AnnaE
#0

Ochii oamenilor de Daniel Costa

PRIMA SERATĂ

 

 

 

Deşi picioarele îi erau ca de plumb şi simţea nevoia imperioasă de a se întinde pe pămînt, indi­ferent unde, găsea mereu resurse pentru a con­tinua drumul. Işi impunea cu încăpăţînare un ritm pe care îl credea mai puţin obositor şi din toată noaptea tulburător de frumoasă, el nu vedea ni­mic, preocupat numai şi numai să-şi supravegheze mişcările, dornic să nu facă nici cea mai mică ri­sipă de energie şi să reziste pînă la capătul dru­mului lung de 15 kilometri.

Lupta cu sine însuşi fusese mult mai grea la în­ceput. Oboseala fizică şi nervoasă erau gata să-i surpe ambiţia şi tentaţia de a se abandona somnu­lui îl chinuise fără încetare. Cîteodată se întreba dacă nu cumva doarme în mers.

Dar perioada critică trecuse şi acum redevenise stăpânul simţurilor sale, încercînd o ciudată senzaţie de voluptate născută din conştiinţa victoriei sale prelungite asupra somnului, dar şi o prudenţă cu care se supraveghea, jugulîndu-şi fără milă cea mai mică slăbiciune, repetînd în gînd cuvinte de îmbărbătare.

Cămaşa scrobită cu o zi înainte făcuse cîteva cute care frecau tegumentele axilelor sale, provocîndu-i la început o uşoară mîncărime, apoi fiecare atingere deveni dureroasă şi băiatul îşi dădu seama că pielea îi fusese zgîriată. Trecerea broboanelor de sudoare peste mica rană era însoţită de o usturime puternică pe care o suporta cu stoicismul cu care îndura şi strînsoarea pantofilor deveniţi mici fiind­că i se umflaseră picioarele.

Pantalonii de lustrin străluceau cînd băiatul trecea prin dreptul unui bec sau cînd farurile ma­şinilor îşi proiectau fasciculul asupra lor. Transpi­rase şi regreta că gulerul cămăşii sale se va mur­dări după ce abia fusese spălat şi scrobit. Ar fi putut rămîne în maiou, căci era o noapte de vară şi zăpuşeala din cursul zilei se mai simţea încă, dar nu dezbrăcă incomoda cămaşă temîndu-se că va pierde prea multă energie şi prea mult timp cu ocazia mişcărilor necesitate de această operaţie.

„Sînt un sportiv, un mărşăluitor, conduc în această competiţie importantă şi nu trebuie să dimi­nuez ritmul fiindcă am neapărată nevoie de victo­rie, fiindcă truda, durerile, îmi vor fi răsplătite de succes şi va fi minunat dacă voi reuşi să-mi înving slăbiciunile voinţei şi ale trupului", îşi zicea cu per­severenţă şi glasul lăuntric semăna într-adevăr cu al unui antrenor experimentat care, dintr-o maşină urmăritoare, dă indicaţii şi îşi încurajează elevul.

O nemărginită încredere în capacitatea sa de a rezista îl stăpînea de cînd simţise că durerile, obo­seala şi disconfortul pot fi neglijate şi suportate mult mai uşor decît şi-ar fi închipuit. Intr-adevăr, îşi dăduse seama că pînă atunci nu înaintase nici­odată astfel în realizarea unuia din planurile sale, conştient de obstacole, supus la grele încercări de ele şi totuşi stăpînul lor prin necesitatea imperi­oasă de a le depăşi, de a înainta cu orice preţ ignorînd împotrivirile din propria sa existenţă şi pregătindu-le un sfîrşit neaşteptat prin aceea că le ducea şi pe ele spre victoria încă nedesluşită.

Psihologia succesului său era simplă şi găsise procedeul practic potrivit, rămînînd să nu cerceteze — pînă cursa va lua sfîrşit — dacă era cel mai bun posibil.

Somnul reîncepu să-l ispitească şi tînărul recu­noscu în el cel mai puternic şi viclean duşman, care atacă pe nesimţite, surprinzător, mai ales cînd se gîndea prea mult la acelaşi lucru.

Ochii îl usturau cumplit şi lăcrimau fără înce­tare — se fumase mult în timpul seratei — şi îşi aminti cu cîtă înfrigurare părăsea încăperile ieşind în curte în căutarea aerului neîncărcat cu fum, mi­ros de trupuri adolescentine înfierbîntate şi de bău­turi alcoolice.

