Taina Cavalerului de Dolenga de Haralamb Zinca

I. Începuturile

                                              1

Nu mă simţeam în apele mele. Eram necăjit, nervos, furios pe mine însumi. Într-atât de furios, încât nu pregetam să mă consider cel mai nefericit om de pe suprafaţa pământului. N-aş vrea să mă judecaţi greşit. Trecuseră şapte zile de la numirea mea la Direcţia Generală a Miliţiei. Absolvisem Facultatea de ştiinţe juridice şi fusesem numit la cercetări penale cu gradul de locotenent. Şapte zile, în care vreme n-am făcut nimic, nu mi s-a încredinţat nici un caz, nici un dosar. Eh, ce mai?! Mă stăpânea o dorinţă vie de a munci, de a acţiona, de a mă afirma. De şapte zile însă mă învârteam încolo şi-n coace fără să fac nimic, în timp ce colegii mei, numiţi la D.G.M. odată cu mine, acţionau. Li se încredinţaseră cazuri urgente, iar eu... Fumam din ce în ce mai nervos şi mă uitam după ei: cerce­tau dosare, discutau cu aprindere, audiau. Lui Tătaru, de pildă, – ah, ce om norocos! – i-a căzut un dosar complicat, o dublă crimă, urmată de o sinucidere. Un dosar gras! Fără să vreau îl vedeam pe Tătaru cum se agita: studia piesele de la dosar, studia şi alerga pe teren. Se vedea cât de colo că problema îl pasiona şi că avea s-o rezolve cu succes. Da, Tătaru zic şi eu că-i un om norocos, căruia toate-i merg strună. Şi în sesiunile de exa­mene îi cădeau întrebările cele mai uşoare. Una dintre cele mai drăguţe studente din anul nostru s-a căsătorit cu el. Aşadar, sper că m-am făcut înţeles. Eu, locotenentul Virgil Conta, aveam toate motivele să fiu amărât. Mă încerca şi un pic de ruşine faţă de Marina, nevasta mea. Zi de zi mă întreba cum mă descurc, dacă mi-e greu, cum mă adaptez, dacă mi s-a încredinţat vreun caz. Iar eu îi răspundeam mormăind cuvinte de neînţeles. Oricum, ea mă vedea întunecat şi bănuia că ceva nu-i în ordine. Nu insista însă, poate dintr-o anumită delicateţe. Acum, dumneavoastră să nu credeţi despre mine că, în acest răstimp, m-am mulţumit să zac şi să constat că nu fac nimic. O, nu!... În două rânduri m-am prezentat maiorului Suharu, şeful meu, şi fără să mă sfiesc l-am întrebat când o să mi se încredinţeze şi mie vreo misiune. M-a ascultat surâzând, mi-a cerut să am răbdare şi mi-a amintit că nu toate zilele au intrat în sac, ceea ce, reprezenta un adevăr incontestabil, îmi cerea să am răbdare, dar mie tocmai răbda­rea îmi lipsea. De aceea, eram trist, nervos şi din nou mă pregăteam să mă prezint maiorului Su­haru. Mă îmbărbătam spunându-mi că, de astă dată, va trebui să-i explic cu mai multă convin­gere şefului situaţia insuportabilă în care mă găseam. Da, da, insuportabilă, nu exagerez. Hotărât să iau cu asalt biroul şefului, mă ridicasem în picioare. În clipa asta însă se ivi şi Tătaru care-mi spuse că maiorul Suharu mă chema la dânsul. Mă năpădi dintr-o dată un val de emoţie, apoi emoţia mi se risipi şi-i făcu loc unui puternic simţământ de curiozitate. Eram tentat chiar să-l în­treb pe Tătaru dacă nu cumva ştia despre ce-i vorba, dar am renunţat. Mi-am dat seama că i se întâmplase ceva; fusese criticat sau se împotmo­lise în cazul acela complicat. M-a fulgerat un gând: „Te pomeneşti că i-au luat cazul şi vor să mi-l încredinţeze mie!” Gândul mă încântă, mă sur­prinsei frecându-mi chiar palmele, mi le frecam a mulţumire, apoi mi se făcu ruşine. „Nu, izbucni în mine o voce lăuntrică, Tătaru e un anchetator talentat, nu trebuie să i se ia cazul!”

Maiorul Suharu mă întâmpină prieteneşte, aş spune încurajator, ca şi când ar fi înţeles tot ce se petrecea cu mine. Îmi arătă fotoliul din dreptul biroului său şi mă pofti cu amabilitate să iau loc.

— Tovarăşe Conta, ai aşteptat cât ai aşteptat, dar ţi-a venit şi dumitale rândul. Ochii maiorului, cenuşii şi vioi, cu pleoape uşor congestionate, mă fixară ca şi cum ar fi vrut să-mi descopere reacţia. E drept, fără să vreau, avui o tresărire. „Acum o să-mi aducă la cunoştinţă că Tătaru a eşuat, gândi eu, şi că a emis un ordin să mi se predea mie dosa­rul”. Mă crispai, pregătindu-mă să sar în apărarea fostului meu coleg de facultate. Maiorul luă de pe cristalul biroului un dosar subţire. Dacă avea două trei pagini între coperte. Ochiul meu ager citi de la distanţă: „Dosar nr. 5783”.

— Este vorba, tovarăşe Conta, de un fals în acte publice.

— Un fals în acte publice?! izbucni eu deopo­trivă de uimit şi de dezamăgit.

