Istorie si mit în constiinta romaneasca de Lucian Boia
Prefaţă la ediţia a III-a
Au trecut doi ani de când am scris lunga introducere pentru ediţia a II-a a acestei cărţi. Nimic esenţial nu mai e de adăugat. Totuşi, între timp s-a petrecut o întoarcere politică: revenirea la guvernare (în urma alegerilor din noiembrie-decembrie 2000, dezastruoase pentru „regimul Constantinescu”) a preşedintelui Ion Iliescu şi a Partidului Democraţiei Sociale (PDSR), rebotezat recent cu un nume de factură mai europeană: Partidul Social Democrat (PSD). Într-un context socio-politic echilibrat, un asemenea eveniment nu ar fi avut mare lucru de a face cu problematica lucrării mele. În România însă, are. Dependenţa românilor faţă de Putere atinge, printre multe alte sectoare, şi istoria.
Guvernarea Constantinescu, altminteri dezamăgitoare, s-a remarcat cel puţin prin două calităţi: deschiderea europeană şi renunţarea Puterii de a se mai amesteca în treburile intelectuale. În aceste privinţe, frontiera anului 1996 a fost sensibilă. Până atunci, presiunea naţionalistă se manifestase virulent (cu sprijinul, direct sau indirect, al autorităţii). Era de văzut cum se vor comporta cei reveniţi la putere. La capătul unui an, se poate constata că roata nu s-a mai întors la momentul 1996. În plan extern, integrarea europeană obligă, iar în interior actualii guvernanţi s-au îndepărtat de foştii aliaţi (faimosul „patrulater roşu” de până în 1996), şi îndeosebi de ultranaţionalista „Românie Mare”, mer gând în „cealaltă” direcţie până la o surprinzătoare „semialianţă” cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România.
Să nu confundăm totuşi „credinţa” cu „tactica”. Pentru mulţi responsabili politici (şi pentru mulţi români – în fapt, aş îndrăzni să spun, pentru cei mai mulţi), integrarea europeană seamănă mai mult cu o căsătorie din interes decât cu una din dragoste (şi în acest caz, cu atât mai bine dacă, aşa cum se spune uneori, căsătoriile din interes sunt cele mai reuşite!). A trecut ceva vreme de la 1900, când elita românească iubea cu adevărat Occidentul, ataşată nu în primul rând de bogăţia, ci de valorile sale. Actuala clasă conducătoare este structural naţionalistă, dar angajată deja pe un drum obligat, care duce spre Occident.
Din această contradicţie decurg şi notele false: un naţionalism îmblânzit prin europenism, şi un europenism diluat prin naţionalism. Iar Puterea se pare că nu vrea să lase în pace istoria. Dacă „renunţăm” la atâtea „particularităţi” în favoarea proiectului european, măcar istoria să ne rămână!
Ioan Scurtu, în prezent cel mai oficial dintre istoricii români (consilier prezidenţial în probleme de învăţământ şi cercetare) şi cu o certă influenţă în universitate, cercetare şi şcoală (şef al Catedrei de istoria românilor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, director al Institutului „Nicolae Iorga”, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice…), a anunţat deschis proiectul pe care-l susţine într-un foarte comentat interviu apărut în Adevărul literar şi artistic (numărul din 3 aprilie 2001). Patru sunt „pilonii” existenţei noastre, ne spune istoricul: vechimea, continuitatea, independenţa şi unitatea. Exact cei invocaţi în epoca Ceauşescu, inclusiv, în repetate rânduri (obsesiv chiar) de Ceauşescu însuşi. Mai aflăm că orientarea istoricilor care gândesc altfel „nu este întâmplătoare, nu este modul gândirii câtorva persoane răzleţe, ci este o acţiune programată, care – sub pretextul «demitizării» – vizează minimalizarea şi chiar distrugerea valorilor naţionale”.
Fiindcă tot vorbim despre mituri, mitul conspiraţiei şi psihoza conspirativă aparţin unei specii mitologice bine cunoscute (care, din fericire, astăzi, nu-i mai aruncă pe „ceilalţi” în închisoare, ca înainte de 1989). În rest, nu este cazul să revin la ceea ce am tratat pe larg în carte: sensul mitologic al unităţii, continuităţii şi al celorlalţi „piloni”. Mă miră – de fapt nu mă miră prea tare absenţa, printre aceste direcţii fundamentale ale istoriei româneşti, a rolului românilor în apărarea, aici, la frontierele continentului, a civilizaţiei europene („misiune” insistent pusă în evidenţă de istoricii noştri încă din secolul al XIX-lea). Uitarea mi se pare semnificativă: toate marile valori invocate, fără excepţie, sunt strict naţionale, niciuna europeană!
