Intre inger si fiara. Mitul omului diferit din Antichitate pana in zilele noastre de Lucian Boia

I. Cum se înfăţişează Omul diferit

Un concept-cheie: alteritatea radicală

Omul nu păşeşte singur pe drumul Istoriei, ci este înso­ţit de o mulţime pestriţă, de carnaval, alcătuită din cele mai felurite chipuri. Sălbatici zdraveni şi păroşi merg alături de marţieni cu trupul plăpând şi faţa spiritualizată. Fiinţe omeneşti cu cap de câine vorbesc (lătrând) cu personaje fără cap şi cu chipul zugrăvit pe piept. Deşi nu seamănă, au un oa­recare aer de familie. Dincolo de chipuri se ascunde aceeaşi esenţă umană: Omul diferit, cu nenumăratele lui înfăţişări.

Nu există nimic mai permanent şi mai obsedant decât imaginea Celuilalt. Suntem diferiţi de semenii noştri. Celălalt, imaginea sau imaginile sale se află pretutindeni, fac parte dintr-o reţea care îi uneşte şi, în acelaşi timp, îi deosebeşte pe toţi actorii aventurii umane.

Omul diferit ia parte la acest joc vechi precum omenirea însăşi. Are totuşi un statut aparte, fiindcă în Celălalt se îm­bină două chipuri fundamental diferite: unul apropiat şi familiar, celălalt îndepărtat şi straniu, care reprezintă, de fapt, două forme de alteritate: cea obişnuită şi cea radicală.

Primul, care se întâlneşte la tot pasul, fiind de-a dreptul banal, evidenţiază, cu ajutorul unei metode de simplificare şi amplificare, o mulţime de caracteristici biologice şi culturale care se înscriu, fără îndoială, în structura internă a speciei umane. Femeia şi bărbatul, chinezul şi europea­nul, nomadul şi sedentarul, ţăranul şi orăşeanul, omul sănătos şi cel bolnav, proletarul şi burghezul, inginerul şi poetul: jocul asemănării şi al deosebirii, cu infinite variaţiuni, este adânc înrădăcinat în mintea indivizilor şi în conştiinţa colectivă a societăţilor.

Numai că între femeie şi bărbatul sălbatic ori între chinez şi marţian există o distanţă considerabilă şi esenţială. Spaţiul care desparte o fiinţă alcătuită din carne şi oase de o fantasmă, sau cel puţin un personaj cu existenţa nesigură, face trece­rea de la alteritatea obişnuită la cea radicală, proprie Omului diferit.

Ca să ne apropiem de personajul cu o mie de chipuri, câte­odată chiar fără chip, ne vom îndrepta spre hotarele omenes­cului şi vom trece chiar dincolo de ele, pătrunzând într-o zonă destul de incertă, în care normele general admise ale condiţiei umane sunt tot timpul încălcate.

Alteritatea radicală presupune, aşadar, existenţa unor spe­cii umane deosebite de specia umană obişnuită, normală. Cele două componente ale sintagmei Omului diferit sau Fiin­ţei Omeneşti diferite sunt egale ca valoare: fiinţă omenească, însă diferită; diferită, însă fiinţă omenească.

Deşi se află la mare distanţă una de alta, fiind situate în zone diferite, atât din Univers, cât şi din spirit, cele două forme de alteritate nu sunt despărţite de nicio graniţă pre­cisă şi definitivă. Între ele se conturează o zonă de contact, iar graniţa trece prin punctele prin care dorim noi, mutân­du-se fără încetare, pentru că este extrem de sensibilă la evo­luţia mentalităţilor, a ideologiilor, a proiectelor, a visurilor clădite de fiecare epocă şi fiecare civilizaţie. Cine oare ar cuteza, în zilele noastre, să îmbrace „rasa neagră” cu atri­butele alterităţii radicale? Şi totuşi, într-un trecut nu prea în­ depărtat – în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea – negrii erau socotiţi nişte fiinţe aflate undeva între stadiul de om şi cel de animal. Din punct de vedere biologic, nimic nu s-a schim­bat; atâta doar că, între timp, graniţa s-a mutat.

