CAPITOLUL I
În definitiv, ce se întâmplase cu mine din clipa când, la lumina lanternei, mi-am dat seama că omul pe care îl ucisesem era tatăl meu? Ce se întâmplase şi câte zile trecuseră de atunci? Zile? Nu cumva luni? Şi mă găseam… unde?
Am deschis ochii… Şi în acelaşi timp am rostit tare:
— Eu l-am omorât pe tata!
De fapt nu sunt sigur că mărturisirea a ţâşnit în acelaşi timp. Dacă mă gândesc bine, cred că ea a precedat clipa când ochii mei au perceput din nou lumina zilei. Fiindcă, aşa cum stăteam culcat pe partea dreaptă, mi-aş fi descoperit vecinul de pat şi poate că aş fi găsit în mine tăria să nu rostesc înspăimântătoarele cuvinte.
— Ce-ai spus tu, măi băiete?
În patul din dreapta mea sta culcat un bătrân. El mă întrebase. Şi ca să audă răspunsul, îşi dusese palma mâinii stângi la ureche în chip de pâlnie.
— Nimic, moşule! N-am spus nimic!
— Nu?! se miră el. Mi s-a părut atunci. Ei, bătrâneţea, băiete! În ultimul timp, mai ales, mi se năzare adesea că-mi vorbesc oamenii. Ei, dar asta încă n-ar fi nimic. Dar mai adesea mi se întâmplă să aud voci care nu mai există pe pământ. Voci de rude, de prieteni care de mulţi ani au plecat de pe pământul ăsta. Tu ştii ce poate să însemne asta, măi băiete?
Nu i-am răspuns. Nu i-am răspuns fiindcă nu-l ascultam. Fiindcă – aşa mi se părea – cuvintele lui nu ajungeau până la mine. Mai precis, până la înţelegerea mea. Şi cu toate acestea, mă înşelam. Iată, după atâţia ani sunt în stare să reproduc cuvintele lui. Fără nici o omisiune. Şi doar atunci, prăbuşit în mlaştina deznădejdii mele, nu auzeam cuvintele, nu ajungeau până la înţelegerea mea.
— …De unde să ştii tu! Tu eşti un copil. Şi ai fost pe deasupra tare bolnav. Dar acu’, dacă ţi-ai revenit, gata! Ai biruit moartea. Tu, o fărâmă de om! Amarnic te-ai mai luptat cu ea. Şi ai biruit-o. Pe când eu!… Dar nu tu ai biruit-o, măi copile. Viaţa din tine. Tu eşti mic. Un plod de o şchioapă. Dar viaţa din tine e cât Goliat. Pe când eu sunt lung cât o prăjină, dar viaţa din mine e puţină şi nevolnică tot atâta cât un prunc de ţâţă. Doctorii spun că au să mă pună pe picioare. O zic aşa, ca să-mi dea coraj. Dar nu mă pot amăgi ei.
Aşa mi-a vorbit atunci bătrânul, acolo, dar eu nu-l auzeam, nu eram conştient că-l aud, că înţeleg ce spune. Proiectat în mine însumi, mă torturam punându-mi întrebări la care nu puteam răspunde. Ce se întâmplase cu mine din clipa când, la lumina lanternei, mi-am dat seama că omul de lângă mine era tatăl meu? Ce făcusem după aceea? Avusesem puterea să mă reîntorc acasă? Şi la spital – eram doar la spital – cum ajunsesem? Mă ridicase Salvarea de acasă sau mă găsiseră, dimineaţa, trecătorii zăcând acolo în „Hanul lui Agop”?
— Moşule, aici suntem la spital? am întrebat cu neîncredere.
— La spital, măi copile! Unde ai vrea să fim?
— La spital!
Şi am răsuflat uşurat. Fiindcă mai înainte mă străfulgerase teama: dacă nu mă aflam la spital, ci la infirmeria penitenciarului? Întrebarea aceasta fusese precedată de o alta: dacă între timp vorbisem şi fusesem arestat?