Intervenţiile „istorice” ale Puterii, cu deosebire ale preşedintelui şi primului-ministru, sunt relativ numeroase, unele semănând a „mustrări” sau a „recomandări” adresate istoricilor (cu eficienţă garantată asupra profesorilor de istorie din şcoli, care au o lungă tradiţie de supunere faţă de autoritate). Sensul acestor intervenţii este pronunţat naţional şi mai puţin european. Manifestările închinate lui Mihai Viteazul în vara anului 2001 se înscriu perfect în tipologie. „Românul” Mihai trece cu mult înaintea „europeanului” Mihai (chiar cu o tentă „antieuropeană”, odată ce „ceilalţi” se fac vinovaţi de eşecul românilor la 1600 şi de uciderea voievodului). Nu e cazul să mai spun că Europa era pe atunci un concept funcţional, în timp ce nu exista încă nici cuvântul „România”. Aceasta nu înseamnă că nu suntem ataşaţi de ceea ce înseamnă astăzi România: „dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici”, vorba lui Eminescu.
Tot cu prilejul „acţiunii Mihai Viteazul”, preşedintele României i-a mustrat pe istoricii care vorbesc despre „mitul lui Mihai Viteazul” (deşi nu am fost nominalizat, simt că admonestarea mi se adresa). Transfigurarea mitică nu e la îndemâna oricui: ·puţini muritori îşi prelungesc existenţa în mit; Alexandru cel Mare şi Napoleon sunt modelele desăvârşite ale acestui gen de supravieţuire. O naţiune trăieşte prin eroii săi mitificaţi, nu prin eroii morţi „definitiv” şi rămaşi doar în paginile dicţionarelor. Credeam că şi Mihai Viteazul aparţine acestei specii rare, credeam că i se datorează şi lui unirea din inima românilor şi marea unire de la 1918. Dacă însă nu e voie…
Comemorarea lui Mihai s-a încheiat apoteotic, prin reunirea, „în umbra lui”, a unor persoane pe care românii nu le văzuseră nicicând împreună şi nici nu-şi închipuiau că le vor vedea vreodată: preşedintele Ion Iliescu, fostul preşedinte Constantinescu, regele Mihai şi patriarhul Teoctist. Şi dacă există totuşi un mit al lui Mihai? Oare fără acest mit, am fi văzut aşa ceva? A fost un interesant episod mitologic: chemarea, prin Mihai, la solidaritate românească, dincolo de neînţelegerile care-i separă pe români şi de dificultăţile care-i frământă. Nu însă şi eficient, mă tem: prea grave sunt astăzi problemele României pentru ca Mihai Viteazul să le poată rezolva.
În toate aceste reconstituiri istorice, Europa apare ca o construcţie străină: spre care ne îndreptăm, dar căreia avem mereu câte ceva să-i reproşăm. Am remarcat o declaraţie a primului-ministru Năstase: e cazul, spunea el, ca marile puteri să ajute România fiindcă tot ele au nedreptăţit-o în atâtea rânduri. Până la marile puteri, cred că şi românii s-au nedreptăţit singuri nu în puţine ocazii, iar de clasa lor conducătoare să nu mai vorbim. Prea multă energie consumată pentru a ne plânge noi înşine de milă; ar merita să fie transferată această energie într-un proiect pozitiv.
Revine în prim-plan şi mareşalul Antonescu. În ce-l priveşte, românilor li se propun două versiuni, extreme şi opuse: criminal de război sau erou naţional. Pentru Occident, Antonescu rămâne pe lista criminalilor de război; reabilitarea lui (mai ales când se invocă destul de des, şi cu exagerările de rigoare, antisemitismul „structural” al românilor) nu ar fi în favoarea ţării şi îndeosebi a integrării ei „euroatlantice”. Prim-ministrul a tras concluziile politice care se impun, afirmând imposibilitatea, în contextul actual, de a întreprinde ceva în favoarea lui Antonescu.
Parcă pentru a-i da replica s-a programat, aproape instantaneu, la televiziunea naţională, filmul, din 1993, al lui Sergiu Nicolaescu, Începutul adevărului. Oglinda, în care mareşalul are o partitură valorizantă, apărând ca un măreţ erou tragic, prins într-o cursă de istorie. Simpatizanţi ai lui Antonescu se întâlnesc în clasa politică românească, nu în ultimul rând în partidul de guvernământ şi, ceea ce nu prea se spune, în armată (un fost şef al statului-major a fost prins pe picior greşit în timp ce participa la o comemorare pro-Antonescu).
