Alexandru cel Mare de Vladimir Hanga

CUVÂNT ÎNAINTE

Viaţa lui Alexandru Cel Mare constituie o grandioasă pagină în istoria lumii. Şi aceasta nu atât din cauza strălucitelor şi uimitoarelor victorii sau romantismului trăsăturilor sale de caracter şi nici din cauza sfârşitului tragic al eroului, ci pentru unitatea pe care, pentru un moment, tânărul, dar genialul macedonean, a reuşit s-o dea unei mari părţi din lumea pe atunci cunoscută.

Campaniile lui Alexandru au deschis omenirii noi perspective care au dus pe plan filozofic la ideea unităţii „întregii lumi”, la concepţia unei societăţi unitare cel puţin sub aspect politic şi cultural. Această idee nu a însemnat continuarea alteia mai vechi, căci lumea elină rămăsese în practică, ca şi în teorie, la statul cetate; polis-ul grec. Platon şi Aristotel îi teoretizaseră valoarea, iar Atena şi Sparta îi confirmaseră limitele, fără a-i crea perspectiva dezvoltării.

Pax macedonica instaurată de îndrăzneţul macedonean avea să uşureze circulaţia bunurilor, a ideilor şi oamenilor şi să obişnuiască lumea din vremea sa cu un nou concept; acela al statului cosmopolit. Dacă sub aspectul populaţiei, statele componente ale imperiului clădit de Alexandru rămân eterogene, sub aspectul civilizaţiei şi culturii, prezintă surprinzătoare elemente unitare. Ca limbă oficială a întregului imperiu se impune elina comună, întemeiată pe cel mai de seamă dialect grec: cel atic. În privinţa civilizaţiei se estompează tot mai mult diferenţele locale, care tind să se omogenizeze într-o anumită măsură. „Sunt multe cetăţi – afirma Poseidippos în sec. III î. e. n. – dar o singura Grecie”.

Unitatea politică – de nuanţă monarhică – şi cea culturală – de factură elină – ce caracteriza structura noului stat făurit de Alexandru, este cunoscută în istorie sub numele de „elenism”, termen pe care istoricul Droysen, profund cunoscător al epocii, l-a pus în circulaţie încă din 1836.

Statul creat de Alexandru, unitar sub aspect politic, a fost acela care a uşurat din punct de vedere economic schimburile comerciale frânate până atunci de tendinţele locale, iar, din punct de vedere cultural, aderarea la spiritualitatea greacă. Cine accepta elenizarea – inclusiv „barbarul” – avea un loc de egal în noua patrie în care cetăţenia nu mai era un privilegiu al naşterii, ci o legătură social-politică.

Ideea unităţii lumii, în sensul elenistic al termenului, a fost reluată, pe un alt plan şi cu mai multă certitudine organizatorică de către Caius Iulius Caesar, cel mai ilustru dintre romani.

Tradiţiile elenistice au fost vehiculate şi dezvoltate de imperiul roman, a cărui capitală, Roma, devenise în multe privinţe un oraş cu puternice trăsături elenistice.

Această notă de civilizaţie greacă este comună nu numai Capitalei, dar şi provinciilor şi chiar ţinuturilor din afara fruntariilor romane: a celor africane – din Sudan şi până în Sahara – şi a celor ce se întindeau dincolo de Asia Mică, până în India şi legendara Chină.

Cartea de faţă înfăţişează viaţa unui om pe care istoria l-a aşezat în Panteonul ei. De aceea am socotit că trebuie s-o scriem aşa cum a fost, deşi biografului onest nu-i este uşor să-i refacă conturul purificându-l de aluviunile legendelor apocrife. Pe de altă parte ne-am străduit să-i dam şi eroului putinţa de a se prezenta singur, căci numai astfel va putea cititorul să înţeleagă pe deplin viaţa şi faptele marilor genii.[1]

AUTORUL

PREGĂTIRILE

I ÎNAINTE DE ALEXANDRU

Dincolo de hotarul de miazănoapte al Greciei antice se întindea, între semeţul masiv al Olympului, Alpii Dinarici, munţii Rodopi şi Marea Egee, ţara Macedoniei. Puţin mai întinsă decât Albania de azi, Macedonia era în cea mai mare parte a ei o ţară muntoasă, străbătută de trei mari fluvii: Haliakmon[2], Axios[3] şi Strymon[4]. Văile largi ale apelor şi şesul numit Emathia, ce se întindea de-a lungul ţărmului mării, de la muntele Olympului şi până la vărsarea Strymon-ului în Marea Egee, alcătuiau câmpia.

