AnnaE
#0

Introducere moderna in filozofia moralei de Alan Montefiore

Mică bibliotecă etică „Limba este conştiinţa reală, practica."

                                                                                                     Marx

 

 

              N-ar fi loc de un cuvânt înainte la această Introducere modernă în filosofia moralei, precedată de o explicaţie a autorului ca o introducere la Introducerea sa, dacă problema însăşi a cercetărilor cu privire la limbajul moralei, încă puţin urmărită la noi, n-ar solicita un oarecare efort de descifrare şi explicare a înţelesului ei, dincolo de limitele filosofiei analitice care le-a iniţiat şi dezvoltat. Acest „dincolo de limitele filosofiei analitice" se impune, aparent paradoxal, nu pentru a nega sau pentru a desfiinţa realizările, fie ele cât de contradictorii şi limitate ale meta-eticii, aşa cum s-a dezvoltat ea pe propriul ei teren, cât – dimpotrivă – pentru a încerca o lectură critică pozitivă a demersurilor ei, într-un moment în care propriile sale realizări solicită o nouă interpretare, alternativa fiind cazuistica şi impasul, iar – de altă parte – teoria etică nu poate renunţa la tentaţia de a-şi cunoaşte şi domina logica internă a propriului său limbaj, care constituie încă domeniul de exclusivitate al filosofiei analitice. Se constituie, astfel, un dialog necesar şi totodată polemic în spaţiul teoriei morale, pe parcursul căruia acumulările devenite tradiţionale ale eticei filosofice, încărcate de pulsul real al vieţii umane, se văd confruntate cu ipotezele uneori stridente ale filosofiei analitice, care par să reducă întreaga problematică a dezbaterii morale la logica limbajului în judecăţile de valoare. Dialogul (necesar) şi polemică (implicată) sunt însă numai imaginare, poziţiile pe acest temei contrare ignorându-se reciproc şi aceasta mai curând din dificultatea de a-şi comunica fiecare ceea ce vizează cu adevărat prin căutările lor şi a se delimita în mod corespunzător, decât din lipsa unor domenii de preocupări convergente posibile, când contactul şi controversa valorează cât o conlucrare.

          Din această perspectivă apariţia în limba română a lucrării de faţă se instituie ca o condiţie a comunicării directe şi a dialogului neimaginar. I se dă cuvântul analistului. Câte ceva va avea fiecare de învăţat, chiar dacă n-ar fi să se reţină decât existenţa acestui univers al limbajului moral, încărcat de vibraţia şi forţa logică interioară a propriei sale semnificaţii.

          Aducerea sub lumina cercetării a limbajului moral este şi rămâne un merit al filosofiei analitice. Dar exegeza proprie filosofiei analitice urmează să fie la rândul ei descifrată şi anume prin căutarea termenului de referinţă, care aici este considerat nesemnificativ şi lipseşte. Căci limbajul nu este numai raţionament şi propoziţie, enunţ şi judecată. Orice exces de formalizare, sau orice formalizare care pierde pe parcurs termenul de referinţă riscă să sterilizeze cercetarea, reducând-o la un joc de non-sensuri, plictisitor ca învârtirea în cerc. Limbajul nu se desprinde de ceea ce exprimă şi ceea ce este exprimat în limbaj nu există ca atare fără limbajul care-l dă expresie, în acest sens spune Marx că limba este conştiinţa reală, practică. Cu acest înţeles, morala şi limbajul moralei fac corp comun şi orice discuţie privind logica limbajului moral are ca termen de referinţă morală că atare. Altfel, n-ar rămâne decât să se constate, că nu se spune nimic despre morală şi limbajul nu-l mai aparţine acesteia. Mai mult. Constituindu-se ca conştiinţă practică, limbajul participă la autoproducerea de sine a omului în istorie, este corelatul activ al acestui proces, alături de muncă, de cunoaştere, de artă, alături de descoperirea de sine şi de sentimentul viu al propriei sale dependenţe de mediul fiinţării sale ca om.

          Pe măsură ce se constituie, limbajul acţionează el însuşi analitic, ca o reţea selectivă şi valorizatoare des-cifrând şi interpretând semnalele semnificative ale lumii reale funcţie de raportarea lor la om şi integrând omul în acest câmp problematic mereu extins al descoperirilor sale succesive. În acest sens, vorbirea nu dă formă sau expresie unui ceva preexistent, ci participă ia distingerea şi diferenţierea din indistinct şi nediferenţiat a formei căreia îi dă real: aţe prin expresia verbală pe care i-o atribuie. Căci, ce este „ceva" fără cuvântul şi înainte de cuvântul care-l designează drept ceea ce este? Când se afirmă că există un raport necesar între limbaj şi fiinţare, că limbajul se instituie din reprezentarea de către om a propriei sale fiinţări, mai rămâne de adăugat că el modifică prin propria sa geneză şi manifestare datele acestei fiinţări obiective a omului, că implantarea limbajului în spaţiul fiinţării umane devine o condiţie primordială a acesteia, participând la toate momentele dezvoltării omnilaterale a fiinţei omului şi punându-şi propria sa pecete asupra destinului ei. Vorbirea nu este numai comunicare ci totodată gândul însuşi în constituirea lui; pentru a fi comunicare vorbirea participă la constituirea gândului care se comunică şi este gândul în constituirea şi comunicarea sa. Forma gândului este astfel vorbirea prin care se instituie şi se realizează, încât analiza vorbirii şi a înţelesului cuvintelor, a enunţurilor şi judecăţilor ei coincide cu analiza gândului însuşi.