Când este vorba despre celălalt, imaginarul nu lipseşte niciodată. În cazul alterităţii obişnuite, imaginea presu­pune o interpretare, mai mult sau mai puţin deformantă, a unei anumite realităţi biologice, istorice şi culturale. Alte­ritatea radicală merge mult mai departe, construită fără spri­jin material ori folosind la nevoie materialul existent doar ca pretext, ceea ce înseamnă că Omul diferit aparţine întru totul imaginarului. Este o făptură zămislită de om, un fel de secreţie permanentă a minţii sale, rod al unei confruntări fără sfârşit cu zeii şi cu natura, al unei lupte înverşu­nate pentru desăvârşirea sau pentru refacerea creaţiei. Omul diferit întrupează latura prometeică a omului.

Dacă facem o comparaţie între lumea reală şi cea imagi­nară, trebuie să recunoaştem că omul are tot dreptul să fie mândru. În galeria de făpturi diferite găsim o bogăţie şi o fantezie care ar face să pălească produsele de serie din uni­versul „adevărat”. Prin Ceilalţi, omul şi-a luat revanşa, s-a reinventat, dobândind o mulţime de chipuri şi de suflete, de vieţi şi de experienţe noi.

Fantasme? Fără îndoială, dar fantasme care nu sunt nici­decum mai prejos, ca putere, decât manifestările lumii „con­crete”. Omul este legat atât de povara materiei, cât şi de produsele eterice ale propriei sale minţi.

Fabrica de oameni diferiţi funcţionează fără oprire, de mii de ani, putând prezenta un catalog bogat şi reţete de pro­ducţie îndelung verificate, din care se desprind totuşi patru metodologii majore, fiecare având o mulţime de variante şi fiind strâns legată de celelalte. Ele privesc corpul, spiritul, com­portamentul şi mecanismul social al omenirilor diferite.

Laboratorul de monştri

Cercetarea corpurilor, anatomia şi fiziologia ne ajută să pă­trundem într-o adevărată „grădină a desfătărilor”, în care sunt adunate produsele unei manipulări biologice multiseculare. Jocul, cât se poate de atractiv, s-a practicat în toate timpuri­le şi toate culturile.

Primul procedeu se referă la dimensiuni, omul normal având alături un alai de uriaşi, iar de cealaltă parte, unul de pitici.

O planşă curioasă înserată în cartea Mundus subterraneus, publicată în anul 1665 de savantul Athanasius Kircher (1601-1680), ne scuteşte de prea multe comentarii cu privi­re la persoanele atinse de gigantism. Planşa înfăţişează cinci fiinţe umane, care se deosebesc doar prin înălţime. Cea mai înaltă a fost reconstituită pornind de la o descoperire ului­toare: în anul 1401 au fost găsite într-o peşteră din Sicilia nişte oseminte atribuite unui om înalt de două sute de coţi, adică vreo sută de metri. Cel de-al doilea personaj este mai mo­dest: doar şaizeci de coţi înălţime (treizeci de metri), cel de-al treilea are patruzeci şi şase de coţi, în vreme ce al patrulea, care nu este altul decât vestitul Goliat, pare de-a dreptul pitic pe lângă ceilalţi, având doar şase coţi şi jumătate, adică ceva mai mult de trei metri. Cea de-a cincea siluetă, atât de ne­ însemnată, încât abia se zăreşte, este cea a omului obişnuit.

Nanismul este încă mai frecvent şi mai diversificat decât gigantismul. Pigmei din ţările exotice, pitici ascunşi în mun­ţii Europei, liliputani închipuiţi de Swift, marţieni mici şi verzi, spiriduşi ecologişti din zilele noastre: lista aproape că nu se mai sfârşeşte. Primii dintre ei, pigmeii, şi-au făcut apa­riţia în literatură, primindu-şi titlurile de nobleţe chiar din mâna lui Homer. Marele poet grec ne-a lăsat o imagine reluată destul de des: lupta micilor şi curajoaselor fiinţe îm­potriva cocorilor (care „seamănă groaza printre pigmei şi le aduc moartea, despicând văzduhul şi năpustindu-se asu­pra lor”, Iliada, cântul III). Cât priveşte înălţimea, aceasta era cam de trei şchioape (şaizeci şi şase de centimetri) şi va fi înălţimea standard pentru pitici, cu toate că excepţiile, în sus sau în jos, nu sunt puţine la număr.

