DE CE A FOST EXECUTAT SERGENTUL T. R. PRESURĂ VIRGIL
Lovitura năprasnică a pornit pe neaşteptate, ca o izbitură de baros. Dar mai înainte ca ea să fi pornit, a simţit-o ţâşnind, ca o spirală incandescentă, din ochii mici, urâţi şi spălăciţi.
Şi sergentul t.r. Presură Virgil s-a clătinat, simţind o arsură sub veston, adânc, sub coşul pieptului, acolo unde se trudeau obosite şi silnice foalele inimii lui. Abia pe urmă a pornit şi lovitura de pumn a plutonierului Sborşitu Gavril. A izbit fulgerător şi puternic, în maxilarul stâng, jos, în unghi cu bărbia.
— Dumnezeii tăi, bolşevicule!
Sergentul t.r. Presură Virgil n-a mai auzit sudalma şi nici n-a mai simţit proiectilul de scuipat care îl împroşcă drept în mijlocul frunţii, ca un altfel de mir pentru călătoria ce trebuia s-o înceapă, poate în zori, poate a doua zi în zori. Fulgerat de izbitura ca de mai a pumnului, se prăbuşi pe podelele murdare, cu faţa în sus, cu picioarele răşchirate, cu braţele desfăcute.
Când şi-a revenit, trecuse vreme multă. Lumina de amurg clipea obosită. Îşi aminti totul, din prima clipă. Cel dintâi gest pe care îl făcu fu să-şi pipăie falca. Era umflată şi umedă. Gemu prelung, dar nu de durere, ci de ură, de furie neputincioasă.
Se ridică anevoie şi, cumpănindu-se, se apropie de fereastra zăbrelită. Curtea închisorii era pustie. Mult mai târziu, un soldat ieşi din corpul de gardă şi străbătu, în diagonală, curtea pătrată, agale şi cu paşi zigzagaţi, de parcă ar fi fost beat.
„Va să zică s-a hotărât!” îşi vorbi Presură în şoaptă.
Certitudinea că avea să moară îl lăsă indiferent de parcă întâmplările prin care trecuse i-ar fi secat toate izvoarele vieţii.
Întoarse spatele ferestrei şi se lungi pe laviţa tare, cu mâinile sub cap, cu ochii mari căscaţi spre bagdadia roasă de umezeală. La început, gândurile se învălmăşiră fără noimă, apoi treptat, începură să depene întâmplările într-o succesiune numai aproximativ cronologică.
*
Mai întâi, acolo, pe bagdadia mâncată de umezeală se proiectă, ca pe un ecran straniu, imaginea lui Dumitru Tunariu. Înalt, voinic, aproape mătăhălos, cu umerii largi, puternici, să sprijine pe ei parcă întreg Ceahlăul, cu trăsăturile chipului negricios colţuroase, cu vocea puternică, dar în acelaşi timp caldă şi melodioasă. Imaginea din închipuire îl privea şi ochii aveau în căpruiul lor acea lumină tristă pe care i-o cunoştea. Pe urmă, Dumitru Tunariu din închipuire, cu un bobârnac îşi dădu casca pe ceafă, şi cu dosul palmei îşi şterse fruntea şiroind de sudoare. Şi din nou Presură se minună de mâinile lui mari, cu degete groase şi scurte.
— Cald e, domn’ elev!... Tu-i parascovenia mă-si!
— Cald, Mitrule. Aici, în stepă, e ca la noi pe Bărăgan.
Dumitru Tunariu oftă, apoi scoase capul puţin din groapă, să privească stepa care se întindea departe, departe, parcă până la capătul lumii. Şi în privirile ochilor lui bruni, sergentul t.r. Presură Virgil citi, în locul obişnuitei unde de tristeţe, un fel de nostalgie după depărtările toropite de căldură. Dar, în clipa aceea, câteva gloanţe piuiră, muşcând pământul parapetului.
Dumitru Tunariu se trase repede în groapă. Zâmbi şi-i spuse cu un ton care suna parcă puţin ironic:
— Îi vezi? Nu ne lasă ruşii de loc să ne aerisim.
Pe urmă, începu să se caute prin buzunare, după tabachera cu tutun.
