Jocul cu trecutul. Istoria intre adevar si fictiune de Lucian Boia

Un cuvânt cu două înţelesuri

Inventăm cuvinte şi apoi ne lăsăm subjugaţi de ele. Fără cuvinte nu ar exista cunoaştere, dar tot cuvintele se consti­tuie în entităţi independente, obstacole care se interpun între noi şi „lumea adevărată”. Ne apropie şi în acelaşi timp ne îndepărtează de esenţa lucrurilor. Independenţa de spirit presupune o stare de vigilenţă semantică, neacceptarea tiraniei acestor inevitabili intermediari.

Istoria este un asemene a cuvânt derutant. Puţini se gândesc la sensurile lui. Istoria este istorie, o ştim cu toţii. Nici istoricii, cu puţine excepţii, nu merg mai departe. Ei fac istoria mai curând decât o gândesc.

Ar trebui de la bun început să fim puşi în gardă; fiindcă istoria, ca „ştiinţă”, prezintă curioasa particularitate de a purta acelaşi nume cu obiectul cercetării ei. Cu alte cuvinte, misiunea istoriei este de a reconstitui istoria. Numim la fel două concepte diferite, oricât am vrea să le apropiem: istoria în desfăşurarea ei efectivă şi istoria ca reprezentare. Imaginea aspiră să se confunde cu realitatea. Ceea ce este o erezie, şi nu chiar inocentă. Identificarea celor doi termeni se hrăneşte din nevoia adânc resimţită de ancorare în trecut. Istoria este unica realitate pe care o putem invoca (totul reducându-se până la urmă la istorie) şi ar fi de neconceput să o lăsăm să ni se scurgă printre degete. Trecutul înseamnă legitimare şi justificare. Fără trecut, nu mai putem fi siguri de nimic.

Că ne aflăm în faţa unei iluzii, aproape nici nu ar mai trebui demonstrat. Cum să reînvii istoria, cum să o aduci în prezent? Este prea mare pentru a încăpea între copertele unei cărţi, prea mare pentru a fi cuprinsă fie şi între zidurile unei biblioteci.

Atragerea istoriei spre noi presupune, aşadar, mai întâi de toate, un proces de selecţie. O selecţie extrem de drastică, în urma căreia ceea ce rămâne, cantitativ vorbind, este infim faţă de „încărcătura” reală a trecu­tului. Se poate totuşi avansa, şi în această privinţă, un argument susceptibil de a ne lini şti. Selectăm, fireşte, dar nu orice şi oricum. Alegem elementele importante, reprezentative, semnificative. Istoria pe care o producem este mai mică decât istoria reală, dar îi seamănă până la identificare. Este istoria cea mare la scară, replica ei sintetică. Iată-ne aparent asiguraţi. Cu condiţia de a avea o încredere nemărginită în cuvinte. Oare cuvintele nu ne joacă din nou o festă? Ce înseam­nă: important, reprezentativ, semnificativ? Trebuie să mărturisim că nu înseamnă altceva decât ceea ce vrem noi să însemne.

S-a prăbuşit sau nu Imperiul Roman?

În anul 476, Odoacru, regele herulilor, l-a izgonit de pe tron pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman al Apusului. Acest fapt poartă un nume universal celebru: „căderea Imperiului Roman”. A fost privit multă vreme ca evenimentul major al întregii istorii; s-a prăbuşit atunci cea mai amplă şi mai durabilă construcţie politică pe care a cunoscut-o omenirea, şi-a încheiat cariera strălucitoarea civilizaţie antică şi s-a făcut marele pas de la Antichitate la Evul Mediu. Fapt curios, contemporanii nu par să fi observat ceva. Cum să-şi imagineze de altfel că şi-au încheiat ziua în Antichitate şi s-au trezit a doua zi în Evul Mediu? Nu au sesizat însă nici faptul mai prozaic al dis­pariţiei imperiului. O veche dilemă ne întâmpină în acest punct. Contemporanii sunt ei oare observatori privilegiaţi ai propriei istorii sau rătăcesc în neştire printre arcanele ei precum Fabricio del Dongo pe câmpul de bătălie de la Waterloo? Cu alte cuvinte, istoria se vede şi se înţelege mai bine din interior sau din afară, de aproape sau de departe? Greu de spus care ar fi postul optim de obser­vaţie, cu siguranţă însă că din fiecare loc istoria se vede diferit.

