Haiducul de Bucura Dumbrava carti aventura istorice

Haiducul de Bucura Dumbrava

        Din ciucurii florilor de tei se scutura o pulbere aurie pe învelitoarea casei boiereşti. Cete de albine mişunau prin frunzişul copacilor, bâzâind împrejurul garoafelor, muşcatelor şi micsandre­lor, care cu învăpăiată strălucire împodobeau marginile pridvorului. Pridvorul, prelungirea învelitoarei, aşezată pe bolţi de zidărie pur­tate de stâlpişori, dă locuinţei româneşti, fie mare sau mică, o înfă­ţişare primitoare, bucuroasă de oaspeţi.

Cu cât înainta ziua mai mult spre seară, cu atâta mişcarea al­binelor se înteţea şi adunătoarele de miere se repezea u cu mai mare zor asupra trandafirilor acăţărători de la piciorul cerdacului şi dimprejurul uşii chelarului, aşa încât, din pricina zgomotului lor, câinele cenuşiu, cel mai bătrân al curţii, care dormea pe pragul pivniţei, îşi ridică capul şi, hăpăind împrejurul său, se întinse, căscând zgomotos, şi-şi scutură zdravăn laţele.

Odată cu scăderea căldurii de peste zi, începu şi în casă o mişcare mai vie. Slugile şi slujnicele, toţi ţiganii robi alergau din odăile de gospodărie spre cascle boiereşti şi, lăsându-şi galenţele clăpănitoare înaintea uşilor, intrau numai în ciorapi în sală, spre a nu face zgomot.

Înăuntrul casei era răcoare şi mirosea a ceară şi a mare curăţenie, iar când slugile deschiseră obloanele de la ferestre, un miros dulce de flori de tei străbătu în odăile scunde, spoite cu var.

De pe divanul, unde-şi făcuse somnul de după-amiază, se sculă atunci boierul Amza Jianu, un bărbat înalt, în vârstă ca de cincizeci de ani, cu faţa osoasă şi serioasă, cu mustăţile cărunte pe nişte buze cărnoase. întinse feciorului, îngenuncheat pe covor înaintea lui, un picior şi apoi altul, ca să-i pună pantofii moi de safian roşu. Se sculă apoi drept în sus şi se întinse.

Era îmbrăcat cu un anteriu lung de mătase vărgată albastru şi cu galben, iar peste mijloc era încins cu un şal de mare preţ. Feciorul îi aduse o giubea de postav cenuşiu, care, deşi era vară, era îmblănită pe de margini cu pacele de samur. Un festivit îi acoperea creştetul capului, şi părul lui era tuns scurt.

Un al doilea slujitor sosi înaintea boierului, aducând dulceaţă cu apă rece pe o tavă de argint.

Dar ca să mai soarbă şi din cafeaua pe care i-o aducea un al treilea slujitor, nu mai avu vreme, fiindcă, pe neaşteptate, se auziră afară plesnituri de bice, bătaia câinilor şi chiotele prelungite ale surugiilor, care străbăteau printre zăngănitul clopoţeilor de la cai.

În curte soseau “braşovence” boiereşti, trăsuri de acele învelite, cum le Iacc.iti saşii din Ardeal, pentru Tara Românească. De sub covillirilc Im liniştirii-, de piele neagră, şi care acopereau întreaga IrAftiirA, Hcobormi a« mu fete, gătite cu rochii în feţele cele mai des- <, Iiisc, şi purlAml pe cap nişte mici tulpănaşc, împodobite cu flori, ieşeau apoi cucoane tinere îmbrăcate cu malote de atlas, precum şi boieri cu giubelc de fete deosebite, şi purtând pe cap işlice, care semănau cu nişte ciuperei uriaşe. Işlicul, deşi era foarte mare, nu era insă prea greu, făcut fiind din puf îmbrăcat cu postav foarte subţire, sau cu blănite de mieluşei nefătati. După rangul boierului, vârful işlicului era o bucăţică de postav cenuşie-albastră sau verde.

La o margine a pridvorului era făcută o deschizătură pătrată prin care ducea o scară jos în curte. Cine se urea pe această scară, apărea mai întâi numai cu capul deasupra podelei, şi era o privelişte foarte hazlie, să vezi cum ieşeau la iveală, pe aci, unul după altul, işlicurile cenuşii şi negre clătinate pe capelele boierilor.

Boierul Amza Jianu primi pe musafirii săi, cum era obiceiul, în felul tureesc, adică ridicând mâna dreaptă în cere mare, întâi la gură şi apoi la frunte. Soţia lui, copiii şi ceilalţi musafiri, veniţi de mai-nainte, îl înconjurau, şi pe când poştalioanele zgomotoase se îndreptau spre grajduri în chiotele surugiilor, sus în pridvor se aşezau încrucişându-se în mare veselie glasurile boierilor.

Puţin mai în urmă, cucoana Catinca Jianu se retrase împreună cu celelalte cucoane în odăile ei, unde li se aduseră dulceţuri şi cafele negre, şi se începu vorba despre soli şi copii, despre măritişuri, însurători şi dragoste.