Răspunsul bătrânului mă linişti. De fapt, e un fel de a spune. Fiindcă, pe măsură ce minutele treceau, nu frica de consecinţe era lucrul cel mai grav, ci fapta în sine.
— Moşule – l-am întrebat – cât timp mi-a fost rău, dumneata erai acela care îmi tot umezeai buzele cu o cârpă udă?
— Eu, măi copile! Va să zică ţii minte.
Ţineam minte. Mai mult, deşi stăteam cu ochii închişi, vedeam – de fapt îmi aminteam – cum arăta încăperea în care mă aflam. O sală lungă, cu multe paturi, în care zăceau bolnavi de toate vârstele, ce se tânguiau continuu şi lugubru pe diferite voci, ca într-o stranie şi tulburătoare simfonie a durerii. Şi în sală stăruia un miros de doctorii, un miros amar – de ce neapărat amar nu ştiu, dar aşa credeam atunci. Prin ferestrele mari pătrundea, fără nici un fel de oprelişte, lumina zilei, câteodată mohorâtă, de cele mai multe ori strălucitoare, care contrasta izbitor cu albul îndoielnic al cearşafurilor şi al feţelor de pernă. Îndoielnic era şi albul halatelor surorilor.
Stăteam cu ochii închişi şi vedeam toate acestea. De fapt, mi le reaminteam numai. Dar dacă ele erau aşa şi într-aievea, atunci zâna în halat alb, de un alb îndoielnic, trebuie că exista şi ea în realitate.
Şi parcă dinadins, ca să nu mai am nici un fel de dubiu că zâna blondă exista şi în realitate, i-am auzit vocea, care atunci mi se păru melodioasă ca o alăută.
— Scoală, băiete, că a venit cineva să te ia acasă. Am deschis ochii şi în clipa următoare nu mai m-a durut capul. Parcă şi cealaltă durere, aceea a sufletului, dispăruse. Mă năpădise dintr-o dată bucuria că aveam s-o văd pe mama, de care abia acum îmi dădeam seama cât de dor îmi fusese. Am sărit din pat sprinten şi vesel şi am alergat în calea ei. Dumnezeule, ce lung mi se părea coridorul pe care grăbeam în urma sorei Anişoara!
Dar când am ajuns la celălalt capăt al coridorului, m-am oprit. Picioarele refuzau să mă ducă mai departe. Mi se părea peste putinţă s-o pot privi în ochi, să-i primesc îmbrăţişarea fără a-i mărturisi adevărul.
Sora Anişoara se întoarse spre mine:
— Ce-i, băiete? Ce s-a întâmplat? Şi îmi pipăi fruntea, să vadă dacă nu a revenit febra.
— Nu vreau s-o văd!… Nu pot s-o văd!
— Pe cine nu poţi s-o vezi?
— Pe mama!
— Pe maică-ta? Asta-i bună! Auzi, un băiat care nu vrea s-o vadă pe maică-sa. Măi, măi, ciudat mai eşti! Dar dacă din această pricină boceşti, atunci linişteşte-te! Nu ea a venit după tine.
— N-a venit mama?! m-am întristat dintr-o dată.
— Ei, drăcie! Adineauri spuneai că nu vrei s-o vezi, şi acum îţi pare rău că n-a venit!
Ciudată e firea omenească. Numai o clipă m-am bucurat că nu aveam să dau ochii cu ea, pentru ca în clipa următoare să-mi pară rău că n-am s-o pot îmbrăţişa.
— Dacă nu e mama – am întrebat – atunci cine a venit după mine?
— Pesemne vreo rudă. Ei, haide, lasă nazurile, că nu am timp de pierdut.
Şi luându-mă pe după umeri, mă sili s-o urmez.