Imaginea de pe bagdadie se estompă. În închipuire îl văzu apoi pe locotenentul Fănică Boboc. Nu mai avea cizme de lac cu pinteni iar vestonul nu mai sta să-i plesnească pe corp de strâns ce era şi nici pantalonii pe pulpele puternice, aşa cum îi plăcuse lui să se poarte chiar pe zonă, până în ziua când s-a pornit războiul. În locul elegantei uniforme, îmbrăcase haine de trupă iar în locul cizmelor de lac purta bürgeri. Ca nici un alt ofiţer din batalion, locotenentul Fănică Boboc era înarmat cu un pistol automat. Pistolul şi cravaşa îl deosebeau de ceilalţi ofiţeri. Cravaşa o purta agăţată cu o cureluşă de pumnul mâinii drepte. Pe mânerul de argint al cravaşei era gravată frumos monograma locotenentului. Când nu bătea cu ea soldaţii, îşi biciuia bürgerii. În orice caz, mâna cu cravaşa nu-şi găsea o clipă odihnă. Devenise acesta un fel de tic, de care soldaţii se temeau, iar ofiţerii făceau haz.
Acum, era o după-amiază cu un soare ucigător. Părăsiseră, în marş forţat, zona cazematelor, cu întreg echipamentul de război în spate şi, după două ore, batalionul ajunse în staţia de unde urma să se îmbarce cu destinaţia spre front. În două ore batalionul parcursese paisprezece kilometri, dar numai jumătate din efectiv izbutise să ajungă la destinaţie. Cealaltă jumătate continua să sosească, în grupuri mici. Cocârjaţi sub greutatea echipamentului şi armamentului, soldaţii aveau feţele congestionate şi murdare de transpiraţie şi praf.
Comandantul batalionului, maiorul Pascu, călare pe o iapă şargă, îi aştepta înfipt în mijlocul şoselei care trecea prin spatele gării şi, furios, cu vocea răguşită de atâta zbierat, ţipa şi-i plesnea cu cravaşa pe cei care făceau imprudenţa să treacă prea aproape de el.
De acolo, din mijlocul şoselei, putea supraveghea şi operaţiunile de îmbarcare.
Dacă ceva nu-i plăcea, ţipa la ofiţeri la fel ca la soldaţi.
— Mă Boboc, mă, nu vezi cum au aranjat mârlanii tăi căruţele? De-a latul, mă, de-a latul, că mai încape una !
— Domnule maior, şi de-a latul încap tot atâtea. Am încercat doar. Dar dacă dumneavoastră ordonaţi aşa, le punem şi de-a latul. Măi, Tunariule, dă jos căruţele şi pune-le cum a ordonat domnul maior!
Dumitru Tunariu, înalt, voinic, apucă de oişte una din căruţe şi fără nici un efort deosebit o aşeză de-a latul în vagon.
Sergentul t.r. Presură Virgil nu se putu opri să nu-i admire forţa. Faptul că Dumitru Tunariu făcea parte din grupa sa îl umplea de mândrie. Un om cu o asemenea forţă te poate scoate din multe ananghii.
Dumitru Tunariu îi fusese repartizat abia în dimineaţa acelei zile, câteva ore după ce se aflase că regimentul lor pleacă pe front. Până atunci, făcuse parte din compania de mitraliere. De ce fusese trecut la o companie de puşcaşi, şi mai ales, de ce locotenentul Boboc respinsese propunerea pe care i-o făcuse el, Presură, de a-l trece pe Tunariu ca trăgător la puşca mitralieră avea să afle abia spre seară, când întreg batalionul, îmbarcat în vagoane, aştepta doar locomotiva.
Atunci, locotenentul Boboc l-a luat deoparte şi i-a spus:
— Ascultă, Presură! Să ai grijă de Tunariu. Răspunzi cu capul dacă trece la ruşi.
Luat prin surprindere, Presură întrebă naiv:
— Adică, de ce de el să am mai multă grijă decât de ceilalţi?
— Pentru că ar fi comunist.
— Cine îl bănuieşte, domn’ locotenent?
— Păi, cine altul decât Tănase, ofiţerul cu informaţiile. Ieri, când s-a aflat că plecăm pe front, Pavelescu de la a patra a refuzat să-l ia, temându-se că va trece la ruşi. M-am oferit să-l iau la mine în pluton. De ce să rămână la P.S.? Să meargă în foc, poate că i-o găuri scăfârlia vreun glonte. Cât priveşte dezertarea, să nu-l pună dracu’!... Numai să-l simt că umblă cu asemenea gânduri şi pe loc îl împuşc. De altfel şi tu, dacă îl simţi că vrea s-o şteargă, achită-l! Să nu uiţi că răspunzi de el. Ai înţeles?
