De prisos in univers de Milivoj Matusec
Alexandru Macedon şi Pero Catastrofă în clasă domnea o linişte deplină, de puteai să auzi şi musca. Din păcate, bâzâitul nu se auzea, pentru că nu se găsea acolo nicio muscă. Se aflau doar treizeci de elevi şi un profesor de istorie.
Faptul acesta nu explica deloc liniştea. Ba, dimpotrivă, o făcea de neînţeles. Treizeci de elevi şi un profesor de istorie stârnesc mai degrabă gălăgie decât linişte. Tăcerea adâncă a celor treizeci de elevi o pricinuia catalogul. Catalogul stătea deschis, ceea ce însemna pentru clasă un pericol mare: examinarea ounoştinţelor. Cu alte cuvinte: bătălie, vijelie, furtună. Or, timpul dinaintea bătăliei, vijeliei saiu furtunii e întotdeauna plin de linişte. Aceasta era adevărata explicaţie a tăcerii şi nemişcării celor treizeci de elevi.
Şi iată că a început să tune. Vocea profesorului anunţă începerea bătăliei, furtuna care va veni.
— Pero! strigă profesorul.
— Catastrofă! adăugă cineva din ultimele bănci.
Ouvântul acesta din urmă fu însoţit de chicoteli, în care se ghicea şi încordare şi -uşurare, dar şi obrăznicie.
— Nu permit să mi se spună Catastrofă! zise furios Pero, soulându-se în picioare. O să reclam.
Aerul se cutremură de ifisete.
— Mie îmi zic Tic-Tac şi nnam de gând să reclam pe nimeni, declară un băiat cu o mutrişoară gravă şi cu
3
ochi verzi. Pur şi simplu, fiindcă mu ştiu cui aş putea să reclam.
— Autorităţilor şcolare! grăi cineva.
— Părinţilor şi tutorilor!
— Opiniei publice!
— Ajunge! strigă Pero, strângând pumnii.
— Roagă-mă pe mine să spun „ajunge!“ zise profesorul. Dealtminteri, nici nu trebuie să mă rogi. Voi face singur acest lucru. Hai, ajunge! Gata î
— Cum, gaiţa? întrebă cu naivitate un glăscior timid. Râsul ajută la sănătate. La fel şi mânia. E dovedit ştiinţific.
Profesorul îl căută cu ochii pe posesorul glasului naiv. Vru să spună ceva, dar se răzgândi. Se uită la Pero, care stătea posomorit şi zbârlit.
— Cum ai ajuns la această poreclă? De ce îţi zic Catastrofă?
Pero dădu din umeri furios şi nu răspunse. Două degete stăteau ridicate sâcâitor chiar în faţa profesorului. Era Tic-Tac. Nu aşteptă ca profesorul să-i dea voie ori să-i interzică să vorbească. Sări în sus ca un arc.
— Porecla i se potriveşte. E corectă. De tot ce se apucă Pero, iese rău. Totdeauna iese câte o grozăvie. Înţelegeţi? Ca-ta-stro-fă!
Pero strânse şi mai tare pumnii. Scrâşni din dinţi şi se înroşi de mânie.
— În mediul ăsta nu se poate lucra. Mereu îşi bat joc de mine. Dacă un lucru nu iese cum trebuie, ei zic că numai Pero e de vină. El e cu catastrofa. Ce să fac: să reclam, ori mă las păgubaş?
Se aşeză brusc, bosumflat. Profesorul râse prieteneşte.
— Nu te lăsa. Dar nici nu reclama. Cel puţin nu imediat. Ai timp. Dacă se vor întrece cu gluma, eu te voi apăra. Hai să vorbim despre lucruri serioase.
Pero nici nu se mişcă, de parcă cuvintele profesorului n-ar fi ajuns să străbată prin carapacea supărării sale.
4
De parcă descurajarea l-ar fi ţintuit de bancă.
— Rildică-te în picioare, Pero! porunci profesorul.
— Eu? întrebă mirat? Pero. Chiar eu?
Izbucxiiră râsete diin toate părţile.
— Chiar tu! confirmă grav profesorul. Aş dori să aud câte ceva despre Alexandru Macedon. Câteva lucruri mai însemnate.
Pero se sculă încet şi fără chef. Se încruntă, de parcă acest lucru i^ar fi pricinuit o durere fizică.
— Deci, să auzim, îi dădu ghes profesorul.
— Era fiul unui rege macedonean. Unicul fiu.
Cei din clasă nu râseră. Rămaseră liniştiţi şi atenţi. Aşteptau să urmeze fapte mai mari şi mai importante.