Era – aşa cum mă aşteptam – unchiul Iancu. Cum am dat cu ochii de el, am ţipat de bucurie şi am alergat să-l îmbrăţişez. Şi cu braţele pe după gâtul lui am plâns mult, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci.
— Măi Ducule! Măi flăcăiaşule! Ian să nu mai dăm apă la şoricei! Ce, noi suntem fete?
Dar eu am continuat să plâng mult timp încă la pieptul bunului, minunatului meu unchi Iancu.
Mergeam alături de unchiul Iancu. Pe Calea Călăraşi – pe această stradă se afla Spitalul Comunal – era destulă lume, sau poate mi se părea mie, dezobişnuit cu forfota străzilor. Era o după-amiază cu soare, cu zăpuşeală şi praf. Mirosea a bragă, a seminţe, a pepeni verzi şi a pământ ud, mirosul acela caracteristic de caldarâm proaspăt stropit. Din când în când treceau vagoanele de tramvai, anacronicele, bătrânele şi dezarticulatele vagoane de tramvai din oraşul nostru. Vatmanii, poate din plictiseală sau numai din obişnuinţă, sunau în mod inutil clopotele dogite. De o parte şi de alta a străzii se înşirau prăvălii. Cele mai multe, cârciumi, unele cu „grădini”, altele cu mesele scoase în stradă. În stradă scoseseră mese, de asemeni cofetăriile şi bragageriile. Bragageriile şi simigeriile, ca număr, concurau cu cârciumile. Simigeriile vindeau, în afară de covrigi de tot felul – inclusiv din cei cu susan – seminţe prăjite de floarea-soarelui şi de bostan, dovleac copt, imense felii de dovleac copt. Nu erau puţine nici frizeriile cu perdele din mărgele la intrare, cizmăriile şi croitoriile. Dintre toate străzile oraşului meu natal, Calea Călăraşi şi strada Galaţi mi se pare că oglindeau cel mai veridic şi în acelaşi timp cel mai deprimant mizeria, care era de fapt trăsătura specifică a oraşului nostru de port, în ciuda faptului că în el se aflau adunate nu puţine averi.
Pe stradă erau mulţi copii care se jucau aşa cum se joacă toţi copiii pe stradă şi cum se jucau şi cei din mahalaua Mascaralei. Am observat de la început şi m-a intrigat faptul că toţi se uitau la mine de parcă aş fi fost o arătare. Am observat lucrul acesta, m-am mirat, dar scurt timp după aceea nu i-am mai dat importanţă, preocupat de cu totul altceva. În cel mult un sfert de oră aveam să mă găsesc în faţa mamei, care avea să se bucure că m-am însănătoşit, că mă va avea din nou lângă ea.
„Dumnezeule, cum voi îndrăzni să dau ochii cu ea?!”
Aş fi rupt-o la fugă înapoi, la spital, dacă unchiul Iancu nu m-ar fi ţinut de mână. Mâna lui caldă îmi făcea bine, nici eu nu ştiu în ce fel.
Dragul, bunul şi curajosul meu unchi Iancu! Au trecut ani şi ani de atunci. Dar chipul lui mi-a rămas viu întipărit în minte. Al tatei, aşa cum a arătat el în realitate, în decursul anilor, s-a estompat cu desăvârşire. Imaginea mamei, de asemenea, s-a întunecat. La fel, imaginile colegilor, ale profesorilor, sau ale unor prieteni pe care nu i-am văzut de mulţi ani. În schimb, chipul unchiului Iancu s-a păstrat la fel de viu şi de strălucitor, de parcă n-ar fi trecut atâţia ani de când s-a călătorit în lumea umbrelor.
Îl văd cum arăta în după-amiaza aceea când a venit să mă ia de la spital. Înalt, cu o faţă mare, aproape pătrată, pe care o evidenţiau ochii, doi ochi verzi şi atât de strălucitori, încât păreau luminaţi pe dinăuntru. Pe deasupra frunţii boltite pornea hălăciuga de păr blond. O mustaţă, de asemenea blondă, acoperea buza superioară. Părul blond, bogat, mustaţa blondă şi ochii verzi şi neobişnuit de luminoşi dădeau chipului său nu ştiu ce frumuseţe stranie.
