Mopsul privi împrejur cercetînd parcul printre rafalele aproape orizontale ale ploii.
— Nu văd nici o urmă de liliac, Blondule. Liliacul
creşte numai în capul tău, printre gărgăuni şi
sticleţi... zise, ciocănindu-şi cu fineţe fruntea.
Mopsul zîmbi; petele de eczemă dimprejurul gurii se
înroşiseră din cauza căldurii şi acum străluceau în
semiobscuritatea de pe terasă. De unde te cunosc
eu, Blondule? Cine eşti tu de fapt?
Blondul observă o pisică ce se adăpostise de ploaie lipindu-se strîns de un trunchi; stătea acolo nemişcată, ghemotoc cenuşiu, aşteptînd răbdătoare trecerea vijeliei.
— Aha, zise Comisarul urmărind privirea Blon-
dului, ştiu la ce te gîndeşti. Ţi-ai adus aminte de
mîţele pe care... Probabil îţi zici că sînt o bestie fără
pereche. Şi cînd te gîndeşti! Dacă am fi prieteni de
mai mult timp, ai pricepe umanismul, adevăratul
umanism al faptelor mele... Vrei să fim prieteni,
Blondule? Îţi ofer prietenia mea sinceră...
Prin înghesuiala de mese de pe terasă îşi făcu loc
către ei netunsul în straie de călugăr.
— Mîntuiţi-vă sufletele! suspină el, întinzîndu-le
un vas metalic ruginit în care licărea stins o apă
întunecată.
— Pleacă de aici, se zburli Comisarul.
— Se apropie judecata din urmă, făcu sfîntuleţul
cu acelaşi glas subţirel şi un tunet prelung, dintr-o
parte în cealaltă a cerului, îi sublinie parcă vorbele. Comisarul tresări.
— Ei... şopti el palid, ce trebuie să fac... pentru a-mi mîntui sufletul?
— Moaie-ţi degetele în apa sfinţită... şi plăteşte!
Mila cerului o poţi cîştiga şi cu argint pămîntesc!
— Nu mai spune!? nu se putu abţine Comisarul,
strecurîndu-i o bancnotă şi urmărind cu o expresie
stranie făptura fantomatică a călugărului care se
îndepărta.
— Te temi? îl întrebă deodată Blondul.
— Cu lucrurile astea nu poţi fi sigur niciodată... Dacă Dumnezeu există într-adevăr?
— Te temi de moarte? îşi preciză Blondul întrebarea. Mopsul îl privi. Pe faţa prelungă a Blondului surîsul acesta era o ironie pentru el, sau ce?
— Eu sînt un om foarte bun, păru Mopsul că
schimbă subiectul. Şi tu eşti un băiat admirabil,
Blondule! Dar prezenţa ta în acest oraş mă
deranjează teribil, îţi spun foarte sincer. N-ai vrea
să pleci? N-ai vrea să-ţi petreci permisia în alt oraş?
Sînt atîtea oraşe minunate! Să-i dai griji altcuiva,
nu mie... Vărului Ionel, plesni-i-ar mutra, care e
comisar la Piteşti... Sau prietenului Julică, cădea-i-
ar dinţii, sau fratelui Bebică, săruta-l-ar ciuma
bubonică... Sau, de ce nu pleci la Bucureşti? Acolo
viaţă! De ce naiba să ancorezi definitiv în oraşul
acesta? Îmi eşti tare drag, Blondule, dar, te rog,
cară-te de aici... Ce spui?
— Nu, răspunse Blondul, după o tăcere. N-am putea discuta despre ceva mai vesel?
— Şi dacă te arestez? întrebă Mopsul pe un ton brusc agresiv.
— Arestează-mă, făcu Blondul, domol.
Ploaia încetase demult şi pe bulevard ieşise lumea; Mopsul îl conduse pe Blond pînă în faţa unei clădiri sumbre.
— Uite aici e frigiderul, zise. — Cum?
— Închisoarea oraşului... Aici vei ajunge... pre-
simt.
— Da, dar după ce-i viu de hac generalului, zise Blondul bine dispus.
— Ascultă, nu vorbi aşa! Iţi dai seama ce voi păţi eu dacă bătrînului von Böhm i se va clinti măcar un fir de păr cît timp se află în oraşul meu?
Comisarul îşi îndreptă spinarea.
— Să fim serioşi! Vezi-ţi de treabă, Blondule, am glumit, n-am nimic cu tine... Ţi-am spus: individul care-l urmărea pe general a fost arestat.
— Şi totuşi eu continui să te neliniştesc, strecură cu blîndeţe Blondul.
— Da, dar ştii de ce? Numai fiindcă nu reuşesc să-mi aduc aminte de unde te cunosc!
— Acolo, în frigider, zise Blondul, făcînd un gest
în direcţia sumbrei clădiri, au ajuns mulţi dintraceia despre care nu reuşeai să-ţi aminteşti de unde-i cunoşti?
— Au ajuns cîţiva, ca să fiu sincer, zise Mopsul.
— Iată o informaţie optimistă pentru mine,
Comisarule.