— Unicul fiu, zici? întrebă profesorul, înveselit parcă.
— Fapt dovedit istoriceşte, rosti sobru Pero. A crescut repede şi a tăiat şi mai repede un nod, tocmai în Asia Mică.
— Şi mai departe?
— Mai departe, nimic.
Clasa n-a mai putut să se stăpânească. Izbucni într-un hohot de râs de se cutremurară pereţii. Iar cineva, abia adunândiu-şi puterile, strigă:
— Mă, Catastrofă!
Mâna profesorului, ridicată brusc, domoli hohotele dezlănţuite.
— Mai ştii ceva despre Alexandru?
— Păi, nu-i de ajuns?
— Nu-i de ajuns.
— Dar am spus tot! Şi despre tatăl lui, şi despre el, şi despre nodul acela.
Profesorul se încruntă. Semn rău.
— Termină cu gluma, Pero! Iar n-ai învăţat?
— Ba, am învăţat.
5
Profesorul strânse din umeri şi se îndreptă spre catedră.
— N-o să ne certăm. Tu crezi că ştii ceva, iar eu cred că nu ştii multe.
— Confruntare de păreri! spuse careva în surdină.
— În detrimentul lui Pero! adăugă altul.
— Ca-ta-stro-fă! glăsui cu importanţă Tic-Tac.
Profesorul nu ţinu seamă de aceste observaţii. Privea îngândurat catalogul deschis.
— Două note slabe… trei note slabe… patru note slabe… şi cu Alexandru Macedon fac exact cinci note slabe.
îl căută din ochi pe Pero. Pero şedea şi privea cu atenţie un punct invizibil pe peretele opus.
— Poţi să şezi, Pero!
— Mulţumesc. M-am aşezat.
— Ce crezi tu despre mine şi despre toţi cei care suntem cu tiine în clasă?
— Nimic. Reflectez acum asupra altor lucruri. Încerc să-mi amintesc unde am auzit că Alexandru Macedon era unicul fiu al regelui. Interesantă informaţie; nu pot însă nicicum să-mi aduc aminte de unde o ştiu.
în clasă era linişte deplină. Elevii aşteptau o furtună mai năprasnică decât examinarea cunoştinţelor. Aşteptau sentinţa.
— Astăzi vom avea întâlnire cu părinţii, la sfârşitul orelor de curs, spuse încet profesorul, de parcă i-ar fi părut rău să tulbure liniştea. Tatăl tău va auzi multe lucruri neplăcute despre tine. Nişte lucruri care-l vor durea. Crede-mă că nu mi-ar face plăcere să fiu în locul lui. Şi nici în locul tău.
Pe coridor sună clopoţelul. Profesorul se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. Pero rămase nemişcat. Căuta cu ochii un punct invizibil.
6
Reporterul TUNETULUI caută un fapt senzaţional
TUNETUL e un ziar mare. Toate ziarele mari au reporteri mari. Aşa a fost şi va fi întotdeauna. Cel mai mare dintre toţi marii reporteri ai ziarului TUNETUL este N.K. Nu e numele lui complet, ci numai iniţialele numelui şi prenumelui. Toţi din redacţie s-au obişnuit să-i spună pe numeme prescurtat, adică ENKA. Prescurtarea aceasta a devenit numele lui de ziarist. Nume atrăgător, misterios şi plin de forţă. Nu se ştie precis dacă reporterul ENKA îşi datorează succesul numelui său, sau, dimpotrivă, dacă numele şi-l datorează succesului. De altfel, asta n-are importanţă. E important însă de ştiut că ENKA e cel mai mare dintre reporterii marelui ziar TUNETUL.
În după-amiaza aceea, reporterul ENKA era preocupat de un lucru foarte important. Căuta un fapt senzaţional. Cel mai senzaţional din istoria ziaristicii. Acest lucru îl făcea în fiecare după-amiază. De aceea a şi devenit celebru. Celebritatea nu poate să-l ocolească pe reporterul care caută în fiecare zi o senzaţie mai mare decât cea precedentă.
Era bine dispus cu toate că încă nu descoperise faptul. Lovea cu creionul în propria lui frunte şi citea cu atenţie titlurile de pe paginile ultimei ediţii a TUNETULUI. Nu făcea acest lucru fără motiv. De multe ori i s-a întâmplat ca în coloanele propriului său ziar să descopere urmele unui vânatJ mai deosebit.
Iri ziua aceea în ziar nu erau decât lucruri obişnuite. Nimic răsunător. De abia în ultima pagină, unde se tipăresc anunţurile, numele noilor născuţi şi înştiinţările despre întrunirile asociaţiilor publice, organizaţiilor şi
7
cluburilor, o ştire măruntă, fără să bată la ochi, îi atrase atenţia. O citi de câteva ori şi se încruntă.
— Hm! zise vag. Hkn! repetă şi mai nehotărât.
La masa din colţul camerei şedea reporterul Pană- ascuţită, primul după marele ENKA pe scara celebrităţii. Se uita cu multă atenţie la prietenul său. Era sigur că se pregătesc lucruri mari. Altminteri, ENKA n-ar fi zis de două ori „hm“. Ori ar fi făcut-o o singură dată, ori ar fi tăcut.
— Prin urmare? întrebă scurt Panăascuţită.
— Ascultă! îi spuse ENKA mulţumit. Am găsit un anunţ foarte ciudat.
Tuşi şi începu să citească:
— NECUNOSCUTULE! Dacă e atât de important, sunt gata să mă intilnesc cu dumneata, cu toate că nu iau în seamă scrisorile care nu sunt iscălite cu numele adevărat. Ora pe care o pi’opui îmi convine, pentru că în fiecare zi, la şase după-amiază, ies la plimbare. Cu locul întâlnirii sunt de asemenea de acord. Dacă e vreo glumă nesărată, ar ji, mai bine să renunţi dinainte. Profesorul G.
ENKA îi aruncă lui Panăascuţită o privire cercetătoare. Celălalt mare reporter nu arătă vreun interes deosebit faţă de cele auzite.
— Şi ce-i cu asta? întrebă el fără însufleţire. Un anunţ ca toate anunţurile. Cineva vrea să se întâlnească cu cineva, dar îşi dă importanţă în prealabil.
ENKA îl privi compătimitor, de parcă ar fi vrut să zică: „N-ai fler pentru o senzaţie adevărată. De aceea nu vei deveni niciodată primul reporter. Fără supărare, dar îţi lipseşte o coardă im/portantă.u
Panăascuţită ghici, cel puţin parţial, gândurile celui mai mare reporter. Faţa i se întunecă un pic.
— Iarăşi nu mă crezi capabil să dau de urma unei ştiri cu adevărat senzaţionale, n-u-i aşa?
8
— Să lăsăm cearta, făcu ENKA, puţin ofensat. Mar bine ascultă ce cred eu despre acest lucru. Sunt sigur că acest anunţ nu e unul obişnuit. Iată de ce: Cineva a scris o scrisoare în care îl roagă pe profesorul G. Să se întâlnească cu el. E în regulă. E frumos ca oamenii să se întâlnească, dar totuşi ceva nu-mi miroase a bine. Piroâfesonul G. Locuieşte undevai, fără îndoială. Omjul care a scris scrisoarea îi ştie adresa, căci, altminteri, cum i-ar fi trimis scrisoarea? Urmează prima întrebare importantă: DE CE ACEL OM NU L-A VIZITAT PE PROFESOR LA EL ACASĂ? Ai observat poate încă un lucru. Omul n-a iscălit scrisoarea. Aşadar, a doua întrebare importantă: DE CE DOREŞTE SA RĂMlNA NECUNOSCUT? Nu se ascunde, oare, în această invitaţie o cursă bine ticluită? Nu cumva profesorul G., care crede că e vorba de un lucru de importanţă deosebită, va deveni victima expeditorului misterios al scrisorii?
Panăascuţită întinse aimndouă mâinile, de parcă ar fi vrut să se apere de mucţimea întrebărilor şi concluziilor prietenului său.
— Ajunge! Ai spus prea muilt. Numai cât aii povestit până acum e destul pentru o povestire captivantă. Accentuez, povestire, nicidecum reportaj. Dar uiţi că a rămas neexplicată încă o întrebare importantă: CINE E PROFESORUL G.?
— Excelent! zâmbi ENKA. Văd că ai început să gândeşti. Dar n-ai dreptul să spui că am uitat acest amănunt. Mi-a venit în miinte imediat. Ba, pot să-ţi spun şi mai mult. Chiar din cauza acelui profesor m-a atras toată afacerea.
Panăascuţită clătină din cap şi recunoscu sincer:
— Nu înţeleg.
ENKA zâmbi blî-nd, de parcă nici n-ar fi aşteptat alt răspuns.
9
— Există în oraşul nostru un profesor al cărui nume începe cu litera G. Acest profesor e o personalitate binecunoscută. Îţi dai seama Ia cine mă gândesc?
— Bineînţeles. E vorba de profesorul Galaktici.