— Mda! Şi în gând: Aşa să crezi tu!...
— Şi bagă de seamă! Mormânt să fii! Nimeni nu trebuie să afle ce am vorbit. Dacă transpiră cumva ceva, să ştii că dai de dracu!
În depărtare se auzi chiotul unei locomotive; era aceea care trebuia să remorcheze trenul. Peste cel mult jumătate de oră, aveau să pornească spre front. Presură Virgil simţi o emoţie pe care până în clipa aceea n-o cunoscuse. Inima îşi grăbise nefiresc bătăile. Se urcă în vagonul în care se afla îmbarcat întreg plutonul. Oamenii stăteau culcaţi pe paie, unii lângă alţii, ca sardelele. În vagon mirosea urât a transpiraţie şi a picioare nespălate.
— Când pornim, domn’ elev? îl întrebă careva.
— În cel mult o jumătate de oră.
— Aşa!
Şi începu să se scarpine în cap, nu pentru că ar fi simţit nevoia, ci pur şi simplu din obişnuinţă.
Unul, tocmai în fundul vagonului, începu să cânte dintr-un solz de peşte o doină tristă, mai mult un fel de bocet. Presură Virgil simţi cum i se strânge inima de o mare tristeţe. La început aşa a crezut. Pe urmă, şi-a dat seama că, de fapt, îi bântuie sufletul un dor nelămurit, un dor nostalgic.
— Domn’ elev, oare trece, sigur, trenul pe la Barcea?
— Pe altundeva nu are pe unde să treacă.
— Am bătut telegramă nevestii să mă aştepte în gară, cu copiii.
De trei ori îl întrebase până atunci soldatul acela, şi de fiecare dată vocea trădase teamă, emoţie. Aproape nu-i venea să creadă că peste câteva ore avea să-şi vadă soaţa, copiii.
Şi îi veni în minte o după-amiază din Gara de Nord. Un personal lung ticsit de călători, în marea majoritate concentraţi. Pe peron neveste multe, triste, plânse, cu câte un copil în braţe şi alţi vreo câţiva pe lângă ele. Numai pe el nu-l condusese nimeni. Aceea care ar fi trebuit să-l conducă, murise. De când se ştia, tot singur fusese! Tatăl său, elevatorist, murise când el avea zece ani, tăiat de un tren care făcea manevră în docuri. Maică-sa muri şi ea bolnavă de piept, doi ani mai târziu. L-a crescut o bunică. De fapt, vorba vine că l-a crescut. Mai curând, el a avut grijă de ea. La zece ani, ca băiat de prăvălie, a trebuit să înveţe, să spele paharele şi să urce şi să coboare treptele hrubei după vin, la o circiumă din port. De carte nu s-a lăsat însă! La bacalaureat a avut cea mai mare medie. Ca student, n-a mai cărat geamantane şi nici n-a mai vândut pistil şi seminţe. Dar a fost chelner, a „meditat” copii sau pur şi simplu a răbdat de foame. Patru ani mai târziu s-a putut mândri cu două licenţe în buzunar.
A solicitat un post de profesor măcar la liceul din Pomârla, dar nici acolo nu i s-a dat. Şi doar una din licenţe era cu „Magna cum laude”.
Într-o zi s-a întâlnit şi cu dragostea. Ar fi trebuit să se întâlnească de mult cu ea, dar înhăţat prea strâns de viaţă, n-a avut timp s-o vadă. De data asta dragostea avea chipul unei fete care umbla să capete aprobarea ca să fie internată în sanatoriul din Bârnova. Aprobarea i-a căpătat-o el, după două săptămâni de alergături. A condus-o până la gară. Pe urmă, n-a mai văzut-o niciodată.
Două săptămâni, atât cât a durat ca să capete aprobarea, a durat şi dragostea lor. Numai două săptămâni. Dar a iubit cât nu sunt în stare alţii într-o viaţă de om.
Locomotiva ataşă vagoanele, care se ciocniră unele de altele. Soldatul cu solzul de peşte încetă să mai cânte. Peste câteva clipe, trenul avea să se urnească, avea să-i ducă spre moarte.
„Dacă mor, nu am pe nimeni care să verse o lacrimă după mine...”
Şi din nou simţi dorul acela nelămurit, poate nostalgic, poate altfel, nici el nu ştia cum.
Trenul se urni. Mulţi din soldaţi se închinară. Soldatul cu solzul de peşte din nou începu să cânte doina aceea tristă, care parcă le rupea piepturile.