          Se constituie, astfel, o dimensiune a limbajului, o adâncime a cuvântului, cu atât mai densă în semnificaţii, cu cât integrează mai multe nivele ale raporturilor umane reale, obiective şi subiective, raţionale sau numai sensibile, conştiente, subconştiente şi inconştiente, aşadar cu atât mai densă, cu cât constituirea gândului şi vorbirea care o materializează cristalizează în conţinutul său prezenţa şi intervenţia semnificativă a unui număr mai mare de instanţe definitorii pentru universul fiinţării omului. Nu va fi prea greu să se observe, drept urmare, că distanţarea diferitelor nivele ale fiinţării umane de faptul simplu al existenţei naturale implică şi explică prezenţa activă şi intervenţia acestor medieri, care se situează – în raport de fiecare nivel – că treptele sale anterioare suprimate şi conţinute în formele sale verbale.

          De aici derivă importanţa reală a cercetărilor cu privire la logica limbajului moral, chiar dacă – de altă parte – filosofia analitică ignoră (pune între paranteze) această dimensiune referenţială şi abordează polisemia propoziţiilor în discursul moral exclusiv din perspectiva operaţională a înţelesului şi a funcţiilor pe care le realizează. Această unilateralitate este evident disfuncţională, ca sursă inevitabilă de erori şi cauză a impasului la care se condamnă. Şi totuşi, orizontul deschis de filosofia analitică în cercetarea limbajului moral n-ar putea fi ignorat, fără consecinţa închiderii în unilateralitatea inversă, aceea a neglijării valorii şi rolului limbajului ca atare în constituirea şi dinamica fenomenului moral.

          De altfel, filosofii limbajului moral resimt la rândul lor nevoia de a determina conţinutul real, substanţa vie a cercetărilor pe care le-au întreprins. E încă numai o tendinţă, dar semnificativă.

          Astfel, George C. Kerner, care încearcă o sinteză a dezvoltării cercetărilor analitice asupra limbajului moral de la G. E. Moore la Ch. L. Stevenson, St. Toul-min şi R. M. Hâre consideră că în timp ce Moore „rămâne pe poziţiile unei analize lingvistice neabătute", Stevenson nu s-a ocupat numai de „gramatică limbii morale obişnuite", ci a dezvoltat o teorie psihologică a înţelesului. Înţelesul unui cuvânt înseamnă, astfel, pentru Stevenson „modelul interacţiunii cauzale dintre formulările sub formă de sunete identificabile şi procesele psihologice corespunzătoare sau, în fine, acţiunile evidente ale persoanelor care fac sau aud aceste formulări"2 E o deschidere, fie şi limitată, spre dimensiunea de adâncime a cuvântului în limbajul moral. Analiza lingvistică îşi depăşeşte propria ei limitare. Acelaşi autor constată, totuşi, că Stevenson nu distinge aici mai mult decât o relaţie exterioară3 Astfel, formulările cuvintelor sunt legate prin legi empirice cu asemenea domenii ale fiinţării umane ca emoţiile, credinţele, atitudinile şi chiar cu eventualele acţiuni, dar expresiile şi cuvintele sunt numai semnele evenimentelor psihologice, „în acelaşi sens în care norii sunt semnele ploii". Această exterioritate, care nu menţine decât o legătură mai curând unilaterală între vorbire şi acţiune, între limbaj şi gând păstrează continuu pericolul revenirii la exclusivismul lingvistic al analizei limbajului moral. În acelaşi timp, recunoaşterea legăturii dintre elementele lingvistice şi cele nelingvistice, chiar dacă limitată pentru moment la ceea ce Stevenson numeşte „legi empirice", face posibilă orientarea cercetărilor în direcţia descifrării căilor de constituire a diferitelor valori morale şi a sistemelor morale în procesul continuităţii şi discontinuităţii dezvoltării lor istorice. De reţinut că Stevenson concepe limba morală că proces şi anume ca o interacţiune între diferitele elemente (are în vedere mai curând zona subiectivităţii) care participă la constituirea diferitelor activităţi umane. Dar tocmai în acest punct, altfel rodnic, analiza teoretică este circumscrisă într-o viziune mai curând pragmatică sau îngust empiristă asupra activităţii umane practice. Este o reducţie care înscrie limbajul moralei într-un spaţiu dominat de căutarea utilitară a interesului propriu, denaturând astfel încă din faşă sensul de auto-depăşire-de-sine şi de refuz al rutinei cotidiene mulţumită-de-sine, care este indicele distinctiv al vitalităţii moralei, ca conştiinţă-de-sine critică şi stimulativă. Filosofia analitică se menţine, însă, aici pe o poziţie pozitivistă-pragmatică, interpretând morală că un sistem de normare şi reglementare a relaţiilor intersubiective cu caracter lucrativ, dominat de calcul în jocul intereselor şi de vizarea _ eficienţei. La aceasta se şi referă precumpănitor Stevenson când concepe limba morală că un proces; este proces în sensul că ascultă şi participă la regulile jocului; proces prin mijlocirea căruia indivizii izbutesc să controleze impulsurile psihologice ale acţiunilor şi atitudinilor, fie proprii, fie ale altora. Limba morală apare, astfel, mai curând ca un mijloc în calcularea opţiunilor şi luarea deciziilor. Iar, ca atare, relaţia care se constituie între formularea propoziţiilor morale, că evenimente lingvistice şi de altă parte câmpul de sentimente, atitudini, intenţii sau decizii şi acţiuni că evenimente nelingvistice este considerată ca relaţie dintre diferite modalităţi, înscrise în ceea ce constituie activitatea ca atare. Or, cum această activitate este guvernată de reguli (legi empirice) se conchide că relaţia astfel constituită nu este numai reală şi cauzală, dar şi logică. Şi, astfel, cercetarea limbajului moral în filosofia analitică se dezvoltă, după Stevenson, la Toul-min şi Hâre plecându-se de la această concluzie. Pentru a determina natura termenilor şi a opiniilor morale s-a plecat, astfel, de la folosirea lor empirică; noile cercetări s-au întrebat care este întrebuinţarea, rolul său funcţia acestor termeni în activitatea în care ei joacă un rol.