— Aşa e.
Panăascuţită nu păru impresionat.
— Aş putea să pun pariu cu tine că în oraşul nostru există cel puţin zece profesori al căror nume începe cu litera G. Cred că te-iai pripit să tragi concluziile.
ENKA nu se dădu bătut. Avea pregătit răspunsul.
— În anunţ scrie: „În fiecare zi la ora şase după-amiază ies la plimbare.44 N-ai observat, băiete, acest lucru? Doar no să afirmi că toţi profesorii G. Ies la plimbare la ora şase. În cel mai bun caz, ar putea să facă asta doi sau trei. Niciunul mai mult. În ce-l priveşte pe profesorul Galaktici, el iese la plimbare în fic- care zi la ona şase după-amiază. Nu-i nevoie să-ţi) ur că e aşa, pentru că ştii şi singur. Aşadar, suntem, sau nu sân, tem aproape de marele reportaj?
Panăascuţită fu nevoit să admită că ENKA l-a pus cu botul pe labe. Dovezile lui erau mult prea puternice. Totuşi îi venea greu să-şi recunoască înfrângerea.
— S-ar putea ca tot ce ai spus să fie exact. Poate că toate acestea îl privesc chiar pe profesorul Galaktici. Dar să fie, oare, vorba despre ceva senzaţional? S-ar putea să fie un lucru cu totul mărunt şi fără importanţă. Poate că omul acela e un fost coleg de şcoală al profesorului, poate că n-a reuşit în viaţă şi doreşte până în ultima clipă să rămână necunoscut, de teamă ca profesorul să nu-l refuze. Oamenii sunt sensibili, ţine minte acest lucru. Cine ştie, poate că are de gând să-i ceară profesorului bani cu împrumut ori vreun alt serviciu? Dacă-i aşa, atunci unde ţi-e faptul de senzaţie?
— Totul e posibil, căzu de acord mărinimos ENKA. Dar atâta timp cât mai există şi o altă posibilitate, pentru mine chestiunea nu e lipsită de importanţă. Să
10
presupunem că nu e coleg de şcoală, că nu e un cunoscut care are nevoie de bani sau de vreun serviciu. S-ar putea să fie vorba de altceva. După cum s-ar putea să fie aşa cum ai-spus tu. Prin urmare, merită să încercăm.
Panăascuţită ştia că nu există forţă care să-l facă pe marele reporter să dea înapoi de la ceea ce a hotărât să facă. De aceea a renunţat la orioaire alte (argumente. A tras concluzia că toate acestea nu-J privesc defel şi că i-e totuna ce face ori intenţionează ENKA să facă.
— Îţi doresc vânat bun! îi spuse scurt.
— Acesta-i cuvântul potrivit! exclamă ENKA, sculându-se de pe scaun. Mai întâi voi vizita secţia de publicitate, să văd dacă nu cumva cei de acolo se află în posesia unor date precise despre profesorul G. Apoi, cu ceva mai înainte de ora şase, mă voi duce şi eu la plimbare. Ştii şi tu că-l voi găsi uşor pe profesorul Galaktici.
Ieşi din birou, fredonând o melodie. Panăascuţită se întoarse la masa lui de lucru. Pe biroul marelui reporter rămase desfăcut numărul din ultima ediţie a ziarului TUNETUL.
Tatăl lui Pero era tare amărât. Abătut, îndurerat şi îngrijorat. Cele auzite la consfătuirea cu părinţii erau prea multe pentru un om căruia i^ar fi plăcut să aibă o părere foarte bună despre fiul său. Acum această părere bună se clătinase. O zdruncinau notele slabe şi corn
îi
portarea de neînţeles a fiiuilfui său Pero, poreclit Catastrofă.
„Nu-l înţeleg, îşi zicea tatăl, dar mă interesează dacă el însuşi se înţelege. Cine ştie? Ceva se întâmplă cu băiatul. Dar ce? Până acum n-am observat nimic deosebit. Parcă era totul în ordine. Era, oare? Nu cumva i-am acordat eu prea puţină atenţie?“
Tatăl măsura cu paşi mari odaia. Unu, doi, trei, patru, cinci. Şi înapoi. Unu, doi, trei, patru, cinci. Cinci paşi. Cinci note slabe. Celelalte fapte nu pot fi apreciate prin note. „Alexandru Macedon a fost unicul fiu al lui taică-său. Mulţumesc. M-am aşezat. Mă gândesc de unde am această informaţie despre Alexandru.“ O- brăznicie. E clar că îşi bate joc de profesor.