Dar relaţia privilegiată cu mareşalul continuă să o aibă Partidul România Mare. Gheorghe Buzatu, istoricul specializat în Antonescu, este unul dintre liderii „României Mari” (inclusiv vicepreşedinte al Senatului din partea acestui partid). Ca istoric, el ţine să precizeze că are asupra lui Antonescu privirea „obiectivă” a omului de ştiinţă. Obiectivitatea îi poate fi bine urmărită în sinteza pe care a publicat-o împreună cu Ioan Scurtu: Istoria românilor în secolul al XX-lea, 1918-1948 (1999). Prezentării echivoce (şi până la urmă mai curând binevoitoare) a legionarilor în prima parte a lucrării, îi urmează, în partea a doua, aparţinând lui Buzatu, o evocare greu de imaginat a perioadei 1940-1944: niciun cuvânt despre crimele legionare (nici măcar asasinarea lui Iorga) şi niciun cuvânt despre „problema evreiască” şi politica lui Antonescu în această privinţă. M-aş fi aşteptat la minimalizări sau justificări; soluţia a fost însă mult mai radicală: subiectul a dispărut, nu mai există!
A fost Antonescu un criminal de război sau un erou naţional? Poate că a fost şi una, şi alta. Sau poate că nu corespunde întru totul nici uneia dintre aceste etichete. A trimis la moarte un mare număr de evrei, de altfel şi de români (aruncaţi în măcel prin decizia lui exclusivă). A urmărit însă un incontestabil ţel patriotic: refacerea României Mari şi înlăturarea pericolului „de la Răsărit”. Depinde cu ce balanţă cântărim. Ne-am obişnuit ca tot ce este „naţional” (ideologia naţională, eroii naţionali) să aibă doar conotaţii pozitive; naţiunea a justificat însă şi războaiele, şi excluderea „celorlalţi”. Echivocul condiţiei lui Antonescu corespunde echivocului însuşi al proiectului naţional, împins uneori la limitele lui extreme. Nu trebuie ignorat nici contextul special al celui de-al Doilea Război Mondial. A fost un război total, când viaţa umană nu mai însemna mare lucru. Stalin s-a aflat atunci de „partea cea bună”, ceea ce nu-l împiedică să fie mai aproape de tipologia „criminalului” decât Antonescu. Nici anglo-americanii nu au fost chiar fără reproş: bombardamentele lor deliberate asupra populaţiei civile (astăzi ar fi considerate crime de război) au ucis sute de mii de oameni, din Germania până în Japonia (inclusiv în România).
Nu-mi vine totuşi să cred că oamenii politici duc chiar atât de tare grija lui Mihai Viteazul sau a mareşalului Antonescu. Îi utilizează, ca prin ei să transmită mesaje, mult mai convingătoare decât rostite în nume propriu. Oamenii ar trebui să înveţe să se apere de manipularea prin istorie. Să-şi dea seama că prin Mihai Viteazul receptează un mesaj de unitate naţională şi mai ales de solidaritate în jurul Puterii, iar prin Antonescu – în varianta „României Mari”- un apel naţionalist şi autoritar.
Revine în discuţie şi sistemul manualelor „alternative”, aplicat în 1999. Actualii responsabili ai educaţiei urmăresc restrângerea numărului de manuale paralele şi, în fapt, a diversităţii lor. Nu o revenire la manualul unic, dar nici chiar atâta diversitate! Se vor reface, cu siguranţă, şi programele, în primul rând cele mai delicate, care sunt „istoria românilor” şi „literatura română”. Opoziţia de acum doi ani (puterea de astăzi) îşi exprimase fără echivoc, cu prilejul scandalului manualelor (pentru detalii, vezi „Introducerea” la ediţia a II-a), antipatia faţă de noua abordare a istoriei. Nu vreau să spun că aceasta ar fi fost fără cusur. Programa instituită atunci, pentru ultima clasă de liceu, s-a axat strict pe o istorie structurală, sensibil orientată spre cultural şi mai puţin spre politic, şi cu atenţie minimă acordată evenimentelor şi personalităţilor (în spiritul „şcolii de la Annales”, în care unii istorici români văd expresia ultimă a modernităţii istoriografice, punct de vedere cam exclusivist). Cred că ar fi fost mai potrivită nu marginalizarea, ci tratarea inteligentă a politicului, evenimentelor şi „eroilor naţionali” (a căror pondere, în istoria „reală” sau în imaginarul oamenilor, nu e nesemnificativă). Oare, odată refăcută, programa se va aşeza pe cei patru „piloni”: vechimea, continuitatea, independenţa şi unitatea? Ar fi un regretabil pas înapoi, intelectual vorbind penibil, spre un gen de istorie de multă vreme depăşit. Dacă vrem să intrăm în Europa, de ce oare nu ne place şi istoria de tip european?
Din păcate, România nu-şi va căpăta echilibrul istoriografic decât atunci când va ajunge într-o situaţie de echilibru politic şi economic. Când nu vor mai acţiona toate frustrările care astăzi îşi caută încă o compensare în istorie. În urma integrării europene va dispărea probabil şi raţiunea de a fi a tradiţionalei dispute româneşti între autohtonişti şi „europenişti”.