Bărbaţii se adunară în odaia boierului, unde slugile le scoaseră îndată încălţămintele, ca să le puie în picioare pantofi moi, fiindcă pe divanurile tureeşti nu se putea şedea altfel, decât cu picioarele încrucişate sau lungit.

Fumau tutun aromatic din ciubucele de lemn mirositor, sau, când nu fumau, se jucau, ca să le treacă vremea mai uşor, cu boabele uriaşe ale mătăniilor de chihlimbar, ahat sau de sidef, pe care le purtau totdeauna la brâu. Erau toţi boieri cu moşii mari, vecini şi rude de-ale Jienilor, şi în curând se încinse vorba despre nădejdile şi plângerile plugăriei.

— Mie mi-a stricat gerul mai toată via, zise Dumitru Jianu, fratele mai mic al găzduitorului, iarna trecută va rămânea de pomină.

— Să mulţumim lui Dumnezeu, că cel puţin avui ;tm puric tir pacc, oftă un alt boier, apropiind de buze zarful CU cale a şi sorbind din băutura gustoasă, cu mare mulţumire şi cu mare zgomol.

— De pace şi de Vodă Caragea, zise scurt Creţescu, un boii i e ll faţa fină şi slabă.

— Ori şade Caragea, ori Hangerliu, ori Ipsilant în scaunul Dom nesc al Tării Româneşti, zise Dumitru, tot aceea e, tot din Fanar sunt.

— Ia te uită! zise Columbeanu, un tânăr frumos, legat la cap cu un taclit de mătase vărgat roşu cu vânăt, în felul cialmalelor. Dum­neata vorbeşti ca fratele dumitale Iancu, duşmanul grecilor!

 —        Asta ne-ar mai trebui! întrerupse gazda, care de altfel era scump la vorbă, uitându-se cu asprime la el. Ajunge un cap sucit într-un neam.

— Nu face glume sarbede, prietene Columbene, zise Mihai, al treilea dintre Jicni, punând mâna pe umărul lui Aniza ca semn de îmbunare. Nenea Amza are destulă supărare din pricina lui Iancu, şi împreună cu el şi noi ceştilalţi.

Toţi întrebară atunci deodată:

— Da unde este frăţiorul dumneavoastră cel mic acuma? Tot ascuns şade la via lui din Drăgăşani?

Amza era acum aşa de supărat, încât lăsă pe fraţii lui mai tineri să dea răspuns prietenilor. Şedea cu picioarele încrucişate pe divan şi „bea tutun” din narghileaua de pe covor, „bea” cu astfel de zor, încât se auzea clocotind apa din carafă.

Mihai Jianu îşi dădu micul fes vânăt spre ceafă şi scărpinându-se pe frunte zise:

— De! Iancu a fost aşa de mult răsfăţat de părinţii noştri, Dum­nezeu să-i odihnească, încât el n-a învăţat să-şi pună nici un frâu la gărgăunii lui şi la toate poftele.

— O inimă de înger, adăugă Dumitru, dar cu cap de drac.

— Numai cu urşii din pădure se simte în ale sale, urmă Mihai. Se înţelege, că urmând astfel, nimic nu se va alege de moşiile lui. Clăcaşii lui s-au făcut cu toţii tâlhari.

-Şi cu mintea lui cea ageră ar fi pulul să lle un minunat gospodar! oftă Dumitru.

— Dar cine ar putea să-l înduplecc la aşa ceva? zise Mihai.

— Vreo fată frumuşică, răspunse zâmbind boierul cel bătrân, ca de pildă mititica Ileana Golfineanu. Pe cinstea mea! Când s-a coborât adineauri cu mamă-sa din trăsură, mi-a lăsat gura apă, cu toţi perii mei cei albi! Din opt copii, câţi au fost, a rămas ea singură în viaţă, şi prin urmare trebuie să aibă şi o zestrişoară frumoasă.

— Dar tot nu ne-aţi spus, începu iară vorba Creţescu, dacă Iancu e la Drăgăşani, sau aci, la moşia lui de lângă Caracal?

— Este aici, răspunse Dumitru, şi tocmai am trimis să-l aducă, am trimis chiar pe prietenul lui, pe slugerul Tudor Vladimirescu, care a venit în treacăt să cereeteze pe Amza.

— Cum, Tudor este aici? întrebară toţi musafirii cu mare interes.

Numai Columbeanu se scutură şi făcea, parcă-i clănţăneau dinţii

În gură:

— Hrr! Doamne, îurtA-mAt

C'e va să zicA liMtt? întrebă Dumitru Jianu mirat. Eu credeam CA voi sunteţi prietenii cei mai buni; n-ai dus tu zaherelele lui Vladimireiicu la Dunflre, în vremea războiului?

Ha da. Tocmai. Dar ce am văzut eu acolo, n-am să mai uit nici În ceasul morţii.

Toţi tăbărâră atunci pe Columbeanu, să le spună ce-a văzut.