Cel de-al doilea procedeu este legat de părţile corpului. Din acest lanţ se naşte un lung şir de caricaturi, de la cele mai discrete până la cele mai îndrăzneţe.

Urechile se dovedesc a fi peste măsură de elastice: odată atinsă dimensiunea potrivită, beneficiarul le poate folosi ca să se odihnească ori să doarmă, una slujindu-i drept cearşaf, iar cealaltă drept plapumă.

Hipertrofia este uneori asociată lipsei ori surplusului de organe. Sciapozii au un singur picior, dar ce picior! Cu o labă uriaşă, care le îngăduie să bată toate recordurile de vi­teză şi să-şi facă rost în orice clipă de un adăpost sigur – întinşi pe spate, cu piciorul în poziţie perpendiculară, pre­schimbat în umbrelă, de ploaie ori de soare.

În mod normal, omul este înzestrat cu doi ochi. Dacă este însă diferit, poate avea numai unul, precum Ciclopul, care este şi uriaş, prezentând, aşadar, două simptome de alterita­te radicală. În schimb, alte făpturi omeneşti au patru ochi sau chiar mai mulţi.

Dintr-un trup cresc uneori două capete, iar alteori singurul cap este schiţat destul de sumar, neavând nici ochi, nici nas, nici gură cu buze… Cazul cel mai vestit este cel al oame­nilor fără cap, cu ochii pe umeri şi gura în piept (blemi).

În majoritatea cazurilor, speciile diferite sunt bisexuate, dar se mai întâmplă ca ispita hermafroditismului să dea târ­coale Celuilalt. Ajungem astfel la un mit străvechi: aspiraţia spre o stare originară, în care contrariile încă nu se despărţi­seră şi în care domnea „totalitatea primordială”; în eseul Mefistofel şi androginul (1962), Mircea Eliade a evidenţiat atracţia exercitată de formula aceasta de împlinire în cele mai diverse timpuri şi culturi. Este o stare anteistorică, dar încă prezentă în anumite comunităţi de oameni diferiţi.

„Iar pe o altă insulă trăiesc oameni care sunt deopotrivă băr­baţi şi femei, au doar un sân într-o parte şi organe de zămislire de bărbat şi de femeie, slujindu-se de ele după dorinţă, când de unele, când de altele; zămislesc copii atunci când se poartă precum bărbaţii, iar dacă se poartă ca femeile, rodesc şi îi duc în pântece.”

Astfel se exprimă, în a sa Călătorie în jurul pământu­lui, scrisă în anul 1356, Jean de Mandeville, personaj cu o biografie incertă. Lucrarea – adevărat bestseller al acelor timpuri – rezuma şi amplifica totodată viziunea tradiţională, cristalizată în Antichitate şi în Evul Mediu, a unui Pământ ce adăpostea mii de seminţii omeneşti diferite. Este un text-cheie, asupra căruia vom reveni.

Până acum am avut de-a face cu un înveliş cunoscut, de­ format pe alocuri. Uneori însă, graniţele se şterg, interdicţi­ile dispar, iar natura umană se amestecă cu forme de viaţă cu totul altele, fie că este vorba de înălţare spre zei, fie de cădere în regnul animal ori vegetal, cele două tendinţe putându-se de altfel asocia. Satirul, amestec de om şi de ţap, este în acelaşi timp un semizeu. Sirena este pe jumătate femeie şi pe jumătate pasăre sau peşte, însă misterul trece dincolo de simplul amestec biologic. Vârcolacul este un amestec de om şi de lup, dar mai cu seamă întruchiparea înspăimântătoare a unei alte lumi de lângă noi, a întunericului şi a morţii.