Oamenii de la 476 aveau motivele lor să nu vadă nimic ieşit din comun. Herulii lui Odoacru nu erau o prezenţă insolită. De câteva generaţii frontierele încetaseră de a mai fi impermeabile şi valuri de „barbari” se revărsau fără încetare în lumea romană. Provinciile erau deja pier­dute. Imperiul se divizase la 395. Acum, Odoacru trimi­tea însemnele imperiale la Constantinopol, recunoscând autoritatea unui singur împărat. Ceea ce mai târziu s-a considerat a fi o prăbuşire a putut părea în epocă drept reunificare. Imperiul devenea iarăşi unul. De altfel, prin­cipalele instituţii romane au supravieţuit fatidicului an. Netulburaţi, vreme de încă trei sferturi de veac, consulii au continuat să se succeadă la Roma, întocmai ca sub im­periu sau, mai înainte, în timpul republicii; senatul, de asemenea, s-a menţinut. Spre mijlocul secolului următor, împăratul de la Constantinopol, Iustinian, şi-a extins autoritatea efectivă asupra unei bune părţi din Imperiul de Apus, chiar dacă nu pentru multă vreme. De altfel, ceea ce erudiţii au numit mai târziu Imperiu Bizantin s-a numit, de fapt şi de drept, până la sfârşit, până la căderea Constantinopolului sub turci, Imperiu Roman. În Apus, Carol cel Mare la anul 800 şi Otto cel Mare în 962 au reconstituit acelaşi imperiu. Oficial, „Sfântul Imperiu Roman” a durat până în anul 1806, când Napoleon, pe cale de a ataşa Europa propriului său proiect imperial, a pus capăt ficţiunii, determinându-l pe împăratul „roman” să-şi spună, mai modest, împărat al Austriei, ceea ce şi era în realitate. Până într-o epocă recentă, când construc­ţiile imperiale s-au multiplicat (astăzi oricine poate deveni împărat dacă vrea şi dacă circumstanţele îi permit, aşa cum a procedat micul dictator Bokassa în Africa Cen­trală), imperiul, real sau imaginar, era unul, universal şi, evident, roman. Chiar Moscova şi-a început cariera impe­rială transfigurându-se simbolic într-o a treia Romă (după Roma cea adevărată şi Constantinopol). S-a crezut multă vreme că formula romană este ultima alcătuire imperială, nemaiurmându-i decât sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi (sau, potrivit unei versiuni alternative, regatul mesianic). Cum lumea, evident, continua să existe, îşi continua exis­tenţa şi imperiul, potrivit unei argumentaţii de o logică fără cusur.

Se explică astfel de ce „căderea Imperiului Roman” a fost descoperită mult mai târziu. Evenimentul şi-a luat în să revanşa şi, timp de secole, faimoasa dată a stat înscrisă în cărţile de istorie cu cifre mai apăsate decât ori­care alta. Dar, de câtva timp, lucrurile iau o nouă în­ torsătură. În măsura în care structurile tind să ne preocupe mai mult decât evenimentele, nu prea mai avem ce face cu anul 476. Odoacru, Romulus Augustulus – cui îi mai pasă de aceste personaje? Interpretările actuale se apro­pie oarecum (chiar dacă din motive diferite) de perspec­tiva celor care au trăit atunci şi se deosebesc de teoria catastrofică a erudiţilor moderni care au concentrat şi dramatizat peste măsură procesul tranziţiei de la Anti­chitate la Evul Mediu. Avem de a face nu cu un mo­ment, ci cu o lungă evoluţie, câteva secole înainte de prăbuşirea Imperiului Roman, câteva secole după, în cursul cărora s-a reelaborat un întreg şi stem de civilizaţie. Teza marelui istoric belgian Henri Pirenne, sin­tetizată în formula „Mahomed şi Carol cel Mare”, este grăitoare pentru trecerea de la un sistem de interpretare la altul. Personajele-simbol nu mai sunt Odoacru şi Romulus Augustulus, ci Mahomed şi Carol cel Mare, iar faza decisivă se deplasează din secolul al V-lea în secolele VII-VIII. Totodată, evoluţiile economice devin mai semnificative decât cele politice. Potrivit lui Pirenne, cucerire a arabă (Mahomed) ar fi rupt în două spaţiul mediteranean, ruinând comerţul antic şi împingând Europa Occidentală spre economia naturală şi sistemul social-instituţional al feudalismului (Carol cel Mare). Teza în sine nu a convins. Ea ilustra însă scoatere a discuţiei de sub obsedantul an 476 şi deschiderea ei spre o abordare structurală, cu multiplele variante şi inter­pretări care decurg de aici.

