Urmarirea abia incepe de Theodor Constantin

I

Din cauza ploii, care cădea cu o înverşunare de deluviu, lumina celor două faruri ale Buickului nu izbutea să străpungă întunericul mai departe de doi, trei metri. Cu toate acestea, maşina gonea de parcă cel dinăuntru îşi pusese în minte să se sinucidă cu tot dinadinsul. O asemenea presupunere părea firească, mai ales dacă se are în vedere că şoseaua, udă şi destul de îngustă, la o depărtare de numai câteva sute de metri, începea să coboare, şerpuind în serpentine extrem de primejdioase chiar pe o vreme uscată.

Explicaţia unei astfel de purtări nu era greu de găsit, dacă observai cealaltă maşină, care venea din urmă asemenea unui bolid. Devenea atunci clar că prima încerca să scape de urmărirea celei de-a doua, care, de altfel, mult mai puternică, se lansase cu toată viteza în urmărirea acesteia.

Lângă şoferul celei de-a doua maşini stătea căpitanul de miliţie Ovezea Petre. Chipul său, dăltuit frumos parcă din marmură, exprima dârzenie, iar fruntea, înaltă şi boltită, inteligentă. Ochii, lucind de o ură neîmpăcată, scrutau întunericul, ca şi când ar fi vrut să străpungă cu privirea bezna şi pânza deasă a ploii, care îl împiedicau să vadă maşina din faţă.

În clipa următoare, ducând microfonul la gură, începu să comunice:

— Alo, Bran!… Alo, Bran!… Raportează 314!... Urmărirea infractorului continuă. Alo, Bran!... Alo, Bran!…

În timp ce căpitanul Ovezea Petre transmitea comunicarea prin radio, în prima maşină infractorul despre care este vorba, aplecat asupra volanului, scruta, la rândul său, bezna pe care lumina puternică a farurilor abia izbutea s-o străpungă. Era îmbrăcat într-o manta de ploaie cauciucată şi purta ochelari negri. În colţul stâng al gurii ţinea ţigara pe jumătate fumată, din care trăgea, din când în când, închizând ochiul, ca să şi-l ferească de fum. Chipul, privirea şi, în general, întreaga sa atitudine trădau o cruzime aproape bestială. Pe fruntea numai aproximativ proporţionată apăreau, din când în când, broboane de transpiraţie, care şiroiau spre tâmple şi, de acolo prelingându-se pe după urechi, se pierdeau în gulerul cămăşii. Mărgeluşele de transpiraţie erau singurul indiciu că individului cu ochelari negri, în ciuda aparentei placidităţi, îi era frică. Şi într-adevăr, îi era frică, teribil de frică. Frica punea din ce în ce mai mult stăpânire pe el, pe măsură ce lumina farurilor maşinii care îl urmărea – la început difuză – creştea în intensitate, pe măsură ce distanţa care îl separa de urmăritorii săi se micşora.

„Degeaba! Maşina lor e mult mai puternică. Până la urmă, tot au să pună mâna pe mine, îşi vorbi individul cu ochelari negri”.

Şi trase o înjurătură.

Apoi, aplecându-se şi mai mult asupra volanului, adăugă:

„Nu! Viu, în niciun caz nu vor pune ei mâna pe mine”.

În clipa următoare, un fulger orbitor brăzdă cerul, luminând pentru câteva secunde şoseaua. Pe urmă, imediat, tunetul bubui asurzitor cu ecouri prelungi în munţii de-a dreapta şi de-a stânga defileului. Ploaia începu să cadă cu şi mai mare înverşunare.

„Serpentinele!” murmură individul cu ochelari, atunci când la lumina fulgerului le zări încolăcindu-se până departe ca nişte reptile uriaşe.

Cuvintele fură însoţite de un rânjet, care accentuă cruzimea chipului devenit dintr-o dată aproape hidos.

„În definitiv, altceva nu-mi rămâne de făcut!” continuă el monologul.

Maşina se apropia cu toată viteza de serpentine. Individul cu ochelari negri, conducând cu o mână, deschise portiera. Şi în clipa când Buickul se angaja pe prima pantă, sări afară cu un curaj pe care numai disperarea ţi-l poate da.

Nemaiavând cine să stăpânească volanul, maşina se învârti aproape circular, apoi se prăbuşi în prăpastie.

Câteva minute mai târziu, cea de-a doua maşină stopă pe locul unde avusese loc presupusul accident. Primul, coborî căpitanul Ovezea. După el, locotenentul major Galaşanu Tache, apoi doi sublocotenenţi.

