INTRODUCERE
1. Ce este psihologia.
Omul simte, gândeşte, voieşte şi face. Se supără sau se bucură, se întreabă despre rostul lucrurilor şi încearcă să le schimbe conform scopurilor sale. Îi place sa fie împreuna cu alţii, dar are şi momente când prefera sa fie singur. Când vine pe lume, nu ştie nimic, nu vorbeşte şi este complet neajutorat, dar învăţa să vorbească, să se comporte, să acţioneze şi să-şi poarte singur de grijă. Dar fiecare simte, gândeşte, voieşte şi face, comunică şi intră în relaţii cu alţi în felul său personal, pentru că fiecare om este o personalitate distinctă, cu însuşiri proprii care îl deosebesc de alţi oameni.
A simţi, a gândi, a voi, a face, a comunica şi a fi împreună cu alţii, precum şi însuşirile fiecărei persoane sunt manifestări ale psihicului uman.
Psihicul este o modalitate prin care omul există ca fiinţă în acelaşi timp biologică şi socială, deci ca fiinţă biosocială iar ca fiinţă bio-psiho-socială, omul este personalitate.
Psihicul său îi asigura omului adaptarea la condiţiile mediului, prin comportamente care depind atât de schimbările din mediu, cât şi de condiţiile interne specifice ale individului respectiv.
Comportamentul este o reacţie vizibilă, observabilă. Vom da câteva exemple de comportamente: vorbirea, rezolvarea unei probleme, fuga din faţa primejdiei. Exteriorizarea simţirii, a gândirii, a voinţei precum şi activitatea, fie ea joc, învăţare, munca sau creaţie, sunt de asemenea comportamente.
Întotdeauna comportamentul este subiectiv, în sensul că, prin comportamentul său, individul răspunde la o situaţie aşa cum o trăieşte şi o înţelege el, în funcţie de propria experienţa şi de însuşirile sale de personalitate. De aceea, în aceeaşi situaţie indivizi diferiţi pot să aibă răspunsuri sau reacţii diferite. Să ne gândim, de exemplu, la următoarea situaţie: într-o clasa de elevi, se cere sa se răspundă în scris prin “DĂ sau “NU” la următoarea întrebare: “Este bine ca uniforma şcolară sa fie obligatorie?” Este imposibil să se obţină numai răspunsuri afirmative sau numai răspunsuri negative. Fiecare va răspunde în funcţie de criteriile după care se conduce, de modul său de a judeca lucrurile, de experienţa şi gustul sau. Un alt exemplu care demonstrează că suntem subiectivi ar putea fi următorul: dacă luam în mână un obiect mic de fier în greutate de 1 kg şi o pungă cu lână cântărind 1 kg, avem impresia ca punga cu lâna este mai uşoară, deşi cele doua obiecte sunt egale ca greutate.
Omul este în acelaşi timp fiinţă naturala (biologică), prin genetica sa moştenită la naştere şi fiinţă care se formează şi se dezvolta în mediul social-cultural uman.
Deci psihicul său are atât origine naturala, cât şi origine social-culturala, căci omul trăieşte între oameni şi asimilează de la aceştia cunoştinţe, moduri de a se comporta şi a-şi manifesta simţirea, moduri de a face, valori după care se conduce. În procesul de formare a psihicului uman limba, ca instrument de comunicare, este esenţială.
Vom spune ca prin psihicul sau omul cunoaşte (ştie), face şi se conduce după valori.
Psihicul se manifesta prin procese psihice (gândire, memorie, afectivitate etc.), prin stări psihice (starea de conştienţă sau de inconştienţă, buna sau proasta dispoziţie etc.) şi prin însuşiri psihice (însuşiri temperamentale, caracter, nivel de creativitate etc.). La omul concret psihicul este chiar personalitatea sa, care se formează, se dezvoltă şi se manifestă în societate prin relaţiile interpersonale.
Obiectul de studiu al psihologiei este psihicul omului ca fiinţă bio-psiho-socială.
Încă din Antichitate, marii gânditori s-au preocupat de problema spiritului şi-au pus întrebarea dacă omul este numai corp sau şi suflet, prin care cunoaşte adevărul, binele şi frumosul.
De exemplu, pentru a arăta diferitele trepte la care omul poate să ajungă în cunoaşterea adevărului, Platon a creat, în dialogul Republica, mitul peşterii, pe care îl vom prezenta pe scurt: să presupunem că o mulţime de oameni sunt înlănţuiţi cu faţa spre interiorul unei peşteri, încă de la naştere. Din spatele lor, nişte “păpuşari” proiectează pe peretele peşterii păpuşi care sunt copii ale lucrurilor. Cei înlănţuiţi vad umbrele acelor păpuşi. Să presupunem că unii dintre cel înlănţuiţi reuşesc să întoarcă privirea spre ieşire. Întâi vor fi orbiţi de lumina focului din spatele păpuşilor. Încetul cu încetul se vor obişnui cu acea lumina şi vor vedea păpuşile. Cât de mare este deosebirea dintre ceea ce vad acum şi umbrele pe care le văzuseră în timpul înlănţuirii! Unii mai cutezători vor rupe lanţurile şi vor urca cu greu spre ieşirea din peştera. Ajunşi afara, vor fi orbiţi de lumina zilei. Cu timpul se vor obişnui şi atunci vor vedea lucrurile ale căror copii sunt păpuşile proiectate în peştera. Dar cât de mare este deosebirea dintre cal şi păpuşa care îl reprezintă Cine va reuşi sa privească în soare, va vedea ideea de Bine.