Nu-l atrăgeau seratele, displăcîndu-i toate con­diţiile de distracţie pe care acestea i le puteau oferi şi care se rezumau la posibilitatea de a fuma nestin­gherit, de a bea nestingherit, de a dansa în orice fel cu putinţă, de a poza în faţa colegelor în chip de bărbat blazat şi misterios, după ce ani de zile ai fost în aceeaşi clasă cu ele şi au avut destul timp ca să-şi facă o părere despre ceea ce erai în realitate. Dar el, ce căutase el într-o asemenea adunare ?

Se gîndi la cei care îşi făcuseră o specialitate din a organiza asemenea serate şi nu putea să des­copere raţiunea care îi determina să reînceapă deşi de fiecare dată se petrecea cîte ceva ce impresiona neplăcut pe toată lumea : o încăierare, din fericire cel mai des verbală, vomismentele vreunui invitat nu prea obişnuit cu alcoolul şi tutunul. In plus, obo­seala, celelalte inconveniente imposibil de tăgăduit şi toate acestea în locul unei satisfacţii fie ea cît de mică, situaţie în care se exclud inevitabil savoa­rea unei conversaţii înaripate şi interesante, farme­cul audierii unei bucăţi muzicale celebre, toate cele­lalte plăceri ale unei autentice reuniuni ce aspiră să capete un caracter de „salon“, rămînînd supremaţia unui jargon şi nici acela în pas cu moda, căutările erotice febrile, precipitate şi timide, la adăpost de privirile colegilor preocupaţi de altceva.

Merita această serată — din care păstra numai amintirea fumului, a mirosului de trupuri încinse, a feţelor schimonosite, a propriei sale nesiguranţe şi nedumeriri izvorîte din însăşi prezenţa lui acolo — tot ceea ce hotărîse să facă ? Nu, era clar că nu merita, dar nu seratele în sine erau cele care îl in­teresau direct. I se părea ciudat că maică-sa nu fu­sese împotriva prezenţei lui la serată.

Un autocamion trecu în mare viteză, pantalonii de lustrin străluciră şi cîţiva inşi ii strigară ceva dar el nu auzi decât vocabula prin care îi solicitaseră atenţia, prelungă, asemănătoare ca intensitate şi tonalitate cu unul din avertismentele strigate de artificieri înainte de explozie :

— Băăăăăăă !

Constată că ieşise demult din oraş şi se simţi ne­sigur pentru prima oară de cînd „luase startul“ dar mecanismul voinţei şi ambiţiei sale se puse imediat în funcţiune. „De ce mi-ar fi teamă ? Cine ar pu­tea avea ceva cu mine, un drumeţ solitar şi paş­nic?“, se autoîncurajă, dar nu teama că va fi atacat de cineva îi tulbura liniştea sufletească, aşa ceva nici nu se auzise prin partea locului, ci gîndul că purcede pentru întîia oară la o acţiune importantă fără să se sfătuiască în prealabil cu părinţii. Şi situa­ţia n-ar fi fost aşa de delicată dacă nu era serata aceea nenorocită la mijloc...

Dar îşi aminti că în faţa porţii închise hotărîse, arzînd de dorinţa unei demonstraţii dezarmante, să parcurgă cei 15 kilometri pe jos. La un moment dat se gîndi să se descalţe dar îşi dădu seama că prea ar fi semănat cu cel care a mers la Canossa, iar el nu voia milă, ci victorie, neapărat victoria care ar fi adus după sine impunerea punctului său de ve­dere. Cit despre voluptatea pe care o încerca de cînd se simţea superior slăbiciunilor sale, aceasta nu izvora dintr-o conştiinţă a autoflagelării, ci se năştea din bucuria simplă a constatării propriei sale puteri. Care om nu s-ar fi simţit fericit în locul lui ?

Văzuse somnul caselor oraşului, misterios, disci­plinat, dar simţea că în orice clipă îngrămădirea de piatră, sticlă şi fiinţe umane ar putea fi trezită de zgomotul paşilor săi, iar atunci locuitorii l-ar fi ob­servat şi s-ar fi întrebat ce planuri are acest tînăr cu ochii încercănaţi şi roşii, cu fruntea mereu în­cruntată şi buzele strînse ? Arăta ca un om hotărît să nu dea înapoi şi pe faţa sa chinul lăuntric lăsase urme uşor vizibile.

In realitate nu-l văzuse nimeni, dar tînărul găsi nimerit să-şi descreţească fruntea, să zâmbească, dînd mersului său o alură mai puţin crispată. Nu voia să arate ca un ucigaş, ca un răufăcător nici măcar în propriii săi ochi. Dacă dreptatea era de partea lui şi el făcea tot ce-i stătea în putinţă ca aceasta să învingă, aveau vreun rost remuşcările si întristarea ?

Somnul cîmpiei pe care şerpuia şoseaua era de­osebit de cel al oraşului. Tînărul se obişnuise cu durerea din labele picioarelor, cu usturimea din axile şi cu oboseala, încît putea cerceta împrejuri­mile.

Trecînd prin oraş nu văzuse decît trotuarele, zi­durile şi ferestrele, aşa cum un călător care stă la capătul unui tren şi priveşte în jos, nu vede decît şinele şi traversele. In oraş nu auzise decît zgomo­tul paşilor săi şi apreciase densitatea trotuarului după sunetul uneori mat sau alteori cavitar. Dar acum şoseaua nu mai era mărginită de case, paşii săi nu mai erau urmaţi de ecou. Cîmpia îl primea fără să-l ameninţe că-i va descoperi intenţiile.

Privea în stînga şi în dreapta şi abia rezista pornirii de a se culca în iarba de pe marginile şose­lei, iar concertul greierilor era ca un cîntec de lea­găn, ca un drog distrugător de voinţă. Pierise tea­ma care îl ţinuse treaz şi întîlnise liniştea care dor­mea ea însăşi în pieptul pămîntuiui şi exercita o atracţie irezistibilă.

Tînărul se simţea ca un rătăcit în vreme de iar­nă aspră, chinuit de dorinţa de a dormi trîntit în zăpadă, deşi glasul disperat al raţiunii îi comandă să înainteze cu orice preţ. Un miros de fîn proas­păt cosit îl copleşi din toate părţile, cerul cu con­stelaţiile orei tîrzii îi vorbea parcă de legendele de­mult isprăvite şi răsădite în nuclee de foc. Cîntecul greierilor părea rupt din cîntecul propriilor lui vise, încît tînărul crezu că asupra sa năvăleşte al nouă­lea val al încercărilor.

Era frînt de oboseală, ochii îi lăcrimau în continuare, gura şi gîtlejul i se uscaseră, cămaşa îi ro­dea pielea dar undeva în conştiinţa lui rămăsese un loc nealterat de ispite, de liniştea laşă şi vicleană. Din acel loc plecau comenzi dure, nemiloase, ur­mate de încurajări blînde care îl asigurau că drep­tatea este de partea lui. Refugiul său se mutase iar în meditaţie, cîntecele greierilor vorbeau despre abandonare, pierzanie şi somn veşnic.

Îşi aminti din nou de poarta închisă. . . Maică-sa îl avertizase :

— Dacă nu vii acasă pînă la miezul nopţii, te lăsăm în stradă.

Ii aranjase apoi gulerul cămăşii spălate special pentru serată, insistînd cu încăpăţînare să înlăture uşoara curbură a unei balene. Da, maică-sa fusese de acord ca el să participe la serata aceea bleste­mată. Regreta nespus că, atras prin curiozitate şi constrîns de propriile sale ambiţii, nesocotise păre­rile pe care le avea despre acest gen de distracţie.

Tot timpul se plictisise, ar fi vrut să arate par­tenerilor de conversaţie ce platitudini au fost ridi­cate la rangul de vorbe de spirit, se simţea scîrbit de admiraţia generală al cărei obiect era o revistă străină, de modă.

Mama nu era vinovată pentru că nu avea de unde cunoaşte ce se întîmplă în cursul unui ceai dansant şi la urma urmelor, aproape în întregime, hotărîrea de a acţiona după bunul său plac fusese luată înainte de a fi primit de amfitrioană. Nu-i putea reproşa nimic mamei sale. Oare nu era prea târziu să-şi revizuiască hotărîrea ?

Nu, mai avea timp să se întoarcă însă renunţă gîndindu-se că i-ar fi trezit din somn pe părinţi. Nu deranjul ar fi fost prea mare, ci umilinţa la care ar fi fost constrîns... Acceptă că nu merită să se ambiţioneze numai pentru că nu i se permisese o întîrziere la reîntoarcerea de la serata la care nu participase cu prea multă plăcere, dar nu putea neglija faptul că împlinise nu de mult 18 ani şi avea dreptul să rămînă în oraş cît îi poftea inima.

