Pandurul de Bucura Dumbrava carti aventura istorice

Pandurul de Bucura Dumbrava

CUVÂNT INTRODUCTIV

Se împlinesc 160 de ani de la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu.

În anul 1821 când ţara era istovită de îndelungata stăpânire fanariotă – s-a desprins din rândurile pandurilor olteni un om, care în numai câteva luni a izbutit să-și constituie marea sa oaste, să răstoarne printr-un efort general administraţia străină turco-fanariotă.

Tudor Vladimirescu a reprezentat o mare, neîmplinită speranţă. El a însemnat revoluţia şi, prin ea, „dreptatea şi slobozenia”. A fost nu doar luptătorul şi sufletul răscoalei, ci şi gânditorul ei politic, organizatorul, revoluţionarul şi, în dimensiune absolută, patriotul. Tudor a intrat în nemurire ca personaj de legendă sau de baladă populară. Dar şi ca erou al istoriei.

Începând cu Iancu Văcăreseu şi continuând cu Naum Râmniceanu, N. Beldiman, C. Conachi, D. Bolintineanu, C. Boliac, I. Ghica, G. Coşbuc, St. Neniţescu, N. Vulovici, Radu Rosetti, şi continuând cu scriitori ai zilelor noastre Gala Galaction, V. Voiculescu, Victor Eftimiu, C. Ardeleanu, Mihnea Gheorghiu, Mihu Dragomir, N. Tăutu, Al. Voitin, Eugen Frunză, Gh. Tomozei, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Dan Verona, Nicolae Labiş şi cu mulţi alţi scriitori contemporani, figura vestitului pandur şi eroica mişcare revoluţionară, de la 1821 au fost şi continuă să fie oglindite în versuri, piese de teatru, romane, studii. În creaţia populară, pandurii şi conducătorul lor se deosebesc cu greu de eroii cântecelor haiduceşti propriu-zise. O reconstituire artistică a evenimentelor din 1821 realizează în 1912 şi scriitoarea Bucura Dumbravă cu romanul „Pandurul”, a cărui reeditare este prilejuită de aniversarea a 160 de ani de la revoluţie[1].

Deşi n-a fost româncă de origine, Bucura Dumbravă a ştiut prin opera ei literară, prin dragostea arătată poporului român şi admiraţia ei faţă de priveliştile ţării noastre, să opereze o altoire de mare valoare spirituală. Rodul acestui altoi îl constituie cele trei cărţi, pe care oricând le vom citi ca nişte opere ale noastre: „Haiducul”, „Pandurul” şi „Cartea munţilor”.

Bucura Dumbravă este un pseudonim al scriitoarei Fanny Seculici. „Numele însuşi – spunea Emanoil Bucuţa – era un nume de munte. El vine din acea atmosferă romantică germană”[2]. S-a născut la 28 decembrie 1868, la Bratislava, în Cehoslovacia. La 4 ani, se afla la Viena, iar peste un an, împreună cu familia, s-a stabilit la Bucureşti. De atunci nu a mai părăsit ţara noastră decât pentru călătorii vremelnice, devenind româncă.