La un nivel inferior, întâlnim combinaţii „banale” de fac­tură mai degrabă biologică decât metafizică. Aproape toa­te speciile sunt împinse spre împerecheri stranii. În fiecare dintre noi doarme o fiară.

Printre reprezentările tradiţionale de acest gen, omul cu cap şi uneori şi cu coadă de câine, denumit cinocefal, se află la loc de frunte. Să revenim, pentru o scurtă prezentare, la scrierea lui Mandeville:

„Bărbaţii şi femeile de pe insulă au cu toţii capete de câine şi, de aceea, li se spune cinocefali. Sunt oameni cu judecată şi chiar înzestraţi cu multă minte… Sunt mai mult goi, având doar o făşie de pânză care le ascunde genunchii şi mădularul tainic. Sunt înalţi, zdraveni şi pricepuţi la luptă. Poartă un scut mare care le acoperă tot trupul, iar în mână au o lance. Dacă prind vreun om în luptă, îl mănâncă.”

De fapt, omul şi câinele împărtăşesc de multă vreme aceeaşi istorie, fiind legaţi de o atracţie reciprocă incontestabilă. Ni­mic mai firesc, aşadar, decât „transferurile” de la o specie la alta. Nu este însă un club exclusiv, aşa că se primesc în joc şi specii mai puţin apropiate de om, ca de pildă peştii.

Să deschidem Cartea minunilor din India, antologie arabă din secolul al X-lea, care cuprinde întâmplări considerate au­tentice, istorisite de călători şi marinari. Iată, de pildă, după un pescuit bogat, descrierea unei mese de neuitat: „un vas pe care se aflau felurite bucăţi de carne fiartă, cu capete, mâini, picioare ce aduceau cu capetele, mâinile şi picioarele unor băieţandri”. Peşti sau fiinţe omeneşti? Oricum, avem de-a face cu rodul unei încrucişări. „Prin părţile noastre”, arăta un locuitor din insulele respective, ”bărbaţii s-au unit odi­nioară cu femelele animalelor marine, iar femeile cu mas­culii. Aşa s-au născut nişte făpturi care au luat câte ceva şi de la mama, şi de la tatăl lor… Putem trăi atât pe uscat, cât şi în apele mării, pentru că Suntem pe jumătate oameni, pe jumătate peşti.” Găsim aici povestea melodramatică a unei fe­mei-peşte care a ajuns sclava şi soţia unui negustor arab. Din căsătoria lor s-au născut şase copii. Bărbatul o ţinea legată, pentru că altminteri nu s-ar fi putut împotrivi chemării apelor. După moartea bărbatului, fiii, din respect, au dezlegat-o, iar femeia s-a aruncat în mare, dispărând pentru totdeauna.

Lumea vegetală aduce o contribuţie suplimentară la confuzia biologică. Expresia desăvârşită a acestui gen de amestec este vestitul copac wac-wac, originar tot din spaţiul musul­man. Roadele lui – potrivit diferitelor variante – sunt uneori capete, gata oricând să poarte o conversaţie, alteori copii mici, păsări sau oi, iar câteodată chiar tinere fermecătoare, ale căror picioare se coc în martie, iar capetele în mai, apoi cad ca merele, în iunie.

În vremuri mai apropiate de-ale noastre, mai precis înce­pând din secolul al XVIII-lea, amestecurile şi spaţiile interme­diare şi-au găsit locul în teoria transformistă şi evoluţionistă. Ştiinţa a canalizat imaginarul biologic, fundamentându-l şi amplificându-l. Nu mai există nimic imposibil într-un Univers infinit şi la scara unui timp infinit. Omul diferit a populat spaţiul şi şi-a însuşit viitorul; poate că nu este alt­ ceva decât urmaşul nostru.

Metamorfozele Omului diferit au ţinut pasul cu dezvolta­rea ştiinţelor şi ideologiilor şi cu noile aspiraţii din epoca teh­nologiei. Astfel, de la un timp, capetele mari sunt preferate urechilor mari sau altor caricaturi, pentru că este limpede că omul mai evoluat de pe altă planetă, din zilele noastre, sau cel care va trăi cândva pe Terra va fi înzestrat cu o masă cerebrală considerabilă. Omul zburător a devenit o figură simbolică, mai cu seamă în secolul al XIX-lea, într-o vreme dominată de visul cuceririi văzduhului, apoi a spaţiului; sea­mănă întru câtva cu liliacul, de la care a împrumutat modelul pentru aripi. Cinocefalii (capcânii) au dispărut; pare mai interesant astăzi să încerci să ridici câinii obişnuiţi – ori alte animale – la nivelul omului, dacă nu chiar mai sus, ca în romanul lui Clifford J. Simak, City (1952), tradus în franceză cu titlul Demain les chiens. Concepţia evoluţionistă şi, mai recent, atracţia exercitată de mutanţi, animale sau oameni, oferă posibilităţi biologice infinite, care depăşesc cu mult varietăţile până la urmă limitate ale imaginarului biologic tradiţional.

Trebuie să mai adăugăm şi fabricarea de oameni arti­ficiali. Creatura lui Frankenstein (1818), imaginată de Mary Shelley (1797-1851), poate fi recunoscută cu uşurinţă, în pofida trăsăturilor de monstru fioros, dar ce se întâmplă oare cu omul construit, cu o sută de ani mai târziu, de Olaf Stapledon (1886-1950)? Acesta nu este altceva decât un creier uriaş, „instalat într-o turelă spaţioasă din beton armat, cu diametrul de vreo doisprezece metri… Nenumărate tuburi de metal, de sticlă şi dintr-un fel de ebonită transportau sângele şi sub­ stanţele chimice în tot sistemul” (Last and First Men, 1930; tradus în franceză cu titlul Les Derniers et les Premiers).

Proiectele, deşi foarte diferite, urmează aceeaşi linie fun­damentală care uneşte trecutul îndepărtat cu viitorul îndepăr­tat, strămoşii abia desprinşi din animalitate cu oamenii-zei care vor popula cândva galaxiile. Omul zăpezilor (Yeti) şi extraterestrul sunt cele două figuri antitetice, dar de nedespăr­ţit din mitologia evoluţionistă ilustrată de Omul diferit.

Structura corpurilor aprinde şi ea imaginaţia. Oamenii di­feriţi sunt, în cea mai mare parte, fiinţe alcătuite din carne şi oase. Există însă şi altceva: dacă nu oameni, cel puţin fiinţe înzestrate cu gândire, făcute din materie vegetală, pre­cum minunaţii copaci wac-wac de care pomeneam mai îna­inte, urmate de creaţii mai recente, rezultat al posibilităţilor oferite de evoluţionism. Mai departe, mult mai departe, surprizele vin din lumea minerală: J.H. Rosny Aîné (1856-1940) a propus o dublă soluţie: xipehuzii care l-au precedat pe om şi feromagnetalii care îl vor înlocui. Potri­vit acestei scheme, n-am fi decât un soi de „paranteză” de carne într-o lume dominată de mineral. În sfârşit, punctul cel mai avansat este reprezentat de fiinţele imateriale, pre­ cum misteriosul Horla imaginat de Maupassant.

O ultimă trăsătură semnificativă a alterităţii biologice este legată de funcţiile vitale. Fiziologia Omului diferit variază de la o specie la alta. Se poate hrăni altfel, iar uneori nu mănân­că chiar deloc. Adesea este mai sănătos decât noi şi nu cu­noaşte bolile. La capitolul longevitate apar diferenţe uriaşe. Indivizii din anumite specii nu trăiesc decât câţiva ani, ca de pildă pigmeii, despre care se spune că au o viaţă foarte scurtă, prin analogie cu statura. „Se căsătoresc la şase luni, fac copii la doi-trei ani şi nu trăiesc mai mult de şase-şapte ani” (Mande­ville). În schimb, alte specii, trecute, prezente sau viitoare, se remarcă printr-o longevitate impresionantă, care atinge sute sau chiar mii de ani.