Presură Virgil îl căută cu ochii pe Dumitru Tunariu. Cu spatele rezemat de peretele de lemn al vagonului acesta cosea un nasture la veston. Între degetele lui groase şi butucănoase acul stârnea mirare. Te întrebai, cumva înveselit, ce caută un obiect atât de gingaş între degetele lui de uriaş.
„Oare adevărat să fie că Tunariu e comunist?” se întrebă Presură Virgil culcându-se şi punându-şi sub cap, drept căpătâi, sacul de merinde.
Despre comunism avea idei vagi. Dar înverşunarea cu care ziarele oficioase îi prezentau pe comunişti ca pe nişte duşmani inveteraţi ai ordinei şi siguranţei statului îl punea pe gânduri, stârnindu-i dorinţa să afle adevărul despre aceştia.
Odată – cu vreo câteva luni înainte de izbucnirea războiului – fusese trimis, de pe zonă, în delegaţie la Bucureşti ca să aducă un vagon de focoase pentru branduri. Într-una din după-amieze, când terminase treaba la depozitul de muniţii, s-a dus la un cinematograf. La intrare, cineva i-a oferit un program. L-a luat şi l-a vârât în buzunar. Şi-a amintit de el la pauză. Ca să-şi treacă timpul, a vrut să-l citească. Când l-a deschis, a dat de un manifest al Partidului Comunist Român. După ce s-a dumirit despre ce-i vorba, speriat, l-a ascuns în buzunar.
Aşa era el. Se temea să nu făptuiască, din neglijenţă sau din necunoaştere, ceva ilicit. Niciodată nu se întreba dacă opreliştea era sau nu dreaptă. Era suficient să ştie că un lucru nu este permis ca să nu-l făptuiască.
Deşi cu nimic vinovat, o razie pe stradă îi da emoţii, iar privirea mai atentă a unui simplu sergent de stradă avea darul să-i grăbească bătăile inimii. De aceea, de când aflase că Dumitru Tunariu era suspectat de idei comuniste, începu să-l privească cu frică dar şi cu multă admiraţie.
Abia atunci şi acolo în vagonul de marfă, aşteptând locomotiva care avea să-i ducă pe front, Presură Virgil descoperi caracterul contradictoriu al firii sale. O interdicţie i se părea firească, şi se străduia să nu contravină ei, atâta vreme cât nu i se cerea să facă ceva. Dar putea deveni imprudent, dacă interdicţia consta în a-i cere să facă un lucru împotriva convingerilor sale.
În legătură cu asta îşi aminti de o întâmplare, din vremea dictaturii legionare...
Cioclii în cămăşi verzi decretaseră ca, într-o anumită zi şi la o anumită oră, toată lumea să îngenunche pe străzi. (Cu prilejul mascaradei funerare a reînhumării legionarilor căzuţi în războiul din Spania, luptând de partea fasciştilor.)
Presură Virgil s-a întâmplat să fie atunci pe stradă. Clopotele bisericilor băteau a mort... Preoţi în odăjdii... Somităţi politice... Haidamaci în cămăşi verzi cântând litanii de glorificare a morţii şi a crimei.
Trecători, de frica bâtelor şi a pistoalelor, îngenuncheaţi pe străzi... Numai el, Presură, îşi vedea de drum.
— Îngenunche, domnule!
— Îngenunche, măi camarade!
Nu! Nu poate să îngenunche. Totul i se pare o mascaradă sinistră. Cum să îngenunche?
— Îngenunche, domnule. Ce, ţi s-a urât cu viaţa? Asasinii ăştia sunt în stare să te împuşte.
Dar el, parcă ar fi surd. Să îngenunche? Nu poate face un lucru împotriva convingerilor sale.
— Să ştii că ăsta-i nebun! aude pe careva şoptind în spatele său.
A mai mers puţin, apoi a cotit-o pe o altă stradă. A mers doar câţiva paşi şi l-au ajuns din urmă doi zdrahoni în cămăşi verzi. N-a avut timp nici măcar să schiţeze un gest de apărare. Unul din ei l-a pocnit cu pumnul în falcă. S-ar fi prăbuşit, fără îndoială, dacă celălalt bătăuş nu l-ar fi prins din spate. L-a răsucit ca pe o păpuşă şi i-a aplicat şi el un pumn.
— Va să zică nu vrei să îngenunchi pentru martirii noştri?
I-a mai tras un pumn, în timp ce primul îl lovea în cap cu tocul revolverului. Cu sângele gâlgâind din rana de la cap, s-a prăbuşit.