Turna cu găleata. Jos, în prăpastie, spumega, furios, pârâiaşul devenit vijelios din cauza ploii.

— Fără doar şi poate că şi-a frânt gâtul! vorbi mai mult pentru sine locotenentul major Galaşanu. Acum, ce facem, tovarăşe căpitan?

Căpitanul Ovezea nu-i răspunse. Se părea că nici nu auzise întrebarea. Privea prăpastia, în care se rostogolise maşina, cu ochi întunecaţi de mânie. Infractorul îşi primise pedeapsa. Acum, acolo, pe fundul prăpastiei, aproape sigur că nu mai era în viaţă. Totuşi, se simţea nemulţumit. Avea sentimentul că nu-şi îndeplinise misiunea până la capăt. Ar fi trebuit să-l captureze viu. Anchetându-l, cine ştie ce lucruri interesante ar fi putut afla, cine ştie ce alte fire încâlcite s-ar fi putut descurca.

Aprinse lanterna puternică, îndreptând fasciculul de lumină spre fundul prăpastiei. Dar era mult prea adâncă ca lumina să poată ajunge până acolo.

— Tovarăşe Galaşanu, cineva trebuie să coboare. S-ar putea ca infractorul să mai fie în viaţă. Îţi dai seama cât de important ar fi pentru noi, dacă ar putea vorbi.

— Cobor eu, tovarăşe căpitan.

— Deocamdată, nu cred că e nevoie să cobori chiar dumneata. Să coboare sublocotenentul Drăguşin. Aprindeţi-vă lanternele şi haidem să căutăm locul cel mai potrivit.

După câteva clipe de căutare îl găsiră, şi sublocotenentul Drăguşin începu să coboare. Când ajunse jos, descoperi maşina prăbuşită, de-a latul pârâiaşului, cu rotile în sus. Una dintre ele, cine ştie prin ce întâmplare, încă se mai învârtea.

— L-ai găsit? întrebă de sus, după câtva timp, căpitanul Ovezea.

— Nu, tovarăşe căpitan! Parcă l-a înghiţit pământul.

— Caută-l, Drăguşine!

Bineînţeles, toate strădaniile sublocotenentului se dovediră infructuoase, din motivele pe care cititorii le cunosc.

În timp ce sublocotenentul Drăguşin continua să caute în prăpastie cadavrul individului cu ochelari negri, acesta, şchiopătând uşor, urca spinarea împădurită a muntelui, pe o potecă descoperită întâmplător, care ducea la stâna unei gospodării agricole colective.

O oră mai târziu, când ajunse, găsi acolo doar pe baci şi pe un băietan, nepot al său. Ciobanii ceilalţi erau plecaţi cu oile departe, pe un alt munte.

Baciul, parcă dinadins, spre a dezminţi părerea care, în general există, că toţi bacii sunt, neapărat, oameni bine clădiţi, era o fărâmă de om, Ceea ce pierdea însă în înălţime câştiga în vârtoşenie. Era îndesat, lat în spate şi avea un pumn, să doboare lupul dintr-o singură lovitură Ochii negri, strălucitori, te străpungeau ca un sfredel. În schimb vocea, deşi puternică, era neplăcut de piţigăiată.

Cercetându-l bănuitor, baciul îl întrebă ce vânt îl aduce acolo, în puterea nopţii, şi pe o asemenea vreme. Individul cu ochelari negri îi îndrugă o întreagă poveste despre un rămăşag pe care, chipurile, îl făcuse cu nişte tovarăşi de-ai lui, aflaţi, ca şi el, la odihnă.

Povestea era destul de plauzibilă şi baciul ar fi sfârşit prin a-l crede, dacă n-ar fi observat că străinul îşi şterge ochelarii aburiţi cu batista, fără să şi-i ia de pe ochi. De asemenea, mai observă că se fereşte să stea în lumină.

O asemenea purtare părându-i-se ne la locul ei, deveni bănuitor, şi se hotărî să fie cu ochii în patru.

— Departe e satul? se interesă drumeţul.

— Da de unde! În ceva mai mult de un sfert de oră, o potecă te duce până acolo. Ţi-oi arăta-o mâine dimineaţă. Că doar n-ai să pleci acum la drum, în toiul nopţii, şi pe aşa vreme.

Baciul îl îmbia pe străin să poposească peste noapte la stână, tocmai pentru că, părându-i-se suspect, intenţiona să anunţe, prin nepot, miliţia din sat.

— Ba chiar asta am de gând, baciule. Poate că tot mai câştig rămăşagul. Fii bun şi arată-mi cărarea care duce în sat.