Blestema hazardul care potrivise tocmai această circumstanţă confuză pentru a-şi impune un punct de vedere just şi se cufundă din nou în suprave­gherea mişcărilor sale. Pînă la oraşul în care locuia sora lui mai avea mult de mers şi se întrebă cu ne­linişte cînd va ajunge.

In urmă cu cîteva ore, dansase fără oprire cu una din colegele sale, renumită pentru rezistenţa ei, dornic să-şi omoare timpul într-un fel. In pauze, se interesa cît este ora, fiind atent să nu-l apuce acolo miezul nopţii. Işi amintea totul. .. Oare n-ar fi fost mai bine să fi plecat atunci acasă ?

Partenera lui se înfierbîntase şi nu-l slăbea o clipă. Era una din fetele acelea nici frumoase, nici urîte, pasionate de muzică uşoară şi gimnastică. După cîteva dansuri transpirase din abundenţă şi tânărul abia se abţinea să nu strîmbe din nas cînd fata ajungea mai aproape de el. După un timp, plictisindu-se să mai danseze într-un ritm îndrăcit pînă şi piesele mai lente, îl rugă să o conducă mai tandru. El se execută din politeţe pentru că fata obosise şi respira cu repeziciune, dar regretă amar­nic că nu-i propusese o pauză, simţind un miros ne­plăcut exhalat de gura ambiţioasei dansatoare. El se retrase, fata observase şi părea nedumerită. Temîndu-se să n-o jignească, îşi înfrînse repulsia şi reveni în poziţia anterioară spre satisfacţia fetei care se odihnea pentru un nou tur de forţă. Cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii, era fericit că venise momentul plecării. Aflînd că părinţii nu-i permiteau să întîrzie peste ora 24, ea rîse copios şi îi spuse că de mulţi ani, putea întîrzia cît dorea. ..

Ce-ar fi să oprească o maşină care merge în sens invers celui în care se deplasează el acum ? Oboseala contaminase şi zona rezistentă a conştiin­ţei sale, îi era sete încît îi venea să bea roua de pe firele de iarbă şi ar fi dormit pînă şi acolo, în mij­locul şoselei, uitînd că în acest fel somnul său ar putea deveni veşnic... Dezgustat de propria sa slăbiciune, se califică laş, impresionabil, fricos şi încercă de mai multe ori să oprească o maşină care mergea către oraşul din care pornise. Nu reuşea şi, fiindcă autovehiculele treceau foarte rar în sensul dorit, uită şi dorinţa de a ajunge acasă în ipostaza unui adevărat drumeţ către Canossa, încercînd să oprească o maşină care mergea în sensul urmat pînă atunci.

Era într-un moment de totală slăbiciune, cînd nu-i mai păsa de restul lumii şi nu-şi mai dorea decît să se descalţe, să dezbrace cămaşa aceea de tortură şi să doarmă la nesfârşit într-un aşternut moale şi curat indiferent dacă acesta s-ar fi aflat în casa părinţilor sau a sorei lui.

Epuizat, se aşeză pe o bornă kilometrică. Pleoa­pele ca de plumb îi căzură şi glasul lăuntric al voin­ţei îi răcnea fără încetare să nu doarmă, să nu doarmă. Cu palmele pe genunchi şi bărbia în piept, tînărul căuta să priceapă de unde vine forţa oarbă care îl obliga să asiste la propria sa prăbuşire, de ce în el nu sînt rezerve de putere care ar putea să-l ajute să nu aştepte deznodământul ca un animal hipnotizat de o cobră, dar nu mai găsea resurse nici pentru cea mai mică mişcare.

Un autocamion sfîşie liniştea şi urletul motoru­lui îl readuse parcă la viaţă, apoi legea liniştii îl supuse din nou, poruncindu-i să închidă ochii şi să nu facă nici o mişcare, contrar voinţei sale.

Işi aminti din nou de serată... Partenera lui de dans îl sfătuise să meargă acasă după ora 24. Ca să fie şi mai convingătoare, îi relatase cu lux de amă­nunte cum se descurcase ea într-o împrejurare simi­lară, sfidîndu-şi părinţii pe care îi ştia miloşi şi sperioşi.

Ea reuşise, căci găsise poarta deschisă. Insă el... el nu putea şti dacă greşise sau poate luase o hotărîre înţeleaptă. Dorea de atîta vreme libertatea aceea a adultului, de o largheţe bănuită de el fără limite, în visele lui despre viitor şi perspectiva i se păruse atît de ispititoare !