          Ceea ce surprinde aici este acest empirism radical: întrebuinţarea este interogată pentru definirea naturii termenilor morali, întreaga lor complexitate, ca şi geneză însuşirilor lor fiind limitate instrumental la simpla lor valoare de circulaţie curentă. Vechiul utiliţarism englez, care identifică limbajul moralei cu acela al comerţului şi pentru care omul nu este nici subiect, nici obiect în spaţiul moralităţii îşi împinge, astfel, până aici stăruitoarea sa înrâurire.

          Dar acest empirism radical, privit exclusiv din perspectiva analizei limbajului moral are totodată meritul de a suprima orice distanţă dintre vorbirea morală şi viaţa morală că atare. Limba morală este astfel abordată ca o parte integrantă a vieţii morale propriu-zise. Şi se indică prin aceasta că termenii morali nu sunt simple cuvinte neutre, semne exterioare pentru construirea oricărui enunţ şi a oricărei judecăţi de valoare, ci îşi poartă cu ei propria lor încărcătură morală semnificativă şi transmit ceva din înţelesul lor moral, dincolo de diferitele întrebuinţări de utilitate cu care sunt investiţi în vorbirea curentă, impregnată de calcul şi eficienţă pragmatică, în contextul unei anumite societăţi sau comunităţi umane.

          „Dacă prin investigarea asupra naturii termenilor şi părerilor morale – comentează G. C. Kerner cu privire la acest curs al cercetărilor de meta-etică – înţelegem o încercare de a determina întrebuinţarea, rolul şi funcţia lor, limba morală este implicit indicată ca parte a vieţii morale însăşi şi nu numai ca un mecanism pentru exercitarea influenţei cauzale asupra ei. Şi nici n-am privi-o numai ca o activitate lingvistică, construită prin manipularea simbolurilor sau a semnelor, o activitate care merge paralel şi (numai) reflectă acele lucruri care alcătuiesc substanţa moralitatii. Discursul moral şi moralitatea constituie o ţesătură perfectă"4

     Este pusă, astfel, în lumină coincidenţa dintre limbajul moralei şi fenomenul moral ca atare, considerât în obiectivitatea lui. O obiectivitate care implică înţelesul şi întrebuinţarea termenilor morali ca inter-sectând morala, fapt de conştiinţă, cu morala, fapt de realitate. Se avansează ideea unei echivalenţe obiective a limbajului, care justifică şi condiţionează totodată dezvoltarea cercetărilor asupra limbajului moral. Asupra acestui punct, gânditori dintre cei mai reprezentativi pentru cercetările moderne asupra limbajului păr a se fi exprimat fără nici o ezitare. Iată numai unul dintre acei autori la care face apel Adam Schaff în lucrarea sa Introducere în semantică: