Osiris Judecatorul Lumii de Apoi de John Ray
Osiris Judecatorul Lumii de Apoi de John Ray
Notă asupra cronologiei şi numelor proprii
Istoria egiptului antic e lungă, şi specialiştii se contrazic asupra datelor precise. După 500 î.Hr., cronologia este fixată. Înainte de aceasta, există o marjă de eroare de circa cincizeci de ani pentru datele de până în anul 1500 î.Hr. Şi o pondere de până la o sută de ani pentru perioadele mai timpurii. Împărţirea convenţională în dinastii e convenabilă, chiar dacă foarte simplificată, şi este utilizată aici. De aceea, am urmat datarea din The Oxford illustrated History of Ancient Egypt (Istoria ilustrată a Egiptului antic, Oxford) (ed. Ian Shaw, Oxford, 2000). Oricum, datele indicate aici pentru Dinastia a XVIII-a s-ar putea să trebuiască recalculate, în parte din motive legate de astronomie, dar şi datorită incertitudinii care afectează perioada Amarna şi domnia lui Horemheb.
Perioada arhaică (Dinastiile „O”, I şi a II-a)
cca 3200–2686 î.Hr.
Această perioadă a marcat începutul statului egiptean centralizat şi primele momente ale guvernării faraonice. Multe din formele caracteristice artei egiptene s-au conturat în timpul primelor două dinastii. Mormintele regale se găseau în mare parte în Abydos, în Egiptul Superior.
Regatul Vechi (Dinastiile III-VI)
cca 2686–2160
La Regatul Vechi se face deseori referire ca Era Marii Piramide. În timpul acestei perioade, arta egipteană a ajuns la apogeul dezvoltării sale şi arhitectura monumentală a proliferat. Memfis a fost sediul guvernului, iar regii şi curtenii erau îngropaţi în necropola de la Gizeh şi Sakkara.
Imhotep cca 2650
(Dinastiile VII-X) cca 2160–2055
Colapsul autorităţii centrale a dus la fragmentare, război civil şi dezbinare politică. Aceasta s-a sfârşit prin ascensiunea familiei regale tebane (Luxorul modern), care a reuşit în cele din urmă să reunească ţara.
(Dinastiile XI-XIII) cca 2055–1650
Regatul de Mijloc a fost martor al unei înfloriri în literatură şi arte, şi a fost privit de către egiptenii unor perioade mai târzii ca o eră clasică. Oaza Fayyum a fost cucerită pentru agricultură, iar sediul guvernului s-a mutat într-o nouă capitală, Itj-tawy, care este situată la sud de Memfis, pe drumul de acces către Fayyum. Zona Nubiei de Jos, dintre Prima şi a Doua Cataractă, a devenit colonie egipteană.
Heqanakhte cca 1950
Dinastia a XII-a cca 1985–1773
(Dinastiile XIV-XVII) cca 1650–1550
Guvernarea centrală s-a prăbuşit din nou şi coloniştii din Orientul Apropiat au profitat de această slăbiciune pentru a ocupa o mare parte a Egiptului Inferior, conducând din oraşul Avaris din Delta. Aceştia sunt cunoscuţi tradiţiilor anterioare drept hicsoşi. O familie din Teba, convenţional numită Dinastia a XVII-a, a reuşit să izgonească invadatorii, reunind ţara.
(Dinastiile XVIII-XX) cca 1550–1069
Alungarea hicsoşilor a dus la o nouă perioadă militaristă şi la înfiinţarea a ceva asemănător cu un imperiu în Siria şi Palestina. Nubia de Sus (zona de-a lungul Nilului din Sudanul de Nord) a fost ocupată şi cucerită cultural. Bogăţia şi splendoarea exotică au crescut şi au influenţat atât literatura, cât şi artele vizuale. Locurile funerare regale s-au mutat din nordul ţării în Valea Regilor, pe malul vestic, la Teba.
Dinastia a XVIII-a cca 1550–1295
Hatşepsut a domnit între cca 1473–1458
Horemheb a domnit între cca 1323–1295(?)
Dinastia a XIX-a cca 1295–1186
Ramses al II-lea a domnit între cca 1279–1213
Khaemwise a trăit între cca 1285–1225
A Treia Perioadă Intermediară
(Dinastiile XXI-XXV) cca 1089–664
Noul Regat a intrat încet în declin şi colapsul Dinastiei a XII-a a dus la o divizare politică a ţării, o serie de dinastii conducând Egiptul Inferior din oraşul nou fondat Tanis, în timp ce o serie suprapusă a condus Egiptul Superior din Teba. Perioada de interludiu a fost una de linişte şi redresare şi nu de anarhie, cum s-a întâmplat în primele două Perioade Intermediare.
(Dinastiile XXVI-XXX) 664–323
Reunificarea ţării a fost încă o dată realizată, dar cu preţul angajării mercenarilor şi experţilor străini. Imigrarea din Mediterana estică a devenit o regulă, şi aceasta a avut nevoie să fie contrabalansată de accentul pus pe aspectele tradiţionale ale culturii egiptene. Acesta este un lucru evident, în special în arta vizuală a perioadei. Cucerirea persană a ţării (525–404 î.Hr.) nu a reuşit să diminueze aceste tendinţe. Aceasta a fost urmată de o scurtă perioadă de independenţă reînnoită în secolul al IV-lea î.Hr.
Petiese a trăit între cca 583–511
Nectanebo al II-lea a domnit între 359/8–343/2
Alexandru cel Mare ajunge în Egipt 332
Perioada ptolemaică 323–30 î.Hr.
Cucerirea lui Alexandru a dus la stabilirea conducerii greceşti şi la formarea oraşului cosmopolit Alexandria. Guvernul ţării folosea limba greacă alături de egipteană, care era scrisă atât în hieroglife, cât şi în scrierea dialectului demotic. În acest fel, s-a dezvoltat o sinteză a culturii greceşti şi egiptene, atât în literatură, cât şi în artele vizuale.
Hor de Sebennytos a trăit între cca 200–150
Moartea Cleopatrei şi anexarea romană a Egiptului 30 î.Hr.
Perioada romană 30 î.Hr.-cca 395 d.Hr.
Egiptul a devenit provincie a Imperiului Roman după sinuciderea lui Antoniu şi a Cleopatrei. Oricum, spre deosebire de alte provincii, a rămas sub controlul direct al împăratului, care era reprezentat de un prefect. Construirea de temple şi alte activităţi tradiţionale au continuat până în secolul al IV-lea d.Hr. În mod contrar, numărul documentelor scrise în limba egipteană începe să scadă în această perioadă.
Perioada coptă sau bizantină cca 395–640 d.Hr.
În timpul acestei perioade, Egiptul a fost condus nominal din Bizanţ (Constantinopol). Limba egipteană a fost adaptată alfabetului grecesc şi folosită în scopuri creştine, fază în care e cunoscută sub numele de coptă. Greaca a continuat să fie folosită de guvern şi de majoritatea intelectualilor.
După cucerirea arabă, atât islamul, cât şi limba arabă au progresat gradat. Limba coptă a devenit treptat o limbă moartă, probabil la începutul perioadei moderne, deşi e încă folosită liturgic. Cam 5 procente din populaţia modernă e creştină coptă; majoritatea sunt musulmani sunniţi.
Am încercat să dau nume corespunzătoare, care sunt cunoscute din manuale accesibile, dar cu unele compromisuri, şi fără diacriticele preferate de egiptologi. E greu să fii consecvent în această privinţă.
Introducere
Aceasta este o carte despre Egiptul antic, destinată celor care ştiu câte ceva despre această civilizaţie tulburătoare şi ar vrea să ştie mai mult. Ea e scrisă, de asemenea, pentru cei care sunt curioşi să afle de ce îşi petrec oamenii timpul studiind o lume care a ieşit de mult din istorie şi o limbă care nu fost auzită de secole întregi, ca parte a fascinaţiei simţite de cei care ştiu că subiectul provine din tensiunea dintre aceste aspecte ale egiptologiei, care ne par familiare, şi cele străine. A delimita acest contrast în timpul şi spaţiul vieţilor individuale e un mod de a-l aduce mai aproape de suflet.
Cadrul pe care l-am adoptat constă într-o serie de capitole semibiografice, care intenţionează să scoată la iveală aspectele societăţii în care au trăit aceste personaje. Atât cât permit sursele, am încercat să intru în mintea acestor personaje şi să folosesc această tehnică pentru a ilustra civilizaţia care le-a produs. La drept vorbind, aceasta n-ar fi niciodată posibil. Prea puţin se ştie despre oricare dintre aceste persoane pentru a fi siguri că ne facem o imagine corectă. Personajele din Serapeum, care apar în ultimul capitol, sunt o excepţie, pentru că documentele epocii sunt suficiente şi ne permit să pătrundem în mintea lor, lucru rar întâlnit în orice altă perioadă. Dar chiar şi aici, este o mare parte pe care sursele o oferă de-a gata, pentru care un student din secolul al XXI-lea trebuie să îşi folosească imaginaţia. Adevărul e că nu putem scrie o biografie, în sensul modern, a nici unui personaj din lumea antică, nici măcar a lui Alexandru cel Mare; trebuie să aşteptăm până la Iulian Apostatul sau Sf. Augustin pentru aceasta. Dar, într-un fel, acesta e un avantaj, de vreme ce e mai uşor să facem lucrări despre indivizi, dacă despre ei nu e nevoie să fie spus prea mult. Lipsa biografiei poate preveni transformarea lor în vedete şi obturarea naraţiunii.
Altă problemă cu care se confruntă istoria în general (şi istoria antică în particular) este că sursele scrise sunt părtinitoare faţă de cei care au avut posibilitatea să le producă. În general, aceştia sunt cei bogaţi şi puternici, care au lăsat documente inscripţionate pe piatră sau metal.
Egiptul este mai norocos decât alte culturi antice, prin faptul că mărturiile care au supravieţuit ne pot ajuta să ne facem o imagine unitară. Despre un personaj ca fermierul Heqanakhte ştim câte ceva pentru că unele scrisori trimise de el au supravieţuit în uscăciunea unui mormânt, în timp ce majoritatea textelor scrise pe un material subţire ca papirusul au dispărut. Totuşi, rămâne faptul că majoritatea contemporanilor lui Heqanakhte nu ne vor fi niciodată cunoscuţi. O şansă similară a avut petiţia bătrânului Petiese. Multe oraşe ale Egiptului antic vor fi avut propriul Petiese, dar noi cunoaştem doar unul. Trebuie să folosim asemenea martori pentru a compensa ceea ce nu a supravieţuit, dar nu putem fi niciodată siguri cât de tipici au fost pentru societatea lor. Cea mai detaliată relatare dintre toate este rezervată celor cinci personaje din Serapeum, ale cărei hârtii sunt unele dintre textele cele mai pline de informaţii care au supravieţuit din lumea antică. Acestea sunt excepţii fericite, altfel trebuie să recurgem la cei mai privilegiaţi regi, regine, prinţi şi preoţi pentru a ne povesti despre lumea în care-şi petreceau vieţile. Chiar pentru Egiptul antic, sursele sunt foarte dificile, iar noi ne confruntăm vrând-nevrând cu această situaţie. Din acelaşi motiv, ştim mai multe despre bărbaţii antici egipteni decât despre femeile antice egiptene, dar cele din urmă nu sunt cu totul absente din relatare, şi cel puţin trei dintre ele sunt incluse în aceste pagini.