(decembrie 2001)
Post-scriptum
Principalul eveniment istoriografic al începutului de an 2002 a fost lansarea primelor patru volume (până la Mihai Viteazul) ale sintezei colective Istoria românilor, apărută sub egida Academiei Române. Sunt anunţate încă patru volume (până la 1948). Cât despre perioada comunistă, cei interesaţi sunt avertizaţi să mai aştepte (nu e încă momentul!). Nu contest nicidecum valoarea individuală a mai multor contribuţii adunate în această sinteză. Contest însă ideea însăşi a unei istorii oficiale (descendentă în linie directă din proiectele similare ale epocii comuniste). A unei sinteze care, în plus, ar mai fi şi obiectivă, aşa cum a ţinut să precizeze însuşi preşedintele Academiei. Fireşte, dacă e oficială, cum să nu fie şi obiectivă! De la un autor la altul, „tratatul” acceptă o oarecare diversitate a spaţiului geto-dacic, refuză însă orice nuanţare în problema continuităţii şi îi atribuie lui Mihai Viteazul făurirea unui stat căruia îi zice „Dacia românească” (mă întreb ce ar fi înţeles voievodul din această sintagmă!). Aş spune că, în ansamblu, tonul e mai puţin naţionalist ca sub Ceauşescu şi mai naţionalist ca la 1900.
Comemorării unirii la 24 ianuarie i s-a acordat în 2002 parcă mai multă importanţă. Preşedintele Iliescu i-a denunţat pe cei care atentează astăzi la unitatea ţării. Principalii atentatori mi se par însă a fi corupţia şi sărăcia. Ca şi deziluzia crescândă a oamenilor, greu de tratat cu discursuri naţionaliste. Potrivit unui sondaj recent, 41 dintre copii şi adolescenţi ar dori să nu mai trăiască în România! Abuzul de românism şi detaşarea de România sunt atitudini mentale extreme, care se stimulează reciproc şi dovedesc împreună cât de departe suntem încă de normalitate.
(februarie 2002)
După trei ani - Introducere la ediţia a II-a
Povestea unei cărţi
Doar această nouă introducere deosebeşte a doua ediţie de cea dintâi. Ar fi fost multe de adăugat, şi poate de modificat sau de nuanţat. M-am gândit însă că textul trebuie să rămână aşa cum a fost, aşa cum am înţeles să-l alcătuiesc cu trei ani în urmă. Cu atât mai mult cu cât cartea a devenit aproape clasică; simt că în bună măsură nu-mi mai aparţine. Contez, aşadar, pe introducere pentru a spune ce mai am de spus, cu privire la carte, la istoria ei şi la controversele istorico-culturale pe care le-a suscitat.
Eram convins, scriind-o, că mă expun la nenumărate atacuri. Le simţisem gustul puţin mai înainte, când publicasem, împreună cu studenţii mei, la Editura Universităţii din Bucureşti (într-un tiraj limitat), volumul Mituri istorice româneşti. Emisiunea militară Pro Patria (dispărută între timp) mi-a făcut atunci cinstea unui adevărat foileton, transmis la o oră de vârf pe programul naţional de televiziune: militari şi civili s-au întrecut în a spune despre mine (în absenţa mea) lucruri nu dintre cele mai agreabile. Loveam, se pare, în bazele ideologiei naţionale şi ale identităţii româneşti (prin relativizarea unei istorii care, evident, nu putea fi decât una singură, şi anume aceea pe care o „ştiau” acuzatorii mei). Nu ar mai fi fost decât un pas – şi nu prea mare – până la trădarea de patrie. Militarii se constituiau în instanţă istoriografică: ce putea fi mai grăitor atât pentru starea confuză a democraţiei româneşti, cât şi pentru dispreţul profesionalismului? Unele gazete m-au tratat în termeni similari. Studenţii au avut şi ei parte de necazuri cu câţiva profesori (nu chiar spre lauda celor din urmă). Am constatat atunci ce înseamnă să te trezeşti singur într-o asemenea situaţie (o singurătate pe care, recunosc, eu însumi o cultivasem). Adversarii sunt, de regulă, mai prompţi decât susţinătorii. Fapt este că nimeni nu mi-a sărit atunci în ajutor. Mărturisesc că nici eu nu mă aşteptasem la un asemenea tapaj. Urmărisem ţeluri pur profesionale, şi nicidecum o publicitate ieftină sau scandalizarea opiniei publice. M-am autosurprins în flagrant delict de naivitate: ar fi trebuit să ştiu (asta era în fond teza pe care o susţineam!) că istoria nu are cum să se izoleze de societate, de ideologii şi de politică. Cu atât mai bine: mi s-a oferit ocazia să verific, prin proprie experienţă, gradul înalt de sensibilitate socială la istorie.