L-au ridicat mai târziu pietonii, şi l-au dus la o farmacie din apropiere unde a fost pansat.
— Cine te puse, domnule? Puteau să te şi omoare.
A mulţumit pentru îngrijire şi a plecat.
Şi-a amintit de întâmplarea de atunci, privind mâinile de Goliat ale lui Dumitru Tunariu. Locotenentul Boboc putea să-l ameninţe mult şi bine, Pe Tunariu, chiar dacă l-ar surprinde trecând la ruşi, tot nu l-ai împuşca, cu riscul de a fi el însuşi executat. Dacă l-ar împuşca pe Tunariu ar însemna să facă ceva împotriva propriilor sale convingeri.
O săptămână mai târziu au intrat pe poziţii. Au intrat noaptea.
Locotenentul din nou i-a atras atenţia:
— Presură, fii cu ochii pe Tunariu!
— Am să fiu, domnule locotenent! Şi imediat în gând: Pe dracu! Nici prin gând nu-mi trece!
— Mâine, la atac, lasă-l pe seama mea. Tu, mai ales în noaptea asta ai grijă să nu o şteargă dincolo.
— Am înţeles, domnule locotenent.
Între timp, Presură Virgil aflase că locotenentul îl mai dăduse pe Tunariu şi în seama caporalului Drăgănescu şi a soldatului Tăuşan. Dacă adăuga la socoteală şi pe locotenent, erau acum patru inşi care trebuiau să împiedice cu un glonte orice încercare a lui Tunariu de a trece la ruşi.
De fapt, dintre toţi, Tunariu numai de locotenent ar fi trebuit să se ferească. Pentru că ceilalţi doi, caporalul şi soldatul, l-ar fi lăsat să treacă. Îi descususe el, Presură, şi se încredinţase că, în ciuda ordinului expres, nu erau de loc dispuşi să execute ordinul comandantului lor.
De aceea, convins că mult timp nu-l va avea pe Tunariu printre oamenii din grupa sa, a căutat să-l cunoască mai îndeaproape.
Cu acest prilej, a aflat că erau concetăţeni – Tunariu era mecanic la un şantier naval – că era căsătorit şi că avea patru copii, toţi mititei. În multe împrejurări au vorbit ei despre multe, dar în nici una Tunariu n-a adus vorba despre comunişti.
Aşa trecură trei luni de front. Prima lună au fost aproape tot timpul în foc. Au dat atacuri şi contraatacuri, de două ori au fost încercuiţi şi cu toate acestea Tunariu n-a dezertat.
Până la urmă, Presură Virgil ajunse la convingerea că Tunariu nu dezerta, tocmai pentru că se ştia supravegheat. Mai mult ca sigur că-şi explicase de ce locotenentul nu accepta să fie trimis în incursiuni, să fie pus pândar sau agent de legătură. Unii soldaţi din grupă interpretau aceasta ca o favoare din partea locotenentului. Câţiva nu se sfiiră să i-o spună.
— Apăi, domn’ elev, ar cam trebui să-l trimiteţi şi pe Tunariu. Prea îl cocoloşeşte domn’ locotenent, zău aşa!
*
După câteva săptămâni de front, divizia din care făcea parte şi regimentul lor a fost trecută în rezerva armatei. Pe urmă, timp de două luni n-au făcut decât să urmeze frontul mereu în mişcare, de la o depărtare care varia între treizeci, cincizeci şi chiar mai mulţi kilometri.
În spatele frontului, supravegherea lui Tunariu slăbise.
— Cine ştie! Poate că i-o fi venit şi lui mintea la cap. Ce zici, Presură? îl întrebase într-o zi Boboc.
— Ştiu eu, domnule locotenent!? După părerea mea, cred ca l-aţi bănuit şi încă îl mai bănuiţi de pomană.
— Ia nu-l mai lua tu pe garanţie, măi Presură. Tu nu ştii ce le poate pielea comuniştilor!...
Presură se mărgini să ridice din umeri şi cu asta discuţia lor luă sfârşit.
De fapt, era puţin dezamăgit de purtarea lui Tunariu. În sinea sa, nu se putea de loc împăca cu gândul că acesta renunţase să treacă la ruşi. De aceea, se încăpăţâna să creadă că numai din prudenţă n-o făcuse până atunci, dar că, la prima ocazie, atunci când, într-adevăr, avea să fie sigur de reuşită nu va ezita s-o facă.