Termeni de reţinut: psihic, comportament, comportament subiectiv.
Structura şi dezvoltarea personalităţii.
SENZAŢILE
1. L. Definirea şi caracterizarea generală a senzaţiilor
Senzaţiile sunt procese psihice senzoriale elementare de cunoaştere a însuşirilor concrete, luate separat, ale obiectelor, când acestea stimulează receptorul unul singur organ de simţ.
De exemplu, atingând zăpada, o simţim rece.
Termenul senzaţie denumeşte procesul de semnalizare prin simţuri şi, în acelaşi timp, rezultatul acestui proces, adică imaginea primară a însuşirilor concrete ale obiectelor. De exemplu, senzaţie de acru, senzaţie de roşu etc.
Orice obiect este o sinteza de mai multe însuşiri concrete, iar senzaţiile reflectă astfel de însuşiri separate. De exemplu, zăpada are însuşirile concrete “albă”, “rece”, “moale”. Ochiul ne dă doar senzaţia de alb.
Modalităţi senzoriale.
Senzaţii vizuale. Sunt produse de undele electromagnetice cu lungimea de unda cuprinsă între 390-80 milimicroni. Dacă obiectul reflecta în proporţii egale undele din spectrul 390 – 80 milimicroni, atunci avem senzaţia de alb; dacă obiectul reflecta undele selectiv, vom avea senzaţia culorii respective. Bastonaşele din retina sunt specializate pentru lumina diurnă, iar conurile pentru lumina cromatică (culori).
Proprietăţile culorilor: 1) Luminozitate. Cu cât reflectă mai multă lumină, cu atât culoarea este mai strălucitoare.
2) Tonalitatea cromatică este determinată de lungimea de unda care predomină. De exemplu, dacă predomină lungimi de circa 60 milimicroni, avem culoarea roşu.
3) Saturaţia. Cu cât lungimile de unda reflectate sunt mai omogene, cu atât culoarea este mai pura (mai saturată).
Din combinarea celor trei proprietăţi, rezultă o gamă foarte diversă de însuşiri vizuale ale obiectelor, deci posibilitatea de a le identifica şi discrimina. Exista o corelaţie între ambianţa cromatică şi stările sufleteşti. De exemplu, culorile închise provoacă tristeţe, iar cele deschise optimism. Oamenii se deosebesc între ei şi după preferinţa lor pentru anumite culori.
Imagini consecutive. Reprezintă perseverarea senzaţiei câteva momente şi după ce stimularea a încetat. Pe acest fenomen se bazează perceperea filmelor la cinematograf.
Senzaţii auditive. Sunt produse de vibraţii ale obiectelor. Undele sonore cu frecvenţa între 16-20 cicli pe secunda şi 20 0 cicli pe secundă sunt stimulii pentru senzaţiile auditive, în care sunt reflectate următoarele caracteristici ale undelor sonore:
A) amplitudinea, care dă intensitatea sunetului; b) frecvenţa, care dă înălţimea sunetului; c) forma undei, care dă timbrul.
Timbrul este determinat de natura sursei sonore (vioară, corn, voce omeneasca etc.). Undele periodice produc sunete numite muzicale, iar cele neperiodice produc zgomote. Senzaţiile auditive au un rol important în învăţarea vorbirii (auzul fonematic).
Senzaţii cutanate. Iau naştere ca urmare a stimulării receptorilor din piele şi sunt de mai multe feluri:
A) senzaţiile tactile sunt determinate de presiunea obiectelor cu care intrăm în contact Prin ele obţinem informaţii despre consistenţă, duritatea, asperitatea obiectelor. Cea mai ridicată sensibilitate tactila se află pe suprafaţa limbii, pe buze şi pe vârful degetelor, iar cea mai scăzuta pe frunte şi spate. Aceste senzaţii sunt foarte importante deoarece, în interacţiune cu cele kinestezice, contribuie la cunoaşterea caracteristicilor spaţiale ale obiectelor: formă, mărime, relief. Activitatea manuală, inclusiv scrierea nu este posibilă fără ele.
B) senzaţii termice iau naştere datorita diferenţei dintre temperatura corpului şi temperatura din mediu.
Senzaţii olfactive. Sunt determinate de natura chimică a substanţelor, stimulii lor fiind substanţele volatile; sunt importante pentru că reglează apetitul. De asemenea, senzaţiile olfactive ne avertizează asupra prezenţei substanţelor periculoase şi au o tonalitate afectivă accentuată.
Senzaţii gustative. Sunt determinate de caracteristicile chimice ale substanţelor solubile în salivă. Există 4 gusturi fundamentale: dulce, acru, sărat şi amar; o mare diversitate de gusturi iau naştere din combinarea acestora. În corelaţie cu senzaţiile olfactive, de temperatură şi vizuale, contribuie la reglarea apetitului. Ca şi celelalte senzaţii au şi tonalitate afectivă (gusturi plăcute sau gusturi neplăcute):