— O informaţie amicală, Blondule... Ce părere ai despre mersul războiului?
— Merge minunat!
— Aceasta e părerea ta, sau a proaspătului tău prieten, doctorul von Braun?
— Părerile noastre coincid, domnule Comisar, zîmbi cu perfidie Blondul. Ai ceva împotrivă?
Acum înaintau pe strada principală, printre
valurile de femei, copii şi bătrîni care ieşiseră la plimbare, după ploaie.
— Ştiai că doctorul von Braun e agent secret? întrebă Mopsul.
— Nu. El spune că e corespondentul unei revis-
te...
— E agent secret, l-am dibuit eu...
— Puţin îmi pasă... Are o conversaţie plăcută, e cult şi politicos...
— Vă întîlniţi cam des... I-ai făcut cunoştinţă şi cu noua ta cucerire, Vera Mihadaş, asistenta doctorului „y z”.
— Mihadaş o cheamă? Habar n-aveam... E o exaltată...
— Triunghiul vostru e foarte ciudat, zise Mopsul. Te pomeneşti că şi tu, Blondule, eşti agent secret, iar eu un dobitoc!
— Te pomeneşti, aprobă grav Blondul.
— O să-mi dau demisia, oftă Comisarul. O să mă retrag la ţară...
— Nu te grăbi... Mai există încă destule pisici şin oraş...
Blondul rămase singur într-un colţ al parcului, cu vederea spre bulevard; urmărea visător trecătorii; după un timp i se păru că pe bancă alături de el se aşează cineva. Nu era nimeni! O iluzie; se întoarse încet şi-i zîmbi iluziei...
Blondul mergea către casă.
Ploaia încetase numai de cîteva minute. Nervii
din atmosferă se descărcaseră, văzduhul era moale
şi era plăcut să-l respiri. Era plăcut să trăieşti. La
asta se gîndea şi Blondul: că e plăcut să trăieşti. E
drept că momentele cînd simţi plăcerea vieţii sînt
rare, dar, cine ştie, asta nu va dura poate la
nesfîrşit. Norii se destrămaseră pe cer în fîşii lungi,
paralele, şi vîntul îi întinse de la un capăt la altul al
orizontului. Da, viaţa, fiecare clipă a ei trebuie
degustată şi savurată ca un vin bun. Fiecare clipă,
secundă de secundă, chiar dacă bănuieşti că mîine
sau poimîine o mină va exploda sub picioarele tale
şi te va trimite... te va trimite acolo, acolo unde
vîntul deşiră şi rostogoleşte norii...
Oamenii însă nu se pricep la asta, încă nu există ştiinţa degustării vieţii; oamenii sînt paralizaţi de spaima bombei care va exploda...
Blondul deschise poarta.
„Ce naiba s-a întîmplat?!” gîndi, dînd în lături
din drum resturile unui ghiveci de flori izbit de
pămînt cu violenţă. Casa părea pustie. Blondul
trecu în camera sa şi se lungi pe divan, încercînd să
facă puţină ordine printre gîndurile neliniştite care-
l frămîntau, dar peste cîteva minute îşi dădu seama
că e ceva ciudat la mijloc. Dar ce? Se ridică în capul
oaselor şi ascultă. A, da, e clar. Liniştea e ciudată!
Liniştea! Lipsea obişnuitul vuiet nelămurit,
trepidaţia, mutatul mobilelor sus la etaj, glasurile
filtrate de pereţi, ţipetele copiilor, bubuitul înfundat
al paşilor.
Blondul se întinse iar, gîndindu-se că or fi plecat
toţi în vizită, dar peste un minut se ridică, ieşi în
antreu şi de-acolo în hol. Bătu la prima uşă, nu
primi nici un răspuns. Apăsă pe clanţă şi întredes-
chise uşa.
Aruncă o privire prin cameră — aici locuia vădu-
va unui ceferist, împreună cu doi băieţi — nu era
nimeni, doar deşteptătorul ticăia singur şi
încăpăţînat pe bufet; văzu oliţa celui mic, răsturna-
tă, şi o tigaie uitată pe plită în care mîncarea se
arsese de tot.
— Alo! strigă Blondul. Nu e nimeni aici?
Mirosul de mîncare arsă îl zori spre uşa urmă-
toare pe care o găsi închisă. Bătu, dar nu primi nici
un răspuns. Blondul fugi la etaj — aceeaşi pustie-
tate. Un fior straniu îl cutremură, nu era teama,
era ceva mai rău decît teama. Se pomeni singur
într-o casă pustie, şi începea să bănuiască ce se
întîmplase. Alergă ca scos din minţi pe cărarea din
grădină, şi deodată se poticni de ceea ce fusese o
bancă — scîndura, sfîrtecată şi ruptă, azvîrlită de-a
curmezişul cărării. Din fugă Blondul o coti la
dreapta, ocoli şirul de tufe de coacăze şi fugi spre
fundul grădinii, trecu de cei doi nuci şi văzu
deodată că adăpostul nu mai exista. Bomba lovise
chiar în locul acela.