— Da, confirmă maiorul mirat oarecum de izbucnirea mea. Doi cetăţeni în etate, soţ şi soţie şi-au completat dosarul de pensionare cu certificate de vechime în câmpul muncii care s-au dovedit a fi false; certificatele au fost procurate de un oare­care Andrei Mirschi. Persoanele în cauză, Vasile şi Lucia Tulpan, s-au prezentat la D.G.M. din proprie iniţiativă şi au făcut declaraţii complete.

Maiorul vorbea rar, apăsând pe anumite cuvinte. Vorbea şi nu-şi lua ochii de la mine. Iar eu mă simţeam aidoma unui balon ce se dezumflă. Pe măsură ce înţelegeam „substanţa” dosarului nr. „5783”, îmi spuneam iarăşi că sunt un mare ghinio­nist. Fiind convins că maiorul Suharu pricepuse cauzele tristeţii mele, ascultam şi mai întunecat. „Numai de n-ar deschide o paranteză pe tema ne­mulţumirii mele!” gândi, nu fără un simţământ de stinghereală.

— Ce-i cu dumneata, tovarăşe Conta, nu te simţi bine? Nu suporţi căldurile? Da, e prea cald. E o vară toridă cum n-a mai fost de mult...

I-am fost recunoscător maiorului. Nemulţumirea mea o pusese pe seama căldurii, ocolind cu tact o discuţie care m-ar fi pus într-o situaţie penibilă. M-au năpădit brusc sudorile. Îmi scosei batista şi, tamponându-mi fruntea, murmurai:

— Aşa e, suport greu căldurile...

— Iei în primire dosarul, îl studiezi cu atenţie, îţi faci un plan de anchetă şi deschizi o acţiune. Ai înţeles?

— Da, să trăiţi!

Maiorul Suharu, îmbărbătându-mă cu acelaşi surâs prietenesc, mi-a întins dosarul. Şeful s-a pre­făcut că nu observă mutra mea amară. Totuşi, la despărţire, m-a sfătuit:

— Bea ceaiuri: răcoresc şi ţin de sete. Ai vreo întrebare?

Am dat din cap în semn că totu-i limpede, apoi m-am ridicat din fotoliu.

— Am să studiez dosarul şi voi proceda în consecinţă, am adăugat eu cu o voce care se voia energică.

— Te rog să mă ţii la curent! E prima dumitale misiune... Îţi doresc din toată inima succes...

Maiorul s-a ridicat şi mi-a întins mâna. Când am ajuns în dreptul uşii, mi-a atras atenţia:

— Dacă se ivesc anumite greutăţi, nu ezita să-mi ceri sfatul...

— Am înţeles, să trăiţi!

Dincolo de uşă, mă opri pentru câteva clipe, îmi venea să urlu de ciudă. Descoperisem că eram un om slab. Să nu-mi pot stăpâni în faţa şefu­lui nemulţumirea? Oricât ar fi fost ea de îndrep­tăţită, era de datoria mea să mă stăpânesc. Da, să nu vă mire, consideram nemulţumirea mea îndrep­tăţită. Şapte zile am aşteptat pentru ca, în cele din urmă, să mi se încredinţeze spre rezolvare un dosar... rahitic. Deşi ştiam că în obligaţiile mele intra şi rezolvarea unor asemenea dosare, m-am simţit totuşi umilit. Tătaru avea de rezolvat o dublă crimă urmată de o sinucidere, iar eu... Mi-am spus că ar trebui să mă retrag cu dosarul „5783” într-un colţ cât mai ferit, căci nu voiam să dau ochi cu ceilalţi colegi de facultate. Îmi închipuiam întrebările lor ironice şi mă îmbărbătam copilă­reşte. Ce mai, toată lumea se unise împotriva mea. Unde aş puţea găsi un colţişor cât mai ferit? De cum intrai în birou, mă lovi de Niţescu, un alt fost coleg de studenţie:

— Ei, Virgile, cum e... un dosar gras?

De felul său Niţescu e un om simpatic, modest, la locul său. În clipa aceea însă mi s-a părut aro­gant şi nesuferit. Aş fi vrut să-i arunc câteva vorbe care să-l usture. M-am mulţumit să-mi strâng gura, simţindu-mi buzele pline cum se topesc într-o linie subţire şi rea. Aruncai dispreţuitor dosarul pe birou.

— Aha, zise Niţescu cu un anumit subînţeles, pricep.

Atunci îmi scăpă o înjurătură.

— Înjură-mă, Virgile, dacă asta te poate linişti. Te las. La revedere!

Îl înjurai din nou.

— Aşa, băiete! Zi-i din toată inima, mă în­demnă Niţescu, părăsind vesel încăperea.

Unde să mă retrag? Unde să mă izolez? Gândul mi se părea acum nu numai naiv, ci şi ridicol. Aşa că mă aşezai la biroul meu, deschisei cu duşmă­nie dosarul şi începui să-l citesc, tot în duşmănie. Doi soţi, Vasile şi Lucia Tulpan, relatau cum au ajuns să-l cunoască pe falsificatorul Andrei Mir schi şi cum acesta le furnizase certificatele de vechime în câmpul muncii. Când am terminat lectura pieselor de la dosar, m-a cuprins o milă nemărginită faţă de propria-mi persoană. Cazul încredinţat era ca şi rezolvat... Cuvintele şefului: „Dacă se ivesc anumite greutăţi, nu ezita să-mi ceri sfatul” aveau acum în urechea mea o rezonanţă ironică. Ce greutăţi ar mai fi putut să se ivească? Doar şeful ştie mai bine decât mine că dosarul era ca şi rezol­vat. Am hotărât să-mi încep cercetările cu audierea soţilor Tulpan.