Ceea ce ne interesează pentru moment sunt avatarurile unui fapt care a început prin a nu exista, a devenit apoi un reper istoric inconturnabil şi, în sfârşit, pare pe cale de a se dizolva în oceanul unei problematici infinit de com­plexe. Este sau nu semnificativ anul 476? Este un eveni­ment crucial sau un non-eveniment? Să recunoaştem că nu trebuie decât o minimă doză de abilitate profesională pentru a argumenta la fel de bine prăbuşirea Imperiului Roman la sfârşitul secolului al V-lea sau, dimpotrivă, supravieţuirea sa (ori, la alegere, diverse soluţii de com­promis între aceste două variante).

Cavalerii şi microbii

Nu s-ar putea spune că ciuma neagră ar fi o prezenţă nesemnificativă în istoria Europei. Nici că marea epi­demie care a cuprins ţărmurile Mediteranei şi Europa Occidentală în jurul anului 1348 ar fi trecut neobservată de oamenii timpului sau de istoricii ulteriori. Decameronul lui Boccaccio este brodat tocmai pe acest cumplit eveniment. Timp de câteva secole ciuma a fost una dintre obsesiile Occidentului şi, efectiv, un factor major de mor­talitate. Toate acestea erau cunoscute istoricilor, însă nu intrau, decât cu totul ocazional, în preocupările lor. Mai curând decât sănătatea oamenilor, îi preocupa sănătatea statelor (explicabilă, aşadar, solicitudinea cu care au ve­gheat la căpătâiul muribundului Imperiu Roman). Cum se omorau oamenii între ei părea mai interesant decât modul cum erau ucişi de un microb invizibil.

Să verificăm totuşi această afirmaţie. Am la îndemână o istorie cât se poate de reprezentativă: Histoire générale du IV^e siècle a nos jours, editată de Ernest Lavisse şi Alfred Rambaud, una dintre cele mai reputate sinteze apărute spre sfârşitul secolului trecut. Volumul al III-lea (publicat în 1894) tratează perioada 1270-1492, în nu mai puţin de 984 de pagini. Dintre acestea, aproape o sută revin războiului de o sută de ani dintre Franţa şi Anglia, evocat în toate peripeţiile lui (în medie, o pagină pentru un an!). Ciuma, care s-a războit cu oamenii exact în aceeaşi vreme, este ceva mai greu de găsit. În Franţa lipseşte cu desăvârşire, devorată de evenimentele politico-militare. Două rânduri, totuşi, la capitolul consacrat Italiei: „În anul următor o mare ciumă a devastat Italia (ea a fost minunat descrisă de Boccaccio)”, de unde ar rezulta că principalul efect al ciumei a fost Decameronul. Epidemia engleză are totuşi dreptul la vreo zece rânduri. Autorul lor nu ignoră dezastrul demografic, dar trece repede peste el, pentru a zăbovi asupra creşterii salari­ilor, consecinţă a rarefierii mâinii de lucru. Curios (pentru noi) unghi de privire: pot pieri jumătate dintre locuitorii unei ţări, istoricii nu îşi pierd sângele rece, fiindcă nu asta este în fond problema lor. Salariile sunt mai importante decât oamenii, iar conflictele politice şi militare mai importante decât orice.