Pentru mine, unchiul Iancu întruchipa perfecţiunea. Mi se părea că nu poate exista un om mai frumos, mai bun, mai desăvârşit decât el. Mi se părea, de asemenea, că nu există un alt om mai elegant. Dar ochii băiatului de cincisprezece ani – atâţia aveam – nu vedeau că celebra lui pălărie, deşi de curând spălată şi călcată de pălărier, era, totuşi, un pic uzată, că hainele bine periate şi, de asemenea, călcate erau cam lustruite şi că pantofii strălucitori se deformaseră de atâta purtat. De asemenea nu observam nici că puţinele lui cravate erau vechi şi că începuseră să se decoloreze din cauza soarelui. (Nici nu se putea să fie altfel, fiindcă unchiul Iancu nu era decât un modest slujbaş la Oficiul Stării Civile.)
Privindu-l pe furiş, am observat cele două cute paralele între sprâncenele sale stufoase. Asta însemna că pe unchiul Iancu îl preocupa ceva.
— Unchiule, cât timp am zăcut la spital? l-am întrebat, aproape fără voie.
— Două săptămâni, Ducule! îmi răspunse, dintr-o dată înviorat.
— Şi ce boală am avut?
— Ei, boală! Propriu-zis, o boală n-a fost. Sau poate nu ştiu eu cum s-o fi numind. Te-ai speriat însă rău de tot, măi Ducule!
M-am speriat!… A fost însă îngrozitor! Va să zică ştii, unchiule, ce mi s-a întâmplat!Convins că ştie, parcă acum nu-mi mai era chiar atât de greu.
— De bună seamă! A fost însă o furtună!… Un adevărat uragan, cum nu-şi mai aminteşte nimeni să se mai fi abătut vreodată pe meleagurile noastre. Dar şi tu, măi Ducule! Spuneai doar că vrei să te faci marinar.
— Ce tot spui, unchiule? Nu înţeleg!
— Da, măi băiatule! Te-ai speriat de furtună. Cine a mai pomenit marinar căruia să-i fie frică de un fleac de furtună!
— …Şi m-am speriat atât de tare, încât a trebuit să mă duceţi la spital?
— Cam aşa, băiete. Trebuie să ştii că de nu-i venea în minte unei vecine gândul ăsta bun, cine ştie dacă biata maică-ta nu ar fi avut de plâns doi morţi dintr-o dată. Fiindcă, află, măi Ducule băiatule, taică-tu a murit!
— Ştiu, unchiule! Şi în gând: „Am ştiut-o înaintea dumitale”.
— Cum a murit însă nu ştii. A fost omorât, măi băiete. De cine, şi pentru ce, asta nu mai ştiu!
Deşi doream atâta, mărturisirea nu s-a lăsat rostită cu glas tare. Dar pesemne arătam rău, fiindcă unchiul Iancu se nelinişti imediat:
— Ei, ei, măi băiete, nu-mi place de fel cum arăţi. Asta înseamnă că încă nu te-ai vindecat. Atunci de ce ţi-au dat drumul de la spital?
— Ba mi-e bine, unchiule. A fost numai aşa, un fel de ameţeală.
— De fapt, e vina mea! se mustră el. Ar fi trebuit să luăm o trăsură. După atâtea zile de stat în pat e firesc să fii tare slăbit. Dar, măi Ducule, zău că nu am un sfanţ în buzunar. Dacă m-aş fi gândit înainte, poate găseam să împrumut de la cineva câţiva lei.
— Lasă, unchiule! Nu trebuie să-ţi faci reproşuri pentru atâta lucru. Până acasă, mult nu mai avem de mers.
— Atunci, să ne grăbim. Maică-ta e nerăbdătoare să te vadă.