— Rămîn cît vrei tu.

Şi a rămas. Gazda oferea tuturor o băutură ne­cunoscută lui, de o dulceaţă greţoasă, învîrtindu-se printre mese, scaune şi perechile de dansatori. Intărîtat, n-o refuză nici el, bău vreo cîteva pahare şi foarte curînd începu să resimtă efectele alcoolu­lui care nu-i provocă logoree, volubilitate sau lipsă de control, ci o stare de surescitare, de nesiguranţă, o nelinişte stranie ale cărei cauze reale o întrezărea dar n-o putea identifica precis. Continua să dan­seze cu proaspăta lui sfătuitoare dar se simţea pîndit de o primejdie, exact ca atunci cînd trebuia să meargă acasă de la şcoală ştiind că în ziua aceea în carnetul său a fost trecută o notă slabă.

Acest complex părea să reînvie în el şi se dispreţul pentru lipsa de maturizare, pentru neîncre­derea în forţele proprii şi în capacitatea sa de a para o eventuală agresiune, indiferent de unde ar fi pornit aceasta. Neliniştea aceea deveni puntea de legătură cu vechile lui motive de autocritică, pe care izbuti să le ignore educînd în sine o cutezanţă neobişnuită, o desconsiderare a tuturor factorilor posibili, a întîmplării însăşi, crezînd că în spatele acestei fortificaţii va fi în siguranţă. Uneori îşi dă­dea seama că grija lui deosebită pentru prezentul moralului său nu este de bun augur, dar nu-şi pu­tea stăpîni altfel teama de necunoscut.

S-ar fi putut crede că se simte minunat în com­pania celorlalţi, dar se plimba de la un grup la al­tul — e drept, nu scotea o vorbă — şi, împreună cu nelipsita lui parteneră, mai bău cîteva pahare din băutura aceea care nu era plăcută la gust dar te înverşuna să o consumi.

Mai tîrziu, avu o ciudată înclinaţie. Cînd sim­ţise că îi vine rău se privise în oglindă. Era atît de tulburat sufleteşte încît voi neapărat să-şi vadă chipul. Ce însemna stigmatul acela ? Decădere ? Nu putea şti, dar trebuia să-l ţină minte...

Faţa îi era albă ca varul şi broboane de sudoare rece îi alunecau pe frunte. O rugă pe fata cu care dansase să-l conducă în curte, într-un loc ascuns privirilor. Aceasta, fără să fie cîtuşi de puţin dez­gustată, îl ajută cu îndemînare, chiar şi atunci cînd porni spre casă. Trecuseră astfel prin oraşul ador­mit iar el fusese chinuit de sentimentele cele mai contradictorii, de remuşcări alternînd cu mulţumi­rea de sine. Intr-un moment de recunoştinţă, puse capul pe umărul fetei a cărei prezenţă îl încuraja, apoi se amuză comparînd-o cu o nevastă resemnată cu viaţa alături de un bărbat beţiv.

Işi mai aminti cum ea rămăsese deoparte, iar el încercase poarta. Nu era deschisă şi dacă fata nu l-ar fi smuls de lîngă clanţă, el ar fi scuturat-o la infinit, încrezător în victoria lui.

— Hei, flăcăule ! Ce faci aici ? auzi deodată un glas răguşit, ca din altă lume.

Reuşi cu greu să-şi ridice ochii şi tot ce îl încon­jura parcă se năştea din haos, pe măsură ce se dez­meticea. Işi mişcă uşor şi capul, pentru ca să-şi mărească cîmpul vizual, dar o făcu încet, aşa cum îi mai permiteau puterile. Văzu un moşneguţ scund, îmbrăcat după portul de prin partea locului. Fără să lepede chiştocul stins din colţul gurii, acesta îl ridică de subsuori şi îl urcă în spatele căruţei. Acum, tînărul dormea cu bărbia în piept şi cu pici­oarele atîrnîndu-i pînă aproape de asfaltul şoselei. Dacă s-ar fi trezit, poate că şi-ar fi dat seama că se îndepărtează de oraşul din care plecase, dar cu faţa spre el.

In zori, moşneguţul îl trezi şi îl lăsă la marginea oraşului, de unde porni în fugă şi nu se mai opri decît în faţa uşii apartamentului. Aproape imediat după ce sună, uşa se deschise şi se auzi vocea sorei sale :

— Te aşteptam. Mi-a telefonat mama !

Attachments