vremea lui Napoleon, dădeau împăratului lor „volontiers leurs fils, rarement ieur cheval, mais jamais leur ecu”[5] .

Sentimentul acesta că pentru o ţară săracă fiecare bun nu este o marfă, ci un rod al acestei lumi, care se înfrăţeşte cu personalitatea lui, e un sentiment adânc.

Sentimentul acesta l-a avut bunica mea, Rada, când, acum 92 de ani, zi de zi, a murit născând pe tatăl meu, pentru că trecuse cu el în pântece, înot, Oltul revărsat, ducând în cârcă viţelul pe care-l apucase în zăvoi puhoiul apelor.

Sentimentul ăsta l-a avut şi tatăl meu când a robit o viaţă de om nepătat, să apere, timp de 41 de ani, fără nicio veleitate, avutul statului român, în slujba aceluiaşi minister.

Şi, acelaşi sentiment l-am avut eu, când, pus – fără s-o doresc – să apăr interesele economice şi financiare ale poporului românesc, mi-am încordat toate puterile ca să fac faţă şi să scap tot ce se putea scăpa din starea lui de puhoaiele revărsate asupra sa.

Mi s-a lămurit atunci, mie însumi, temeiul pentru care atât eu, cât şi aceşti oameni alături de care am stat şi cu care m-am înţeles, fără să ne fi vorbit dinainte, şi care ne-am coordonat acţiunile, fără să ne consultăm, pentru ca sărăcia acestui neam să fie apărată, oricare ar fi fost rezultatele unei aventuri din care nu putea rezulta – cum spunea d-l procuror –, pentru neam, şi multă slavă, dar şi multă jale, şi pe care nu noi o făcusem.

Desigur, conducătorul unui popor întemeiat pe etica sângelui poate înţelege greu etica aceasta a unor oameni pe care răposatul Nicolae Iorga i-a botezat atât de sugestiv: „oamenii pământului”, a căror zestre nu se vinde şi care-şi trag numele „de la moşie, de la râuri şi de la plaiuri”, şi care – după vorba lui Mihai Eminescu – şi-au apărat totdeauna mai întâi „sărăcia” şi „nevoile” şi „neamul” …

Dar aceasta este etica neamului meu şi lui, şi numai lui, am a-i da seamă de gestiunea trecătoare şi nedorită a trebilor lui, care mi-a fost dată în seamă, în aceste vremuri grele.

De aceea, tu, baciule Vasile, din Bârsana Maramureşului, pe care te-am părăsit într-o noapte din 1939, când unitatea în care eram mobilizat se disloca spre miazănoapte, spre a face faţă mobilizării româneşti în sprijinul Cehoslovaciei ameninţate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o să le uit şi care mi-au fost întotdeauna îndreptar, când am avut în mână grijile bunului public; tu, baciule, al cărui chip mi-a stat în faţă, pe masa mea de lucru, cât am fost subsecretar de stat, şi pe care te-am cercetat în gând, întotdeauna – când am avut de rezolvat probleme grele, de resortul meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finanţare, de înzestrare – cu întrebarea: „Ce ţi-e ţie, baciule, de toate astea?!”; tu, baciule, sunt sigur că ai să înţelegi ceea ce conducătorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau „despărţiţi – vorba istoricului grec – de munţi şi de frica reciprocă”, nu a putut să înţeleagă…

Şi, de aceea, ţie, baciule, îţi dau astăzi, aici, mai presus chiar şi de această Curte, socoteală.

 

Am zis!