M-a luat de mână şi ne-am continuat drumul. Unchiul Iancu se întunecase la faţă. Parcă nici ochii nu-i mai străluceau ca mai înainte. După cât îmi puteam da seama, ceva îl preocupa, de ceva era necăjit.
— Ducule, băiete, băiete! începu el vorba ceva mai târziu. Cam de timpuriu va trebui să înveţi a privi lucrurile ca un bărbat. Şi nu va fi de loc uşor. Dar altfel nu se poate, măi băiete, Ducule! De acum încolo, mama nu te mai are decât pe tine. De aceea va trebui să te strădui ca ea să-l uite cât mai curând pe taică-tu. Altfel, se prăpădeşte, sărmana!
— Nu, unchiule! Eu n-am să pot s-o fac să-l uite.
— Ba ai să poţi. Te asigur că ai să poţi! Desigur, nu va fi uşor, fiindcă maică-ta tare mult l-a mai iubit. Năprasnică a fost nenorocirea asta. Cine s-ar fi gândit că bietul taică-tu va avea un astfel de sfârşit!… Nimeni nu ştie de ce a fost omorât. Nici măcar poliţia. Ea cercetează, cercetează, dar până în prezent nu a descoperit nimic. Şi nu e de mirare, măi Ducule, băiete. Ascultă-mă pe mine: asta nu-i o crimă obişnuită. De aceea, tare mi-e teamă că are să tot bâjbâie, fără să poată da de firul ei. După cât se pare, ei presupun că este vorba de o răzbunare. S-ar putea, nu zic nu! Totuşi… Totuşi… Taică-tu n-a fost un om prost, ca să se lase momit tocmai acolo, în cazul când mobilul a fost răzbunarea. Nu!… Trebuie că e vorba de cu totul altceva. Ei, dar ce stau eu să discut lucrurile astea cu tine, măi Ducule, băiatule! Astea ne privesc numai pe noi, oamenii mari… Şi îndreptându-se de umeri, grăbi pasul.
— Nu-i o crimă neobişnuită, unchiule! i-am replicat, începând să alerg, ca să nu rămân în urmă.
— Ce spui tu, Ducule?
— Că nu-i o crimă neobişnuită. E o crimă… O întâmplare nenorocită, unchiule Iancu!
Unchiul Iancu se uită la mine lung, compătimitor. Era convins că mai eram încă bolnav, că, poate, nu mai sunt în toate minţile.
— Mda! În definitiv, s-ar putea să fie şi aşa cum spui tu, fu de acord, dar numai ca să nu mă contrazică.
Ne aflam pe strada principală a oraşului. Pe aici nu prea se întâmpla deseori să mă aventurez Dar când o făceam, vitrinele mari, încărcate cu tot ce vrei şi ce nu vrei – multe din obiectele expuse nici nu ştiam ce întrebuinţare au – mă încântau până aproape de ameţeală. Acuma, fiindcă unchiul Iancu nu se grăbea – mergea de parcă s-ar fi plimbat – fără să vreau m-am lăsat furat de acelaşi miraj. Dar iată că se întâmplă ceva care readuse în sufletul meu durerea. Treceam tocmai prin faţa unui mare magazin de încălţăminte. Mi se pare, cel mai mare. Magazinul „La balon” avea o vitrină uriaşă de cristal, iar pe cele două laturi verticale, oglinzi tot atât de înalte. Când am ajuns în dreptul uneia şi când chipul meu s-a reflectat în ea, am văzut un băiat care semăna cu mine, dar care în nici un caz nu puteam fi eu. Şi mi se părea lucrul acesta peste putinţă, pentru că băiatul din oglindă avea părul alb, pe când al meu, după cât ştiam, era castaniu. Instinctiv, m-am oprit. Şi abia atunci am avut certitudinea că băiatul cu părul cărunt din oglindă sunt eu însumi.