Abia pe la mijlocul secolului nostru (exceptând unele lucrări de pionierat cu impact limitat asupra interpretărilor de ansamblu), cercetătorii trecutului au descoperit demografia şi, o dată cu ea, medicina, corpul uman, sănătatea şi boala, naşterea, vârstele omului, moartea… Le-au des­coperit fiindcă toate acestea sunt astăzi probleme majore de societate. Şi astfel, epidemia de ciumă şi-a depăşit condi­ţia de eveniment anecdotic sau marginal şi a fost integrată în marele mecanism al istoriei. Îi este imputată – nu exclusiv, dar în cea mai mare măsură – scăderea cu un sfert, o treime sau chiar mai mult a populaţiei Occidentului în veacul care a urmat primului val microbian (în cazul Franţei s-a avansat procentul de 42%!). Niciun război nu a provocat vreodată o asemenea catastrofă. Singura com­paraţie care ne vine în minte – sugerată de Emmanuel Le Roy Ladurie – este un război bacteriologie sau nuclear. Evul Mediu şi-a avut războiul său „nuclear”, pe care istoricii I-au ignorat, orbiţi de faptele de arme mărunte ale războiului de o sută de ani, cu cavalerii săi în zale!

Dar saga microbiană nu se opreşte aici. Cucerirea şi colonizarea Americii au fost la rându-le dublate de un invi­zibil dar cumplit război bacteriologic, încă mai devastator decât fusese ciuma în Europa. Nu brutalitatea conchistadorilor, aşa cum s-a crezut, ci microbii purtaţi de ei ar fi dat lovitura de graţie civilizaţiilor amerindiene. Meca­nismul acestui proces este numit, tot de Le Roy Ladurie, „unificarea microbiană a lumii”. Până în epoca modernă, diferitele spaţii de civilizaţie au evoluat separat, avându-şi fiecare nu numai propriul profil cultural, dar şi propriul fond microbian. Primele contacte au avut urmări devas­tatoare din cauza faptului că populaţii neimunizate au fost brusc expuse unor maladii, relativ benigne sau cu efect atenuat în propriul lor spaţiu de evoluţie. Treptat, s-a produs o egalizare, o „piaţă comună microbiană”, dar timp de secole tributul plătit pentru unificarea lumii a fost imens. Catastrofa supremă s-a petrecut în America unde, între 1500 şi 1600, plafonul demografic s-ar fi prăbuşit de la zeci de milioane la numai câteva milioane: un de­zastru fără egal în întreaga istorie a umanităţii.[1]

Iată istorii care nu prea seamănă între ele. Nu ne pro­punem să arbitrăm între războinicii cavaleri medievali şi nu mai puţin agresivele microorganisme. Toate interpretările îşi au partea lor de justificare, după cum, putem fi siguri, toate exagerează, scoţând prea mult în evidenţă pe unii sau pe alţii dintre actorii istoriei. De altfel, nu există afirmaţie care să nu cuprindă în sine o exagerare, prin faptul inevitabil că nu poate fi decât „parţială”. Adevărul complet şi perfect echilibrat nu are cum să fie prins în nicio formulă. Nu putem decât să luăm act de re­lativitatea oricărei alegeri, de imposibilitatea de a „cântări” semnificaţiile cu un cântar universal şi invariabil. Jocul limitat la care ne-am referit sugerează o competiţie generalizată între nenumăraţi factori efectivi sau potenţiali. Rândurile lor cresc în ritmul propriei noastre curiozităţi. Când istoria era predominant evenimenţial-politică, situaţia încă mai putea fi cât de cât ţinută sub control. Înclinarea actuală spre o istorie globală, cu alte cuvinte spre o istorie nediscriminatorie, deschisă oricărei probleme, zdrobeşte complet ierarhiile. Infuzia de antropologie, interesul ma­nifestat pentru mentalităţi şi comportamente, coborârea la nivelul individului şi al vieţii cotidiene fac ca totul să fie semnificativ, egal de semnificativ, în funcţie de profilul anchetei pe care o întreprindem şi de perspectiva din care privim. Alimentaţia, sexul sau moda, şi chiar cele mai banale gesturi pot deveni la fel de grăitoare sau chiar mai grăitoare decât indicatorii economiei mondiale sau marile decizii politice (reciproca fiind la fel de valabilă). Nu mai există istorie, ci istorii. De fapt „istoria” nu a însemnat niciodată altceva decât „istorii”. Doar că acum diversi­tatea a luat amploare, a devenit mult mai vizibilă. În plus, suntem şi noi mai dispuşi să percepem ceea ce a fost dintotdeauna o inerentă diversitate.