Tot de Macedonia aparţine şi peninsula Chalcidică[5] ce se termină prin trei promontorii alungiţi care o fac asemănătoare unei mâini. Dintre aceste promontorii cel răsăritean era şi cel mai cunoscut datorită muntelui Athos, care atinge înălţimea de aproape 2 000 m. Multă vreme porturile din această peninsulă au fost în stăpânirea grecilor.

Ca şi astăzi, clima Macedoniei cunoştea contraste pronunţate. În interiorul ţării iernile erau grele, iar zăpada răscolită de vânturi acoperea din belşug solul. Verile, în schimb, erau calde şi bogate în ploi. Pe ţărmul mării contrastele însă nu erau atât de violente, deoarece iernile erau mai dulci, datorită mării Mediterane.

Mai toate locurile şi aşezările aveau pitorescul lor. Munţii acoperiţi de păduri bogate se ridicau falnici, iarna, în mantie albă, iar vara în cetină verde, spre albastrul adânc al cerului, profilându-şi până în depărtare contururile.

Văile erau udate de ape repezi şi limpezi, iar vegetaţia uneori sălbatică de pe coastele mării contrasta cu nuanţa verde-albăstruie a mării.

Macedonia era o ţară bogată mai ales în comparaţie cu ţinuturile înconjurătoare ale Greciei şi Illyriei, cu care se mărginea spre apus. Materialul lemnos din pădurile seculare de stejar şi conifere servea pentru construcţii de tot felul, fiind în mare cantitate cumpărat de negustorii greci. Numeroase turme şi herghelii de cai – caii macedoneni erau vestiţi în acea vreme – îşi găseau hrana în păşunile cu iarbă deasă şi grasă ce acopereau înălţimile, iar pe luncile apelor şi pe câmpia dinspre mare, mai ales spre peninsula Chalcidică se cultivau cereale, pomi roditori şi viţa de vie.

Nici subsolul nu era sărac: aveau bogate mine de aur şi argint.

Aşezată la o răscruce de drumuri, Macedonia a cunoscut toate avantajele şi dezavantajele inerente unei asemenea poziţii: aceleaşi căi de comunicaţie au slujit şi schimbului de mărfuri şi invaziei triburilor duşmane.

Macedonenii erau oameni dârji, obişnuiţi şi cu greutăţile climei şi cu ale războiului, deoarece adesea erau hărţuiţi de triburile vecine. Iubeau cu pasiune caii şi vinul şi erau pricepuţi în folosirea armelor.

Aşezaţi între seminţiile greceşti şi cele traco-illirice, macedonenii alcătuiau un popor aparte. Istoricul Tucidide îi socotea, faţă de greci, barbari, iar scriitorii secolului al IV-lea î.e.n. îi priveau ca fiind cu totul deosebiţi de seminţiile greceşti. De altfel atât în epoca lui Alexandru, cât şi mai târziu, pe vremea diadohilor, macedonenii aveau conştiinţa limpede că nu aparţin marii familii a elinilor.

Din cauza aşezării ţării lor, ei nu s-au putut sustrage influenţelor şi uneori amestecului cu elemente străine, fie greceşti, fie traco-illirice care s-au manifestat, cele dintâi, mai ales asupra aristocraţiei, iar celelalte asupra poporului de jos.

Limba veche a macedonenilor nu ne este cunoscută, căci până acum nu există nici texte şi nici inscripţii care să îngăduie reconstrucţia structurii ei. Glosele şi numele de locuri şi de persoane ce s-au păstrat nu sunt suficiente pentru a ne informa în mod satisfăcător. Doar gramatica comparativă a limbilor vechi ne poate da câteva puncte de orientare şi de sprijin.

Limba indoeuropeană, ca mai toate limbile europene, şi-a păstrat individualitatea ei caracteristică cu toate influenţele pe care limba greacă şi cea traco-illirică le-au exercitat; prima – asupra limbajului păturii culte[6], iar cea de-a doua asupra vorbirii populare.