Baciul îi indică un alt drum, mai lung, iar după ce-l văzu plecat, repezi băietanul în sat să anunţe miliţia. Dar până când acesta să ajungă acolo – postul era tocmai la capătul celălalt al satului – şi până când şeful postului să organizeze o pândă, infractorul căutat de oamenii căpitanului Ovezea în prăpastie, călărind pe calul furat din grajdul unui ţăran a cărui casă se afla chiar la marginea satului, de mult se afla departe.

Şi trei sferturi de oră mai târziu se urca, din mers, într-un mărfar.

După zadarnice căutări, sublocotenentul Drăguşin, urcând cu chiu cu vai panta, reveni lângă ceilalţi ofiţeri. Era ud până la piele şi murdar din cap până în picioare.

— Tovarăşe căpitan, nu l-am găsit deşi l-am căutat pe o rază de o sută de metri. E posibil ca, în cădere, să se fi agăţat de vreo ieşitură de stâncă.

— Crezi? întrebă căpitanul Ovezea sceptic.

Şi se apropie de buza prăpastiei cu lanterna aprinsă, plimbând fasciculul de lumină de-a lungul malului. Până acolo unde răzbea lumina, era perpendicular, ca un zid.

— Vezi, Drăguşine? Dacă peretele prăpastiei e până jos tot atât de drept – şi e mai mult ca sigur – nu avem motiv să credem că infractorul, în cădere, a rămas agăţat de vreo stâncă.

— Atunci, tovarăşe căpitan…

— Atunci, tovarăşe sublocotenent Drăguşin, este foarte probabil că ne-am pierdut vremea căutându-l în prăpastie. Totuşi, mâine dimineaţă, pe lumină, va trebui să verificăm. Spune-mi, ai găsit actele maşinii?

— Da, tovarăşe căpitan! Maşina e un Buick şi aparţine cooperativei „Cahla”.

— Numărul?

— 12 341. Cred că maşina a fost furată.

— Altceva n-ai mai găsit în maşină?

— Nimic, tovarăşe căpitan.

— Mda!…

Apoi, către locotenentul Galaşanu:

— Trebuie să raportez tovarăşului colonel.

Se întoarse la maşină, deschise staţia şi stabili legătura.

— Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314!... Raportează 314!

În timp ce căpitanul Ovezea transmitea prin radio, într-unul din birourile Direcţiei Generale a Miliţiei, doi ofiţeri ascultau raportul. Unul dintre ei era colonelul Cursaru Dumitru, celălalt, maiorul Mărăcineanu Radu.

Colonelul, ale cărui trăsături exprimau energie şi o voinţă de fier, era potrivit de statură. Deşi nu avea decât patruzeci şi cinci de ani, părea mult mai în vârstă. Anii de muncă istovitoare în „subteran” pe vremea capitaliştilor îşi puseseră pecetea pe chipul fostului miner de la Lupeni.

Maiorul nu numai că arăta, dar era şi în realitate mai în vârstă decât colonelul. Purta ochelari cu rama groasă şi neagră. În ciuda chipului care exprima aceeaşi energie şi aceeaşi voinţă, dinapoia ochelarilor te priveau ochii unui visător.

Stăteau unul în faţa celuilalt şi ascultau cele ce transmitea căpitanul Ovezea:

— Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314! Maşina s-a prăbuşit în prăpastie. Infractorul a dispărut. E aproape sigur că accidentul a fost provocat dinadins, ca să ne deruteze. Deşi pare foarte puţin probabil, totuşi nu este exclus ca, în cădere, cadavrul infractorului să se fi agăţat de vreun colţ de stâncă. Din cauza întunericului şi a ploii torenţiale, până se va lumina, nu putem verifica. Deocamdată, urmărirea a luat sfârşit.

Colonelul întrerupse legătura. Privi pe fereastră gânditor. Ploua. Ploua şi aici, torenţial, inepuizabil.

— Păcătoasă vreme! constată maiorul, care urmărise privirea colonelului.

Acesta nu răspunse, mulţumindu-se să aprobe doar printr-o înclinare a capului.

Abia mult mai târziu întrebă:

— Ei, ce părere ai?

— În legătură cu urmărirea întreprinsă de căpitanul Ovezea? Păcat că s-a terminat, aşa cum s-a terminat.

Colonelul surâse abia perceptibil:

— Deocamdată!… De fapt, urmărirea abia acum începe. Ia, te rog, măsurile necesare. Infractorul, în cazul când accidentul a fost simulat, mai mult ca sigur că va căuta să se folosească de tren, ca să i se piardă urma.

— Am înţeles. Voi da ordin să fie supravegheate gările.