Viaţa rezervă surprize. Una dintre cele mai neaşteptate – pentru mine – s-a dovedit excepţionala primire de care s-a bucurat cartea, îndată după apariţia ei în mai 1997. A devenit subiect predilect de discuţie în mediile intelectuale. Au elogiat-o nume de primă mărime ale culturii româneşti. Se vede că răspundea unui orizont de aşteptare. Ceva nu era în regulă cu istoria învăţată generaţii de-a rândul. Dar ce anume? Îi revenea, fireşte, unui istoric să identifice capcanele ideologice ale reconstituirii trecutului. Vorbind despre istorie, oamenii vorbesc despre prezent, despre ei înşişi. Cartea ţintea până la urmă chiar mai departe decât îmi fusese intenţia. Nu doar istoria era în discuţie, ci cultura românească în ansamblu şi conştiinţa de sine a românilor. Dintre numeroasele recenzii, care nu încetau să scoată în evidenţă noutatea şi necesitatea demersului, m-a impresionat articolul publicat de Mircea Iorgulescu în revista Dilema (numărul din 15-21 august 1997), sub titlul „În sfârşit!”. Criticul repeta insistent aceste vorbe: „în sfârşit”. „În sfârşit – sublinia el – a apărut cel dintâi examen critic radical şi sistematic al culturii române de astăzi.” Mai puţin entuziaşti s-au arătat istoricii (cu unele excepţii, îndeosebi printre cei tineri). Lesne de înţeles: perspectiva relativistă a istoriei, a unei istorii inevitabil privită din prezent şi în imposibilitate de a se desprinde de mediul social şi cultural care o produce, nu este de natură să-i încânte pe profesionişti: lor le place să creadă într-o istorie ştiinţifică şi obiectivă (justificându-şi astfel propriul statut profesional). Rămâne doar să se mai explice cum această istorie ştiinţifică şi obiectivă este mereu altfel. Nu eu am relativizat istoria! Aşa este ea; în ce mă priveşte, nu fac decât s-o constat.
Curiozitatea cea mare a fost însă absenţa aproape totală a atacurilor (atât de frecvente cu puţin timp înainte). Cartea a beneficiat – nu ştiu dacă întru totul în avantajul ei – de foarte multe laude şi prea puţin de o controversă pe măsură. Voci ostile s-au auzit timid şi izolat, poate şi în contextul unei replieri strategice generale în urma alegerilor din noiembrie 1996, care au îndepărtat naţionalismul agresiv de pârghiile puterii pe care le deţinuse până atunci. Va veni oare o replică – întârziată – după alegerile din anul 2000? O asemenea politizare este însă ultimul lucru pe care îl doresc; am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte partizană sau de conjunctură.
Succesul de critică s-a împletit cu un succes de public. Patru tiraje succesive şi 9000 de exemplare epuizate în doi ani (cifră considerabilă pe piaţa cărţii în România) dovedesc că Istorie şi mit… şi-a făcut intrarea în „conştiinţa românească”. Mă bucură cariera cărţii; rămâne să mă obişnuiesc (dar nu cred că voi reuşi) cu inedita calitate de „persoană publică” pe care nu mi-am dorit-o şi nu mi-o doresc. Acestor reticenţe li se datorează şi rarele mele apariţii la televiziune. Ce bine ar fi dacă s-ar putea despărţi cartea de autor!
Demitizare?
Nu mie îmi revine să apreciez în ce măsură Istorie şi mit… A avut un rol declanşator. Îmi place să cred că nu am scris degeaba şi că cel puţin unele dintre noile abordări istorico-culturale ale ultimilor doi-trei ani i se datorează direct sau indirect. Am pus poate capăt unei stări de inocenţă şi am ridicat întrebări care nu mai pot fi ocolite.
Urmăresc cu interes şi adesea cu mirare cariera cuvântului mit, rareori rostit înainte de 1997, care, de pe coperta cărţii mele, a ajuns repede la modă, cu tendinţa unei adevărate inflaţii şi a unei pronunţate lipse de scrupule în utilizarea lui. Demitizatorii sunt în plină activitate; li se opun, nu mai puţin activi şi vehemenţi, susţinătorii mitologiei naţionale, în viziunea cărora miturile exprimă esenţa noastră românească, drept care nu avem voie să ne atingem de ele. Interesantă această nouă linie de apărare. Mai sunt, desigur, şi susţinători intransigenţi ai unei istoriografii româneşti fără prihană, unde totul e adevărat şi nimic mitificat. Spiritele mai subtile nu contestă însă existenţa unei doze de mitologie. Spun doar atât: că nu este bine să o demolăm! Atitudine care deja nu mai este ştiinţifică, ci aproape mistică.