Procesul de plămădire a statului macedonean a început cu vreo 700 de ani înaintea erei noastre şi a durat vreo două secole. În urma unor adânci frământări interne şi a unor înverşunate ciocniri între familiile aristocratice şi autoritatea regală, aceasta din urmă a biruit, punând temelia unui stat monarhic.

Primul rege al noului stat macedonean a fost Alexandru I (495–450 î.e.n.). Silit în cursul invaziei perşilor să se supună acestora şi chiar să-i însoţească în campaniile purtate împotriva grecilor, el şi-a schimbat, îndată după alungarea cotropitorilor, atitudinea, redobândindu-şi independenţa. A restabilit apoi statornice relaţii comerciale şi culturale cu cetăţile greceşti, pentru care politică a şi fost poreclit „amicul grecilor”. Istoricul Herodot ne informează că el însuşi s-a bucurat de o fastuoasă ospitalitate la curtea regelui Macedoniei şi aceeaşi bună primire a avut-o şi marele poet grec Pindar.

La finele secolului IV î.e.n., sub domnia regelui Archelaos (413–399 î.e.n.), statul macedonean se consolidează. Se ridică cetăţi întărite, se construiesc drumuri pietruite, armata este organizată pe noi baze, iar circulaţia monetară se îmbunătăţeşte. Noua capitală a regatului, Pella, a fost înfrumuseţată cu monumente de artă şi construcţii somptuoase, dintre care cel mai de seamă a fost palatul regal. Decorată cu fresce de către pictorul grec Zeuxis, reşedinţa regală a primit ca oaspeţi artişti de seamă şi poeţi de frunte din Grecia, printre care şi Euripide, a cărui piesă intitulată Archelaos are o temă macedoneană.

După Archelaos, asasinat în anul 399 î.e.n., au urmat câteva decenii de lupte interne care – favorizate şi de primejdia din afară – au ameninţat procesul de centralizare al statului. Catastrofa a fost evitată prin urcarea pe tron a unuia din cei mai destoinici generali şi oameni politici ai vremii: Filip al II-lea (359–336 î.e.n.).

În copilărie noul rege trăise ca ostatic la Teba, unde avusese prilejul să cunoască atât civilizaţia şi cultura greacă, cât şi organizarea militară pe care Epaminonda o dăduse oştilor tebane. Filip era orator talentat şi era manierat ca un aristocrat atenian, dar asemenea macedonenilor, era viteaz, cutezător şi răbdător şi-i plăcea vinul şi vânătoarea. Spirit viclean, dar adesea generos, ştia să citească în caracterele oamenilor, să-i aprecieze la valoarea lor reală şi să profite de slăbiciunile lor. Ştia totodată să folosească momentul – pe atunci se spunea că zeii îi sunt favorabili – şi avea iscusinţa de a înţelege mersul lucrurilor, pe care adesea îl grăbea, cu tact şi uneori cu aur.

A fost în acelaşi timp un talentat militar ce a ştiut să-şi organizeze o armată permanentă bine instruită. Aristocraţii slujeau la trupele călări, iar ţăranii în unităţile de pedestraşi. Cu toţii erau gata la cea dintâi chemare să pornească la luptă. Cu această armată va reuşi Filip să facă din statul macedonean hegemonul lumii greceşti.

După ce respinse atacurile illirilor, Filip al II-lea având nevoie să-şi asigure căile de comunicaţie maritimă îşi îndreaptă privirea spre marea Egee, spre peninsula Chalcidică, unde oraşele-porturi se găseau în stăpânirea coloniilor ateniene. Profitând de neînţelegerile dintre acestea, el atacă pe neaşteptate şi ocupă coloniile Amphipolis şi Potidea unde-şi instală garnizoane. Cetatea Atenei, preocupată de soluţionarea problemelor pe care le ridica confederaţia maritimă din care făcea parte, n-a putut interveni prompt pentru a-şi salva coloniile din peninsulă, deşi oratorul Demostene ceru intervenţia imediată a trupelor, dezvăluind primejdia pe care o reprezenta regatul macedonean. Victoriile lui Filip al II-lea întrerupeau legăturile Atenei cu regiunile limitrofe Mării Negre, cu care grecii aveau – precum se ştie – legături comerciale strânse. Întreaga economie maritimă ateniană era ameninţată. Discursurile lui Demostene, capodopere ale oratoriei din toate timpurile, sunt o pledoarie caldă şi convingătoare pentru interesele greceşti, pentru libertatea ameninţată a Atenei şi pentru onoarea ei de hegemon al lumii greceşti. În dorinţa de a apăra aceste interese, marele orator s-a gândit chiar la o alianţă cu rivalii de odinioară a atenienilor, cu perşii.