— Unchiule…
— Nu te necăji, Ducule, băiete, că ai un păr de moşneguţ. Creşte el din nou cum a fost, să n-ai nici o grijă.
— …Şi crezi, unchiule, că mi-a albit de frică?
— Da, băiatule! Altfel nu se albea el.
M-am smuls cu greu din faţa oglinzii. Unchiul Iancu iarăşi şi-a petrecut braţul pe după umerii mei. Şi aşa, amândoi tăcuţi, ne-am continuat drumul spre casă. Pe măsură ce ne apropiam, pe măsură ce se apropia clipa când aveam să dau ochii cu mama, mi se părea că devin mai hotărât. Eram încredinţat că va fi suficient s-o văd ca să-i cad imediat în genunchi şi să-i mărturisesc adevărul.
Stăpânit de acest gând, nici nu mi-am dat seama când am ajuns în mahalaua noastră.
Unchiul Iancu a deschis uşa şi a păşit primul pragul. L-am urmat, ţinându-mă ca un prunc de surtucul lui.
— Bună ziua, Ana! Iaca, l-am adus pe Ducu. Cum îţi mai este?
Abia acum am zărit-o pe mama. Era culcată în pat, palidă, cu cearcăne la ochi, cu fruntea brăzdată de cute pe care înainte nu le avusese.
— Ducule!… Ducule!… Băiatul meu!
Mama întinse braţele. Am alergat şi m-am cuibărit la pieptul ei. „Iartă-mă, mamă! Iartă-mă!”Cuvintele de iertare le-am rostit doar în gând. Cuibărit la pieptul ei, am plâns, am plâns amar, dar am izbutit să închid în mine mărturisirea. Nu din laşitate, ci din cu totul alt motiv: o iubeam mult pe mama. O iubeam nespus de mult. Dar de ea mi-a fost totdeauna puţină teamă. Dacă în clipa în care am păşit pragul casei aş fi citit în privirea ei unda aceea de asprime, atât de bine cunoscută mie, i-aş fi mărturisit din prima clipă adevărul. Dar marea încercare prin care trecuse o schimbase. Asprimea din priviri, din voce dispăruse. Era acum parcă o altă mamă: bună, duioasă, o mamă în sufletul căreia nu mai era loc decât pentru o dragoste neprisosită faţă de mine.
Şi fiindcă mi-am dat seama de aceasta, poate mai mult instinctiv, am tăcut, am închis în mine mărturisirea…
Îmi amintesc de zilele care au urmat… Mama era tot timpul bolnavă. O doborâse durerea, emoţiile. Ciudată fiinţă a mai fost mama! Cât timp a trăit tata nu mi-aş fi putut închipui, văzând-o mereu încruntată şi cu voce repezită, că îl iubea atât de mult. E drept, nu aveam nici vârsta potrivită. Dar mare mirare a fost şi pentru oamenii în toată firea, vecinii şi vecinele noastre.
„Ce zici, soro, de Ana? Ai fi crezut, auzind-o cum îl cicălea pe răposatu’ de bărbatu-su, că l-a iubit atâta?”
În ziua reîntoarcerii mele de la spital, după plecarea unchiului Iancu, strângându-mă la piept şi suspinând, mi-a spus:
— Acum, Ducule, când tăticu’ nu mai este, nu te mai am decât pe tine.
Puţintică la trup şi firavă fusese ea totdeauna. Dar o voinţă, pe care n-ai fi bănuit-o în trupul acela mic, o făcea să fie mereu activă şi iute în mişcări ca un prâsnel. Acuma însă durerea o doborâse. Am aflat mai târziu că, în timp ce eu mă zbăteam în ghearele morţii la spital, acasă mama fusese şi ea la un prag de moarte. Dar mai mult decât toate doctoriile a vindecat-o teama de a nu rămâne singur, să cresc din mila vecinilor.