„Vânătoarea de mituri – scrie o autoritate culturală ca Eugen Simion, preşedinte al Academiei Române – este o acţiune primejdioasă pentru că miturile fac parte din identitatea culturală a naţiunii.”[1] Să înţelegem că n-avem nevoie de istorici inteligenţi („patriotismul” fiind suficient)? Pentru ca lucrurile să se încurce de-a binelea, se alunecă uşor de la „mitificare” la „mistificare”, şi invers. Eugen Simion îmi rezumă argumentaţia într-un spirit pe care nu mi-l recunosc: „Pe scurt, istoria românilor ar fi fost abuziv mitizată şi, prin mitizare, mistificată. E cazul de a o demistifica şi de a o judeca cu luciditate…”
Să facem totuşi distincţia între cuvinte şi concepte. Mistificarea este un procedeu grosolan (chiar dacă nu lipsit de eficienţă), care nu are nimic de a face cu substanţa subtilă a miturilor. Mistificarea înseamnă minciună, înşelătorie, dezinformare voită, iar mitul este cu totul altceva, definind sau ilustrând o mare credinţă care îi animă pe oameni. Se poate, desigur, mistifica pe fondul unor anume mituri (profitându-se de ceea ce oamenilor le place să creadă, de prejudecăţile, de speranţele şi de iluziile lor), dar confuzia nu este permisă. Eu unul, în orice caz, nu-mi pierd vremea vânând minciuni, încerc să desluşesc marile tendinţe mitice, inerente sufletului uman şi conştiinţei comunităţilor.
Nimeni dintre cei care au scris în ultimii ani despre mituri, demitificări şi demistificări nu mi-a cerut părerea (şi nici nu era cazul să o facă). Nu sunt şi nu aspir să fiu şef de şcoală. Sunt responsabil exclusiv pentru scrisul meu şi ideile mele. Aşa încât, simt nevoia să fac cel puţin două precizări.
Mai întâi, adaptarea, deformarea şi mitificarea istoriei se înscriu într-o tipologie universală. S-a putut crede că aş fi identificat-o anume la români! Drept care unii s-au mâniat foarte (cum pot fi românii trataţi cu o asemenea lipsă de respect?!), iar alţii s-au bucurat (bine că, în sfârşit, li se arată românilor greşelile făcute şi drumul cel drept). Ar trebui şi unii, şi alţii să se întristeze şi să se bucure mai puţin. Nu doar românii tratează astfel istoria, ci toată lumea. De aceea pentru a evita orice confuzie şi a duce gândul până la capăt, până la maxima generalizare, am publicat, un an după Istorie şi mit… eseul Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune. Cele două cărţi ar câştiga citite împreună, poate chiar în ordinea inversă a apariţiei lor.
În al doilea rând, nu-mi amintesc să fi folosit conceptul de demitificare. Vreau să fiu bine înţeles: nu am pornit un război împotriva miturilor. Mă ocup de multă vreme de imaginar (şi nu numai, şi nici în primul rând, de imaginarul istoriei româneşti), şi ştiu prea bine că nu se poate trăi în afara imaginarului şi a mitologiei. De aceea omul este om şi nu este animal sau robot. Nu am propus niciun moment anularea miturilor, ci pur şi simplu interpretarea lor istorică. Ştiu că nu se poate trăi fără mituri, dar nici eu, ca istoric, nu-mi justific existenţa fără să încerc să le înţeleg. Se va spune că un mit interpretat se fisurează, se năruie. Aşa o fi, dar atunci ce ar trebui să fac: să nu mai interpretez? Încă o dată, vrem o istorie inteligentă sau (mă exprim eufemistic) neinteligentă? Şi chiar nu suntem capabili să privim în acelaşi timp din două unghiuri, şi „poetic”, şi raţional? Trebuie să sacrificăm inteligenţa numai pentru a salva poezia? Nu le putem salva pe amândouă?
Într-un articol intitulat „O jucărie la modă: demitizarea”[2], criticul Alex Ştefănescu face un rechizitoriu cercetării raţionale a miturilor, punând, se înţelege, tentativele demitizatoare sub semnul metodei mele („Istoricul Lucian Boia a dobândit rapid notorietate supunând unei analize lucide, duse până la cinism, mituri ale istoriei”). Argumentul este că nu le putem răpi oamenilor iluziile. Îl îndemn să se liniştească: nimeni nu va reuşi vreodată să le răpească oamenilor iluziile! Şi dragostea este iluzie, explică Alex Ştefănescu, de ce să nu o acceptăm ca atare? Fireşte că o acceptăm – şi încă cum! –, dar crede autorul articolului că partea fiziologică şi psihologică a atracţiei dintre sexe ar trebui ignorată? Rupte paginile din manualul de anatomie? Aruncate la coş cărţile lui Freud? La fel ar sta lucrurile, după Alex Ştefănescu, şi cu „unitatea milenară” a românilor: chiar dacă nu a existat în fapt, ea există pentru noi, şi e de ajuns. Şi atunci ce să facă istoricii: să mintă cu bună ştiinţă, numai ca să nu-i trezească pe români din visul lor frumos? Nu împărtăşesc intoleranţa demitizatorilor faţă de mituri, dar nu înţeleg nici intoleranţa antidemitizatorilor faţă de un demers ştiinţific cu totul firesc.
Eminescu
Spiritele s-au încins, până la incandescenţă, în jurul lui Eminescu. Într-adevăr, niciunul dintre miturile româneşti nu de păşeşte încărcătura emoţională a mitului eminescian. Poetul naţional nu este perceput doar ca poet de valoare inegalabilă (ceea ce deja înseamnă enorm), ci ca simbol al naţiunii române, expresie concentrată, supremă, a românismului. Nu are rost să mai spun (sau totuşi are?) că nu aşa a fost văzut în timpul vieţii lui şi poate nu va mai fi văzut aşa la un moment dat. Mitul a fost creaţia momentului 1900 şi, ca orice mit, a procedat la o transfigurare, care poate sau nu să mai corespundă sensibilităţii de azi ori de mâine. În jurul lui Eminescu se desfăşoară un joc cam pueril şi cu siguranţă nedrept. Unii îi caută tot felul de cusururi, intelectuale şi chiar fizice, în timp ce alţii nu acceptă să coboare nici cu o treaptă din înălţimea mitului şi vor să ne convingă că n-avem voie să ne despărţim de Eminescu.[3] Mi-am exprimat punctul de vedere într-un interviu acordat revistei Sud-Est (nr. 1-2/1999) din Chişinău; poate nu este inutil să reproduc pasajul respectiv: „În ce-l priveşte pe Eminescu, aici sunt două aspecte. Este poetul Eminescu şi Eminescu-ideologul. Mulţi dintre cei care se revoltă de «atacurile» împotriva lui Eminescu nu sunt admiratori ai poeziei, ci ai ideologiei sale. O ideologie autohtonistă şi xenofobă. De fapt, Eminescu nu are nicio vină. El nu a fost propriu-zis un ideolog. Avea dreptul să aibă orice idei, care trebuie raportate oricum la contextul cultural şi politic al epocii sale, nu glorificate sau condamnate din perspectiva sfârşitului nostru de secol. Ca ideolog, Eminescu a fost „descoperit” de valul naţionalist de după 1900. Iar acum este promovat tot de naţionalişti. Este o manipulare: aşa a spus poetul naţional, înseamnă că acesta este adevărul absolut, trebuie să ne închinăm cu toţii. Pe de altă parte, este poezia lui Eminescu, care nu are nevoie de ideologie pentru a fi admirată. Rămâne însă de văzut ce va aduce viitorul. Eu sunt un mare admirator al lui Eminescu, Eminescu-poetul, nu ideologul. Cred că îi simt poezia, îi ştiu o mulţime de versuri pe dinafară. Mă întreb însă uneori dacă nu reprezint ultima generaţie care îl mai gustă într-adevăr pe Eminescu. Gusturile evoluează. În ziua când tinerii nu-l vor mai recita sub clar de lună (poate că deja nu-l mai recită), Eminescu va rămâne un mare nume în istoria literaturii române, dar nu va mai fi printre noi. E stupid să spunem că nu are voie să fie aşa. Va fi cum va fi. În mod paradoxal, s-ar putea ca Eminescu-ideologul să reziste mai bine în timp decât Eminescu-poetul; se vor găsi mereu naţionalişti care să-l folosească drept stindard.”
Anii interbelici şi comunismul
Tentaţia de a vedea lucrurile în alb-negru nu este o înclinare specific românească. Genul acesta de polarizare aparţine imaginarului în genere. Dar cu cât o societate este mai conflictuală – cazul societăţii româneşti de astăzi –, cu atât soluţiile extreme, lipsite de nuanţe, riscă să fie mai prezente. Perioada interbelică şi anii comunismului – aşadar istoria recentă, în raport cu care interesele şi opţiunile ideologice se manifestă nemijlocit – beneficiază din plin de asemenea aprecieri contradictorii, constituindu-se în modele mitologice obsesiv invocate.
Discuţia este nesfârşită cu privire la anii dintre cele două războaie mondiale.[4] Vârsta de aur a României, a culturii româneşti, a democraţiei româneşti? Sau, dimpotrivă, o societate care, dincolo de faţadă, ascunde o serioasă rămânere în urmă şi tot felul de derive în raport cu principiile democratice?