Împotriva lui Demostene s-au ridicat aşa-zişii partizani ai păcii, oratorul Eschine şi retorul Isocrate. Aceştia poate convinşi şi de bogatele daruri ale macedonenilor – luptau pentru o înţelegere cu Filip, pe care, după părerea lor, ar fi fost bine să-l pună în fruntea tuturor oştilor greceşti pentru a porni împreună împotriva „barbarilor” perşi.

Prin toate aceste elemente duelul Demostene-Filip deveni şi mai viu şi mai plin de semnificaţii. Vestmântul în care acesta era îmbrăcat era acela al unei tragedii clasice: o ciocnire violentă între pasiunile şi ideile umane de totdeauna. Dorinţa de dominare se înfruntă cu sentimentele nobile de apărare a patriei şi a libertăţii, iar admiraţia pentru cei doi eroi se împleteşte cu compasiunea pentru acela care, apărându-şi patria, cade la datorie.

În curând, datorită luptelor dintre cetăţile greceşti, pricinuite de neînţelegerile lor religioase, Filip al II-lea reuşi să-şi consolideze timp de un deceniu (355–345 î.e.n.) şi mai mult poziţia sa în Grecia. Zadarnice au fost discursurile lui Demostene – Philipicele şi Olynthicile[7] ; „războiul sfânt” dintre cetăţile greceşti a dus la consolidarea dominaţiei macedonene. O solie condusă de Filocrate – secretarul adunării poporului atenian – din care făceau parte şi Demostene şi Eschine fusese trimisă în capitala Macedoniei, Pella, ca să semneze pacea prin care Atena recunoştea toate cuceririle pe care Filip le făcuse în nordul Greciei.

La Atena frământările şi neînţelegerile continuau. Lupta dintre grupările politice era în toi. Isocrate, membru marcant al partidului păcii, se adresă în mod public lui Filip, rugându-l să fie arbitrul între polis-urile greceşti, să primească comanda supremă a oştilor macedonene şi greceşti pe care să le conducă spre lumea persană, unde să întemeieze noi şi rodnice colonii.

Filip al II-lea cunoştea de visu realităţile din Grecia, unde-şi petrecuse în tinereţe multă vreme ca ostatic. El ştia că polisurile greceşti sunt slabe şi incapabile să-şi făurească unitatea politică, din pricina ambiţiilor mărunte ce măcinau păturile conducătoare. Dar şi grecii dispreţuiau pe macedoneni – de la care, după cum se exprima Demostene, nu puteai dobândi „nici un sclav bun”. Cetăţile greceşti nu bănuiau reala primejdie ce le ameninţa existenţa.

Iată de ce regele macedonean îşi putea continua opera sa de cuceriri, profitând de neînţelegerile dintre cetăţile Eladei.

În anul 340 î.e.n. izbucni din nou „războiul sfânt” între polisurile greceşti. Acest fapt dădu încă o dată prilej lui Filip să intervină în treburile Greciei. Demostene dădu ca întotdeauna semnalul de alarmă. La Cheroneea în Beoţia trupele lui Filip se ciocniră, în anul 338 î.e.n., cu cele ateniene. Armata macedoneană număra 30 000 de pedestraşi şi 2 000 de ostaşi călări, comandaţi de fiul lui Filip al II-lea, tânărul Alexandru, în vârstă de 18 ani. Oştile greceşti, în rândurile cărora se afla şi Demostene, luptară cu multă vitejie, dar atacul cavaleriei macedonene, condusă de Alexandru, hotărî destinul luptei. Armatele Eladei fură înfrânte; 1 000 de atenieni căzură în luptă, iar 2 000 fură luaţi prizonieri.