Trei zile nu m-am dezlipit de lângă ea. Dar în a patra zi – atunci când s-a putut da jos din pat – m-a trimis să mă joc. Cum am ieşit în stradă, am dat cu ochii de Fane. Fane, rivalul şi prietenul meu.
— Te făcuşi, mă, bine? Lumea zicea pe aici că ai dat ortul popii.
— Nu l-am dat! Ce fac băieţii?
— N-oi fi crezând că ţi-au dus dorul.
— Mie mi-a fost dor de voi.
Fane nu se aşteptase la o replică atât de împăciuitoare. Se încruntă, îşi scărpină vârful nasului şi rămase câtva timp cu ochii pe un hulub care dădea târcoale unei hulubiţe. Dar până la urmă, tot nu se dădu bătut:
— Ce are să mai râdă banda de tine!
— Şi, mă rog, de ce să râdă?
— Te-ai uitat, mă, în oglindă? Bunicu’ are părul mai puţin alb ca al tău.
— Să văd eu cine are să aibă curajul. Îi arăt eu lui!
— Nu te mai grozăvi, mă! Crezi că nu ştiu din ce-ţi veni boala?
— Din ce?
— Din frică! Toţi ţâncii au să râdă de tine.
— Unul să îndrăznească numai!…
Fane ridică din umeri, mă mai măsură o dată din cap până în picioare cu un dispreţ suveran, apoi, întorcându-mi spatele, îmi strigă peste umăr:
— Haide, nu vii?
M-am luat după el. Am coborât dealul în goană pe partea cea mai abruptă. Jos, în port, i-am găsit pe ceilalţi.
Băieţii mă primiră cu strigăte de bucurie. Bineînţeles, părul meu alb produse o impresie deosebită asupra tuturora. Şi fiindcă am simţit că cel puţin la doi, trei poreclele le stăteau pe buze, i-am avertizat că dacă vreunul va avea proasta inspiraţie să-şi râdă de părul meu alb, îi voi face „mutra chiseliţă”. Ameninţarea îşi produse imediat efectul, pentru că pornea de la cineva care în nenumărate rânduri îl înfruntase pe „şef”, respectiv pe Fane.
Am început să ne jucăm. Nu-mi aduc aminte ce joc. Ştiu doar că a fost unul din acelea pe care, mai înainte, jucându-le, scorneam de fiecare dată peripeţii inedite şi palpitante, spre uimirea şi satisfacţia celorlalţi băieţi. De data asta, însă, izvoarele imaginaţiei mele secaseră cu totul parcă. Dar nu acesta a fost lucrul cel mai grav. Mai grav a fost că, după numai câteva minute, m-am tras deoparte, pur şi simplu fiindcă mă plictiseam. N-a fost un capriciu trecător. În zilele următoare s-a întâmplat la fel. Aşa am ajuns să descopăr că nu-mi mai făcea plăcere să mă joc.
Explicaţia, deşi am căutat-o, nu am găsit-o atunci. Ca şi cu alte prilejuri, ea mi s-a relevat mult mai târziu.
Din cauza aceasta, mai ales, eram şi nu mai eram acelaşi. Voioşia îmi dispăruse cu desăvârşire.
— Ce se întâmplă cu tine, Ducule? mă întreba adesea, neliniştită, mama. Credea, pesemne, că spaima prin care trecusem, în ciuda îngrijirilor medicale pe care le primisem, nu rămăsese fără urmări.
— Nimic, mamă!
— Cum nimic, dragul meu?! Ce, aşa erai tu înainte? Nu te-am mai auzit râzând, nu te-am mai văzut zburdând, nu te mai joci. Stai tot timpul şi te gândeşti. La ce te gândeşti, Ducule?
— La nimic, mamă!
— La nimic! repeta oftând, învăluindu-mă în lumina ochilor ei, care de fiecare dată se umezeau.
Ce i-aş fi putut răspunde? Puteam oare să-i spun: „Mamă, mă gândesc la noaptea aceea, când, fără voia mea…”