În toamna trecută, începu el să povestească, Kutusoff era, cum ştiţi, înaintea Giurgiului, şi Vladimirescu cu pandurii lui era cu el. Pe mine mă trimisese banul Bibescu cu douăzeci de care, încăreate cu zaherele ca să i le duc lui Tudor. Ruşilor le mergea rău, erau aproape nimiciţi după cinci ani de luptă cu turcii, fiindcă întăririle nu soseau niciodată la vreme. Marele Napoleon zăpăcise toată lumea şi o (inea cu privirile aţintite asupra sa.

— Slavă şi mulţumită lui Dumnezeu, că în sfârşit gerul, focul, şi Tarul l-au biruit pe acel Napoleon astă-iarnă, zise un prieten al ruşilor.

Columbeanu urmă:

— Tudor era atunci foarte amărât din pricina izbânzilor din urmă ale ienicerilor. Dumneavoastră îl cunoaşteţi. Pe acest om nu l-a văzut nimenea râzând, numai când pleacă la luptă, începe să cânte şi să joace. De multă vreme ruşii şi cu pandurii noştri n-avuseseră decât înfrângeri una după alta. Când am sosit cu însăreinarea mea în tabără şi când întrebai, unde aş putea găsi pe slugerul Tudor, mi se răspunse că este devale, la Dunăre, unde face judecată la patrus­prezece sârbi, care treceau în fiecare noapte dincoace de Dunăre, ca să iscodească şi să facă furtişaguri, şi pe care, în sfârşit, pusese mâna. Mă dusei devale la malul Dunării. Din depărtare încă, văzui o mulţime de panduri şi auzii un glas înfiorător strigând: —       Să mori, câine, să mori, dihanie! Mă apropiai, străbătând prin mulţime, şi văzui dinaintea mea pe Tudor Vladimirescu, cum ridica sabia aslipra unui sârb îngenuncheat cu mâinile legate la spate; o lovitură cu sabia, şi capul ras al sârbului se rostogoli în nisip, iar trupul, despărţit de cap, căzu în cealaltă parte. Un şiroi de sânge mohorât curgea devale spre Dunăre. Şi tot astfel Tudor tăie capul la al doilea, la al treilea, la al patrulea, la al cincilea...

— Stai frate! Doar nu se poate! strigau unii.

— La al şaptelea sârb! urmă Columbeanu, lovind cu pumnul în divan. Atunci n-am mai putut să privesc. L-am cuprins cu braţrli' pe la spate şi l-am rugat: Iartă boierule, pe ceilalţi, iartă-i pentru siiflelul părinţilor răposaţi! El îşi muşcă în buză de mânie şi muşcă aşii de aprig, încât începu să-i curgă sângele pe bărbie în jos, şi nu era chip să se oprească, atât era de înfierbântat. Toate cârpele de în, care i se dădeau, să se şteargă, se înroşeau una ca şi alta. Dădu sabia sa, încăreată de sânge, unui pandur şi porunci ca ceilalţi sârbi să fie bătuţi la tălpi. Apoi se duse în cortul său, fără să se uite măcar la mine. Abia a doua zi dimineaţa, trimise să mă cheme şi-mi zise - dumneavoastră ştiţi cum vorbeşte el, scurt şi aspru:

— De nu erai omul lui Bibescu, te făceam bucăţi! Privirea, pe care mi-a aruncat-o, zicându-mi aceste vorbe, încă n-am s-o uit niciodată! Pe când mă întoreeam călare la Craiova, mă scuturau frigurile de groaza celor ce văzusem.

Mătăniilc alunecau, sunând, printre degetele frământate ale boierilor, şi din ciubucuri se stinsese câte unul. Stăpânul casei bătu de trei ori în palme, şi o slugă veni, în grabă, cu cărbuni aprinşi.

Creţescu, care sta la fereastră, strigă deodată:

— Mi se pare că vin!

Înconjuraţi de câini, care îi lătrau cu înverşunare, intrau în curte doi călăreţi. Unul purta uniforma verde închisă de pandur şi era călare pe un cal mic negru de Dobrogea, care împroşca în toate părţile spumele albe dimprejurul zăbalei sale. Celălalt avea un cal alb cu coama zburată în vânt, asemenea unei marame de mătase. Acesta din urmă era un tânăr, subţire şi înalt, îmbrăcat în haine olteneşti. Cioarecii lui strâmţi şi ilicul erau împodobiţi cu şireturi negre, cusături alcătuite după izvoade vechi şi rare. Pe cap avea o căciulită cu fundul rotund.

— Iancu nu se poate lăsa cu nici un chip de portul ţărănesc, zise Mihai dând din umeri.

— Dar îl şi prinde bine, de minune, zise Columbeanu râzând.

La intrarea în casă a musafirilor celor noi, li se făcu o primire călduroasă şi veselă.

Creţescu îşi făcu semnul crucii:

— Doamne Sfinte, după cum aud, adicătelea, dumneata ai pus de gând să te faci în curând pustnic?

Iancu îşi aruncă mândru capul pe spate şi zise:

— Codrul nu minte, codrul nu înşală, şi în codru-şi pierde afurisitul de ban puterea lui drăcească. De aceea negreşit, codrul nu este loc căutat de oameni.

—      Dacă toţi ar gândi astfel... răspunse Creţescu dând din cap.