Fierbea oceanul  de Constantin Crasnobaiev

EXPLOZIA ÎNTÂRZIATĂ

Acum doi ani, pe la începutul lunii ianuarie, mă aflam în Peru, unde participasem la un congres arheologic consacrat culturii vechilor indieni Maya. Vă puteți da lesne seama cu ce interes am ascultat expunerile prezentate, mai ales că luam parte pentru prima dată la o reuniune internațională de mare importanță științifică. Călătoriile efectuate în Munții Anzi, la Tianhuanaco și în împrejurimile lacului Titicaca mi-au suscitat în așa măsură curiozitatea și fantezia, încât ajunsesem să visez numai temple ascunse în jungla luxuriantă, unde se oficiau ritualuri misterioase, sau cetăți strălucitoare cu bogații fabuloase. Transformasem camera mea de la hotelul din Lima într-un adevărat muzeu, și mă întrebam cum voi reuși să transport în patrie nenumăratele statuete, vase, podoabe și alte vestigii ale civilizației mayașe, achiziționate în cursul călătoriilor prin Peru.

Începusem să mă gândesc serios la problema întoarcerii mele în țară, când norocul mi-a venit în ajutor, într-un mod cum nici nu m-aș fi gândit. În după-amiaza zilei de 15 ianuarie am primit un telefon, prin care eram anunțat că în portul Calao a ancorat vasul românesc „Perla”, ce urma să plece chiar a doua zi spre patrie. Mai mult chiar, m-am bucurat de atâta bunăvoință, încât mi s-a pus la dispoziție o mașină cu care să-mi transport tot calabalâcul pe bordul vasului. Căpitanul „Perlei”, Martin Eugen, mi-a făcut de la început o impresie excelentă; m-a poftit la o ceașcă de „mata” și mi-a explicat amănunțit itinerariul vasului. La sfârșit mi-a spus:

— Precum vedeți, trebuie să străbatem o rută destul de lungă și întortocheată prin arhipelagurile Oceaniei. Dacă vă grăbiți, vă puteți întoarce în România pe calea aerului, folosind avioanele societății „Pan American Air Line” sau, eventual, pe bordul unui transatlantic rapid.

— Nu mă grăbesc de loc, l-am întrerupt eu. O ocazie mai bună ca aceasta nu voi mai întâlni vreodată. Știți ce înseamnă pentru un arheolog să călătorească prin Micronesia, după ce a participat la un congres închinat vechii civilizații indiene? E o șansă unică și vă rămân îndatorat.

— Cum doriți, răspunse căpitanul. Prezența dumneavoastră pe bord ne face o deosebită plăcere. Am și dat dispoziție să vi se rezerve o cabină confortabilă.

Așa se face că în dimineața zilei următoare, pe un timp splendid, mă aflam pe bordul vasului „Perla”, pornind să străbat întinderile nemărginite ale Pacificului.

„Perla” urmă linia paralelei de 13 grade latitudine sudică. Prin fața ochilor mei, extaziați de frumusețea peisajului, defilaseră insulele înverzite ale arhipelagului Tuamotu, cele două grupuri mari, Rossian și Societății, adevărate colțuri de rai, cu o vegetație abundentă, înălțându-se pe vârfurile munților, sau coborându-se până la nivelul mării sub forma pădurilor mangrove, cu uriașe totemuri, urme ale unei credințe dispărute, cu aerul înmiresmat de parfumul florilor și fructelor subtropicale. O scurtă escală în Tahiti, la Papeete, mi-a mărit și mai mult interesul pentru această neașteptată călătorie în Pacific. În fiecare dimineață urcam în cabina de comandă a vasului, unde stăteam minute în șir în fața hărții Oceanului Pacific, și ochii mi se îndreptau invariabil în jos, spre labirintul acela de insule și atoli, Arhipelagul Tuamotu. Calculam câte zeci de mile vom parcurge în ziua aceea, unde vom face un popas, dacă insulele întâlnite în cale sunt locuite sau nu, și alte zeci de socoteli, care, din păcate, nu aveau nicio influență asupra hotărârii căpitanului Martin Eugen de a continua călătoria fără nicio oprire, până la Manila. Îl apreciam pe căpitan pentru felul cum mă primise pe vas, dar nu aveam înțelegere față de această atitudine bizară și fermă totodată, și mărturisesc că începusem să-mi schimb, părerea despre el. În adâncul sufletului însă nutream o speranță fierbinte că vasul se va opri pe o insulă pustie, nelocuită, unde voi putea face o serie întreagă de descoperiri de mare importanță pentru știință. Citisem cu ani în urmă lucrările lui Thor Heyerdahl, precum și tot ce se scrisese despre trecutul istoric al popoarelor Oceaniei. Închipuiți-vă deci cât eram de exaltat, dar și de trist, văzând cum trec pe lângă vestigiile civilizației polineziene fără posibilitatea de a mă ocupa de ele. Legați-l la ochi pe un iubitor al picturii și duceți-l să viziteze Luvrul! Puneți ceară în urechile unui meloman, în timp ce orchestra execută Simfonia a IX-a de Beethoven! Mâncați în fața unui om flămând cele mai apetisante bunătăți, fără să-l îmbiați măcar cu o firimitură de pâine! Chinurile acestor oameni se vor asemăna poate doar cu ale unui Tantal sau Sisif. De altfel, cam aceasta era dispoziția mea în seara zilei de 24 ianuarie, când ultimele insule ale arhipelagului Societății, insulele Belinghause, dispăruseră în urma vasului cu 24 de ore, iar „Perla” se îndrepta cu toată viteza spre atolul Palmerston. Nu-i vorba că rezerva de speranțe nu se epuizase complet: până în Filipine mai aveam de străbătut o suprafață imensă, presărată cu sute de insule și zeci de arhipelaguri. În Samoa, Fiji, Hebride, Solomon, sau Caroline, undeva trebuia să oprim, chiar și fără voia căpitanului. Dacă nu fermecat de frumusețea neasemuită a naturii, atunci fie și un accident care să-l oblige pe Martin Eugen să dea comanda: „Opriți motoarele!” Dar cum natura îl lăsa în continuare indiferent pe căpitan, începusem să prefer a doua alternativă, oricât de riscantă era. Ce vreți? Oamenii de știință sunt, de multe ori, egoiști.

În seara zilei de 24 ianuarie dorința mi se îndeplini, în sfârșit.

Stăteam pe dunetă, având alături de mine pe profesorul Marin Udrea, un călător ocazional ca și mine, nepriceput în arta marinăriei, ajuns pe vas printr-un complex de împrejurări, care nu se prea deosebeau de ale mele. Marin Udrea era entomolog, și ca un făcut semăna izbitor cu Benedict, predecesorul său, tovarășul de nenorociri al lui Dick Sand. Doar că nu purta ochelari, barbă și era îmbrăcat normal, ca toți oamenii secolului XX. Stăteam, așadar, pe dunetă, privind pe rând printr-un binoclu orizontal, învăluit de umbrele nopții, și din când în când schimbam câte o vorbă.

— Dragă Marine, spusei eu într-un târziu, lăsând binoclul în jos, nu știu ce mă face să cred, dar am impresia că în curând va izbucni o furtună.

Precum vedeți, ajunsesem să ne tutuim.

— S-ar putea… deși n-are nicio importanță. „Perla” este un vas solid și colecția mea de insecte nu va avea de suferit.

Pe profesorul Marin Udrea nu-l puteai scoate dintr-ale lui cu niciun preț; pentru el lumea se învecina într-o parte cu miriapodele și în cealaltă cu echinodermele. Dacă îndrăzneai să te aventurezi cu el într-o discuție privind insectele, riscai să pierzi și masa, și somnul, și tot ce se mai poate pierde, aflând în schimb că există 120.000 specii de lepidoptere, 250.000 specii de choleoptere și 85.000 specii de lumenoptere. Mă învățasem minte însă, și evitam orice discuție privind insectele, și, de câte ori mă aflam alături de profesor și auzeam acest cuvânt fatal, schimbam repede vorba sau îmi găseam ceva de lucru în altă parte a vasului.

De data asta însă eram sincer îngrijorat, văzând norii ce se adunau la orizont. Simțeam nevoia să împărtășesc temerile mele cuiva. Deși călătoream de multe zile, până în prezent furtunile ne ocoliseră; timpul fusese minunat, fapt ce-mi luase orice grijă; acum însă începusem să-mi amintesc cât de violente sunt taifunurile în Pacific și neliniștea mă cuprindea cu încetul. Curios însă că norii nu se apropiau și nici nu se îndepărtau, ci rămâneau la aceeași distanță de vas pe partea dinspre babord. Întrebându-l pe secund dacă exista pericolul unui uragan, acesta îmi răspunse imprecis:

— Pericol propriu-zis pentru vas nu există. Am trecut prin furtuni grozave, fără să suferim avarii. Cât privește norul, să vă spun drept, nici eu nu-mi pot da seama ce poate fi: nu pare a fi nor de furtună. În primul rând fiindcă este prea întunecat, în al doilea rând…

În clipa următoare se petrecu primul eveniment din seria uluitoarelor întâmplări ce aveau să urmeze: la pupa vasului se înălță spre cer o trombă lichidă de o forță uriașă, urmată de o explozie înăbușită. „Perla” se zgudui de parcă s-ar fi izbit de o stâncă și bucăți întregi din corpul navei fură proiectate în toate părțile. O larmă de nedescris se stârni pe puntea vasului; din strigătele marinarilor, ale secundului și ale șefului de echipaj am dedus că primejdia era mai mare decât îmi închipuisem. Nu era vorba de un fenomen natural neobișnuit, nici de vreo greșeală a timonierului. Vasul se ciocnise în mod cu totul incidental de o mină electromagnetică, probabil rămasă neexplodată din vremea războiului. Explozia avariate cârma și produsese o spărtură destul de mare, care se cerea neîntârziat astupată. În timp ce coboram în fugă în sala mașinilor să dau o mână de ajutor marinarilor, îmi trecu prin minte gândul nechibzuit ce-l avusesem în dimineața aceea, preferând un accident care să determine oprirea vasului, și drept să spun m-am simțit rușinat. Am avut chiar pentru un moment impresia că nenorocirea se datora gândurilor mele năstrușnice și că numai eu purtam vina acestui accident. La capătul scării mă întâlnii cu căpitanul.

— Încotro, savantule? întrebă el.

— Să ajut la acoperirea spărturii. E de datoria mea. Situația e chiar atât de gravă?

— Pe roze nu stăm, răspunse căpitanul. Du-te, dacă vrei, și ajută oamenii, apoi vom vedea ce este de făcut! Deocamdată trebuie să împiedecăm cu orice chip ca apa să pătrundă în sala mașinilor.

Când am ajuns în cală, treaba era pe terminate. Spărtura se produsese exact în dreptul cârmei, așa că nu fuseseră inundate decât două compartimente. Scafandrii vasului pătrunseseră în compartimentul unde stricăciunile erau mai mari, astupaseră peretele spart și pompaseră apa afară. Vasul își recăpăta echilibrul, scăpându-ne momentan de primejdia unui naufragiu. Restul stricăciunilor putea fi îndepărtat după o muncă îndelungată de câteva zile, poate chiar și de o săptămână.

Întorcându-mă pe punte, o priveliște ciudată îmi atrase atenția: profesorul Udrea, ajutat de secund, își transportase colecțiile de insecte într-o barcă de salvare, băgase prețioasele cutii în pungi de celofan și le agățase cu o sfoară de un colac de salvare. Acum stătea în fața bărcii și își admira opera, ținând între dinți o pipă stinsă, obicei pe care nu încercase să-l părăsească în cursul anilor de când se lăsase de fumat. Zărindu-mă, scoase pipa din gură și zise:

— Am salvat colecțiile… Lui Liviu Carp i-a venit ideea cu celofanul și colacul de salvare. Am să-i dăruiesc un exemplar din lucrarea mea „Dactylosphaera vitifoli și combaterea ei”…

În sinea mea eram încredințat că lucrarea profesorului l-ar fi bucurat pe secund tot atât cât m-ar fi bucurat pe mine să primesc cadou un rinocer sau un hipopotam. În schimb, admiram sângele rece al profesorului, care înainte de toate se gândise la salvarea unor comori ale științei. Dar și mai surprins am fost când Marin Udrea mă întrebă cu cel mai nevinovat aer din lume:

— Ce-a fost asta, Gherasime? O trombă marină?

— De unde trombă? O mină a explodat sub pupa vasului și a distrus cârma și elicea…

— Deci nu este nimic periculos…

— Cum adică, m-am prefăcut revoltat, asta înseamnă „nimic periculos”?

— Slavă Domnului! încheie entomologul, fără să mă asculte, aplecându-se asupra insectelor sale. Credeam că s-a întâmplat ceva grav…

Pe la ora nouă, după ce luai masa, contrar obiceiului, în loc să mă întorc în cabină, cufundându-mă în lectura unui atrăgător studiu de arheologie, urcai pe punte și mă așezai pe un șezlong la prova „Perlei”, în bătaia brizei blânde de noapte. Pe vas domnea liniștea; nu se auzea decât bocănitul pantofilor marinarului de cart, care se plimba de la prova la pupa și înapoi. Cerul era înstelat, fără niciun nor, deosebindu-se dunga argintie a Căii Lactee și strălucitoarea Cruce a Sudului. Spre miazăzi doar, în direcția atolului Palmerston, cerul rămânea acoperit în continuare de acel nor ciudat.

Acum, când vasul se afla în afara primejdiei, începeam să regret că explozia nu se produsese în apropierea unei insule, fie chiar și a unui atol. Mi-aș fi dezmorțit picioarele, alergând pe o pajiște verde sau mi-aș fi desfătat privirea cu vegetația luxuriantă și florile splendid colorate, caracteristice insulelor de la tropice. Dar aici, în mijlocul oceanului, la o sută de mile de cel mai apropiat petic de pământ, era de-a dreptul stupid să naufragiezi. Dacă reparațiile țineau atât cât îmi spusese căpitanul, aveam tot timpul să mă plictisesc, să devin taciturn. Eu, care iubeam natura, zgomotul, ritmul trepidant, să fiu nevoit să trăiesc o săptămână încheiată, fără să fac nimic, pe acest amalgam de fier, lemn și frânghii numit vapor?

Aș fi vrut să cer permisiunea căpitanului să fac o călătorie submarină, dar tot eu mi-am alungat acest gând. Sub noi oceanul avea o adâncime de peste 5000 de metri, inaccesibilă scafandrilor. Numai un batiscaf perfecționat ar fi putut coborî la această adâncime. Nu-mi rămânea decât să mă apuc cu nădejde de lucru, punându-mi în ordine însemnările și redactându-mi referatul ce trebuia să-l susțin la Institutul de arheologie din București. Și numai de asta nu-mi ardea acum.

Pe nesimțite se apropie de mine Liviu Carp, secundul „Perlei”. Era un bărbat de aceeași vârstă cu mine, mult mai firav însă și mai mic de statură.

— E o seară minunată! exclamă el. Cerul limpede, lună plină, stelele mai sclipitoare ca oricând. Aici, în sud, natura te îndeamnă mereu la poezie.

— Cu norul acela nu mă împac de loc, am răspuns eu. Și apoi lipsește elementul esențial al decorului: o insulă. Mina e vinovată că ne-a ieșit aici în cale; putea să ne aștepte lângă atolul Palmerston, sau lângă Tuiuila.

— Ești prea prozaic, făcu secundul, aruncându-mi o privire plină de reproș. Nu-ți place de loc să visezi… Aveam cu totul altă părere despre arheologi.

— Te rog să mă ierți, i-am zis. Sunt și eu o fire visătoare. Iubesc natura poate mai mult decât crezi. Dar accidentul acesta stupid mă enervează. Dacă oprirea se va prelungi, oamenii se vor plictisi, vor înceta să mai viseze.

— Poate că ai dreptate. Oamenii noștri nu sunt obișnuiți să stea pe loc. Când stai nemișcat te simți mai singur, mai izolat. N-am mai rezistat în cabină; pereții parcă mă strângeau, în jurul meu aerul devenise înăbușitor. Unui bătrân lup de mare i se oprește și sângele în vine atunci când vasul său stă neputincios în mijlocul oceanului.

Mă ridicai de pe șezlong și, urmat de Liviu Carp, am pornit spre pupa. Involuntar privirea îmi căzu spre norul de la miazăzi. O exclamație de surpriză îmi scăpă de pe buze:

— Ia te uită!

Secundul întoarse capul și privi și el norul. De data aceasta nu mai era pata aceea neînsemnată, ci un balaur negru, care se întindea cu repeziciune, acoperind întreg orizontul. Avea o culoare bătând spre vinețiu și, din când în când, pe fondul lui apăreau sclipiri roșietice ca niște limbi de foc. Atmosfera se încălzise brusc. Aerul devenise atât de fierbinte, încât aveam impresia că vasul nostru este o plita încinsă pe suprafața oceanului.

— Nu ți se pare nimic deosebit? șopti secundul. Am impresia că ceva ciudat plutește deasupra noastră.

— Parcă aerul a devenit mai greu…

— Taci! mă întrerupse deodată secundul, încleștându-mi brațul într-o strânsoare de fier.

De undeva, din fundul calei, urca un strigăt de groază, nelămurit la început, apoi din ce în ce mai clar:

— Fierbe oceanul! Fierbe oceanul!…