Despre Bucura Dumbravă a scris în mai multe rânduri, cu diverse prilejuri, Emanoil Bucuţa care i-a purtat o nemărginită admiraţie şi o statornică prietenie, sentimente ce s-au cimentat în numeroasele lor drumeţii, făcute în Carpaţi, dimpreună cu alţi iubitori ai turismului. Scriind o recenzie la volumul „Cartea munţilor”, el nota: „Fanny Seculici era fără naţionalitate limpede, aşa cum îi plăcea ei; avea uneori furii împotriva hotarelor trase între oameni: născută la Bratislava, aşezată de la cinci ani în România, cu o mamă poate mai mult germană şi cu un tată mai mult slovac-ungur, scriind şi vorbind aproape tot aşa de uşor în limba germană, franceză şi engleză, Bucura Dumbravă era numai româncă”[3]. Puţine sunt mărturiile rămase despre viaţa scriitoarei. În ţara noastră, ea s-a identificat cu felul de a gândi şi de a simţi al românului, i-a îndrăgit viaţa, obiceiurile, datinile, a îndrăgit mai ales natura Carpaţilor. A vorbit despre ospitalitatea, măsura şi demnitatea oamenilor noştri, despre simţul prevederii şi al răbdării cumpătate care le caracterizează firea. Era ea însăşi o natură optimistă, plină de energie, veşnic surâzătoare… Acelaşi prieten, Emanoil Bucuţa, o descria astfel: „E o femeie al cărei păr e acum încărunţit bine; obrazul îmbujorat a început parcă să-şi înmoaie carnea. Pasul îi e însă plutitor şi tânăr, ochii prietenoşi, gura plină de zâmbet şi de strălucirea dinţilor, braţul cu mişcare uşoară şi bărbătească, toată fiinţa înecată într-o prospeţime de rouă şi într-o siguranţă pe care le-a adus de pe înălţimi.” Ea „e o prietenă a omului, pe care suferinţele lui, mai mult decât o îndurerează, o răzvrătesc. Dacă se apleacă să-l ajute, să ştii că-l pune bine pe picioare şi-l trimite pe drum, ca să-şi caute dreptul. Ea e un ostaş al adevărului; micile minciuni, ca şi marile amăgeli n-o înşală şi, îndrăzneaţă, le spune pe nume, dispreţuind orice potriveli, întâmple-se ce s-ar întâmpla”… „Om întreg şi aşezat pe atât de adânci temelii”, îşi întăreşte Emanoil Bucuţa schiţa de portret, urmând: „Îţi dai seama că urzeala ei e urzeala ta şi că trebuie să te întorci, pentru că drumul tău e altul, împletit cu o mie de poteci străine şi de neguri, dar pleci înviorat. Îndărăt, o laşi pe ea, cu acelaşi zâmbet, care mângâie şi dă încredere că cel puţin câteodată şi în câte un ins suferinţa noastră se sfărâmă în ploaie de stele şi zbuciumul ni se înmlădie într-o înaltă încântare”[4].

Aceleaşi frumoase impresii ni le împărtăşeşte şi Otilia Mihail Oteteleşeanu: „Mişcările măsurate, vocea ei armonioasă, râsul cristalin şi expresia gravă, în unele momente, dădeau făpturii ei o atracţie deosebită, mai ales că totul era colorat de spiritul ei evoluat şi pătruns de adâncă cultură. Revărsa prospeţime de cuget şi bucurie curată”[5].

Firea optimistă şi interesul manifestat faţă de obiceiurile şi tradiţiile noastre au făcut-o să iniţieze şi să organizeze o serie de activităţi. Astfel, în 1905, ea a înfiinţat societatea „Chindia”, care îşi propunea să cultive gustul pentru jocurile naţionale şi portul popular. „Chindia” a existat până în preajma primului război mondial. Bucura Dumbravă a luat parte în fiecare an la şezătorile organizate în ţară. Documentele menţionează prezenţa ei, în august 1916, la pitoreşlile serbări de la Bumbeşti-Gorj. Tot în acest an, a trimis o „Doină despre Tudor” unei reviste pentru ţărani, „Şezătoarea săteanului”. Peste câţiva ani, în mai-iunie 1921, a plecat dimpreună cu Emanoil Bucuţa la Tg. Jiu, pentru a participa la serbările din Gorj. Aici s-a ocupat şi de „organizarea unui muzeu regional istoric”.[6]

O altă preocupare neîntreruptă a scriitoarei a fost cunoaşterea istoriei poporului nostru, elogierea vitejiei fiilor săi. Prima lucrare semnată de Bucura Dumbravă a fost o piesă de teatru în limba germană intitulată: „Mama lui Ştefan cel Mare”, datată 29 decembrie 1899 şi aflată în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei R.S.R., sub titlul: „Die Mutter Stefan’s des Grossen”.

Bucura Dumbravă se numără de asemenea, printre primii autori de romane istorice. „Haiducul”, roman, publicat în 1906, în foiletonul ziarului socialist german „Vorwürts”, apare în limba română în anul marii răscoale ţărăneşti din 1907. Caragiale a fost entuziasmat de carte şi a scris directorului „Convorbirilor critice” vorbindu-i de marele succes „al amicei mele, domnişoara Fanny Seculici. Mi se pare că Die Zeit din Viena şi Neu Freie Presse... îi fac nişte extraordinare elogii. Tare mi-ar părea bine să se adeverească părerea mea, despre fata asta atât de inimoasă şi spirituală, numai de ar fi scris în româneşte să ne bucurăm şi noi”.[7]