Aceasta era, de altfel, adevărata cauză pentru care îndelunga refacere înapoia frontului începuse să-l nemulţumească. În regiment, era singurul care dorea linia întâi. Baloanele propagandei oficiale se spărseseră de mult şi războiul apărea acum în toată hidoasa lui grozăvie. De la Prut până în inima Ucrainei şi dincolo de ea se înşirau mormintele şi spitalele de campanie. Efectivele diviziilor, decimate în câteva rânduri, fuseseră reînnoite, şi sfârşitul războiului încă nu se întrevedea.
Din acest motiv, trecerea diviziei în rezerva armatei fusese primită cu o unanimă uşurare şi ascunsă satisfacţie.
Doar el, din cauza lui Dumitru Tunariu, dorea să ajungă din nou în linia întâi. De fapt, era o dorinţă ipotetică. În realitate, nu dorea nici el, fiindcă voia să trăiască, voia să se numere printre supravieţuitori.
Presură Virgil constata că zi de zi, nu mai este acelaşi. Metamorfoza nu se petrecuse peste noapte şi nici nu o considera terminată. Sesizând-o însă la timp, îi urmărea atent evoluţia. Pe rând, şi în acelaşi timp, subiect şi obiect, se străduia să înţeleagă tot ceea ce se petrecea cu sine însuşi.
La început, atunci când a primit ordinul verde de mobilizare cu şase stele, puţin timp înainte de izbucnirea războiului, cu alte cuvinte când nu mai exista aproape nimeni care să se îndoiască de iminenţa lui, s-a prezentat imediat pe zonă, fără să-i treacă măcar prin minte că ar putea face şi altfel.
Refuzul de a participa la război i se părea, în ierarhia lucrurilor ilicite, pe treapta cea mai de sus. Pentru Presură Virgil, a participa la război însemna a-ţi face „datoria faţă de patrie”. Şi datoria faţă de patrie i se părea ceva pe deasupra oricăror convingeri. Rob al lecturilor şi educaţiei primite în şcoală, împărtăşea părerea oficială că atunci când începe să bată tunul orice fel de neînţelegeri intestine trebuie să înceteze şi toate forţele naţiunii să fie subordonate unui singur ţel: victoria.
Părerea aceasta era, de fapt, în contradicţie cu convingerile sale. Aşa, spre pildă, deşi era opac în tot ceea ce priveşte politica, avea convingeri la care ţinea şi pe care şi le apăra cu ardoare. Bunăoară, nu putea suferi dictatura personală, ura forţa brutală, violenţa, obscurantismul, discriminările de orice fel. Dispreţuia în artă curentele decadente, după cum, de asemenea, dispreţuia pe acei care, în numele unei false teorii despre elite, îşi arogau dreptul de a se înfrupta din cele mai alese bucate la ospăţul vieţii.
Dar, lucru ciudat, având asemenea sănătoase convingeri, Virgil Presură nu înţelegea că trebuie să existe o corespondenţă între convingeri şi conduita în viaţă. O dată unul din colegii lui de facultate l-a întrebat de ce rămâne deoparte dacă urăşte într-adevăr fascismul. Virgil Presură a fost foarte mirat că i se pune o asemenea întrebare.
„Dragă, dar eu nu văd nici o contradicţie. Într-adevăr, eu dispreţuiesc fascismul în general şi pe cel autohton în special; îmi repugnă forţa brutală şi crima ridicată la rangul de virtute; sunt convins că Hitler e un criminal dement care va sfârşi prin a da foc Europei. Prin însăşi structura mea nu sunt un luptător şi nici nu cred că e necesar, atâta vreme cât nu fac fapte care ar fi în contradicţie cu ceea ce gândesc.”
Şi ca să exemplifice, povesti cum fusese snopit de legionari, pentru că nu voise să îngenunche în stradă.
Mai târziu, în ziua când, primind ordinul de mobilizare, s-a prezentat pe zonă, nu şi-a dat seama că făcând acest lucru, cel puţin în cazul acesta, exista o flagrantă contradicţie între convingerile sale şi comportamentul său.
Şi nu şi-a dat seama, deoarece credea că „a nu-ţi face datoria faţă de ţară în caz de război” înseamnă a făptui lucrul cel mai laş posibil.
E greu de presupus că dezmeticirea nu ar fi venit, până la urmă. În orice caz, ea ar fi întârziat dacă Dumitru Tunariu nu ar fi fost repartizat în grupa sa.