Judecăţile opuse sunt drepte şi nedrepte în acelaşi timp. România de atunci a fost România de atunci. Lumea de atunci – pretutindeni – nu mai este lumea de astăzi. România interbelică – cu toate cele bune şi rele ale ei – nu mai poate fi un model util. Dar şi criticile excesiv de severe depăşesc măsura. Ele definesc opţiuni prezente, păcătuiesc tocmai prin lipsa simţului istoric. Deficitul de democraţie, naţionalismul sau antisemitismul caracterizează epoca în genere, nu în particular România, şi nu este echitabil să judecăm asemenea disfuncţionalităţi sau atitudini exclusiv în raport cu normele actuale (şi ele mai curând ideale decât efective). România din epocă era o societate contradictorie: pe de o parte, o elită de factură europeană (deşi nu complet lipsită de prejudecăţi şi reflexe autohtone) şi un cadru instituţional şi cultural modern, pe de altă parte, o incontestabilă întârziere istorică în straturile profunde ale ţării, în ciuda unui ritm relativ susţinut de modernizare (procent foarte ridicat al populaţiei rurale, procent încă mare de analfabeţi, comportament demografic tradiţional: natalitate mare, mortalitate mare, inclusiv primul loc în Europa în privinţa mortalităţii infantile).[5] Acest „primitivism” al României profunde a justificat şi a permis devierile autoritare; a fost şi baza pe care s-a construit comunismul românesc, de unde şi aberaţiile suplimentare ale acestuia (dispariţia aproape completă a unei elite prea subţiri, a tradiţiei culturale şi politice, a unui mod de viaţă, dezrădăcinarea şi manipularea unor mase dezorientate…). Din toate aceste contradicţii ale vremii, ca şi din ale noastre, ale celor care privim spre ea, nu pot rezulta decât imagini multiple şi contradictorii.
La fel şi cu privire la comunism. Condamnare fără apel de pe o parte, dar şi tentative de reabilitare, dacă nu globală (democraţia fiind, măcar în vorbe, acceptată de toată lumea, iar comunismul, ca sistem, repudiat), cel puţin segmenţială, potrivit principiului că „nu totul a fost rău” (dacă am aduna însă toate segmentele „reabilitate” de unii sau de alţii – de la cultură până la industrie sau la politica internaţională – ar rezulta că a fost mai curând bine decât rău, şi atunci ne-am putea întreba de ce totuşi a căzut comunismul). Ar fi o iluzie să ne închipuim că majoritatea românilor s-ar fi ridicat în 1989 împotriva comunismului ca sistem (din motive de ordin filosofic, cum s-ar spune). Ei s-au ridicat împotriva consecinţelor comunismului, refuzând să mai suporte cumplita degradare a condiţiilor de viaţă. Astăzi tot ei nu mai sunt dispuşi să accepte sărăcia de dragul democraţiei. Potrivit sondajelor de opinie, cel puţin jumătate dintre români consideră că trăiau mai bine înainte de 1989. Nostalgie alimentată nu numai de sărăcie, dar şi de inadaptarea la o societate deschisă (dovadă că o întâlnim şi în partea răsăriteană a Germaniei, care numai săracă nu este). Un demers intelectual corect trebuie să facă disocierea între o judecată istorică şi morală asupra comunismului şi aprecierea atitudinii oamenilor faţă de comunism. Una este să ajungem la concluzia că a fost un sistem imoral şi păgubitor, şi alta este să considerăm că toţi românii ar fi judecat aşa. A existat o rezistenţă anticomunistă: unii o minimalizează sau chiar o contestă, alţii, dimpotrivă, o valorizează peste ponderea ei reală. A existat, chiar fără rezistenţă deschisă, şi o neaderare de ordin intelectual şi individual la comunism. „Rezistenţa românească” este un capitol care îşi are partea lui de adevăr, dar şi de mitologie. În genere, „rezistenţele” sunt amplificate în imaginar. Aşa au procedat şi occidentalii, reconstituindu-şi „rezistenţa antifascistă”. În fapt, în orice societate, cei care rezistă reprezintă o minoritate faţă de cei care cedează, se acomodează sau chiar profită. Românii care au intrat în securitate sunt cu siguranţă mai numeroşi decât românii care au rezistat în munţi.
[1] Eugen Simion, „Mit, mitizare şi demitizare”, în Curentul, 22 iulie 1999.
[2] România literară, 21 -27 octombrie 1998.
[3] Pentru demitizarea poetului, vezi foarte controversatul număr „Eminescu” din Dilema, 27 februarie-5 martie 1998, iar pentru susţinerea mitului, ancheta din Caiete critice, nr. 5-8/1998 (sub titlul „Eminescu – un model depăşit?”).
[4] Un interesant dosar pe această temă („Vârsta de aur dintre cele două războaie”), în Dilema, 27 noiembrie-3 decembrie 1998.
[5] Aceste trăsături puternic tradiţionale ale unei societăţi încă insuficient angrenată în modernitate sunt ilustrate prin numeroasele statistici grupate în capitolul „Populaţia României” din Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, 1938, pp. 134-160.
