Diamantele negre de Jokai Mor
PREFAŢA
Pe vremea dualismului austro-ungar, publicul cititor din Ungaria era surprins de o nouă tematică abordată de Jokai: autorul său preferat – cunoscut până atunci prin scrieri oglindind Orientul de basm, zbuciumul unor îndepărtate secole maghiare şi luptele din epoca reformelor – se apucase deodată să scrie despre prezentul cel mai apropiat, despre capitalişti şi panamale, despre viaţa feerică a marilor oraşe. Scriitorul nu mai estplora cu predilecţie tainiţele sufletului omenesc, ci căuta trăsăturile noi ale timpului său, folosindu-se de modalităţile proprii psihologului sau moralistului. Era gazetar, şi ca atare îşi concentra atenţia înainte de toate asupra evenimentelor „senzaţionale” din acel deceniu.
în 1870, când Diamantele negre vedeau lumina tiparului în coloanele revistei A Hon (Patria), condusă chiar de el, scandalul stârnit de episcopul Danielik Janos era încă proaspăt în conştiinţa oamenilor. În 1866 Danielik voise să vândă unui bancher belgian uriaşele moşii ale bisericii catolice maghiare. Subtila afacere ar fi însemnat nu numai scoaterea averilor clericale de sub controlul Adunării Naţionale Maghiare, ci ar fi oferit o nouă şi masivă sursă pentru sprijinirea statului papal periclitat în însăşi existenţa lui de mişcarea de eliberare naţională italiană. Numai că marea lovitură a dat greş. Opinia publică din Ungaria şi-a spus cuvântul apăsat, iar ciclul de articole demascatoare apărut în A Hon sub semnătura lui Ludvigh Janos, luptător din tabăra emigranţilor politici care l-au urmat pe Kossuth, a avut darul să contribuie masiv la zădărnicirea ei, silindu-l pe Danielik să renunţe, într-un chip la fel de zgomotos!
Scandalosul eveniment de la care a pornit Jokai n-a încătuşat însă imaginaţia marelui scriitor, nu l-a determinat să scrie un roman-repor- taj. Cazul concret a fost surprins de scriitor într-o viziune largă, romanul Diamantele negre oglindind lupta, cu toate implicaţiile ei democratice, purtată împotriva absolutismului şi a capitalului străin aflat în strânse relaţii cu papalitatea. Cu acest prilej, însă, scriitorul care militase pentru o Ungarie burgheză se pomeneşte deodată în faţa unei noi forţe, în faţa mişcării muncitoreşti. Dar ca purtător de cuvânt al liberalismului şi al dezvoltării paşnice, Jokai nu s-a putut întoarce împotriva capitalismului, n-a putut deveni adeptul revoluţiei proletare.
în zugrăvirea minei din Valea Bondei, a lui Berend Ivân, lesne putem recunoaşte seninele preocupărilor de natură reformists: se profesează grija faţă de traiul şi educaţia muncitorilor pentru ca însuşi proletarul să devină un acţionar, un mărunt coproprietar! Dacă nu facem asta – pare să ne atragă atenţia Jokai – ne pomenim cu greva (pe care el o numeşte încă „greve”, cu termenul franţuzesc) şi ne vor înfrunta truditorii de seama lui Szaffran, muncitorii răsculaţi, cu atât mai dârzi, cu cât în multe privinţe dreptatea e de partea lor! Judecate la vremea când au fost scrise, şi în contextul ideilor progresiste ale romanului, aceste păreri nu anulează valoarea operei, şi fără îndoială le vom privi, în parte, ca pe nişte documente istorice de acum aproape o sută de ani, şi nu ca pe nişte opinii nestrămutate, oferite prin intermediul unei opere artistice.
O singură viziune a acestui măre artist ne poate provoca o strângere de inimă, descrierea Ţării Magnetului. Tabloul nu are nimic comun cu socialismul ştiinţific, mai degrabă îi găsim o corespondenţă în miturile, în poveştile romantice emoţionante şi naive ale unui nou secol de aur. Ţara Magnetului e un vis despre o lume în care nu există nici ură de rasă, nici patimi. Religioase, o utopie despre mari întreprinderi concentrate. În mâna statului, o viziune despre minunile electricităţii!
Pentru literatură, utopia secolului al XIX-lea a avut în primul rând meritul de a fi dat creatorilor imbold să scruteze viitorul, să aibă încredere în el- Dar însuşirea programatică a utopiei s-a dovedit hazardată, cu atât mai mult cu cât utopiştii erau în permanenţă primeijduiţi de a se rupe de viaţă, de a o transfigura. Nu e greu să observi caracterul înapoiat al universului de gândire al autorului în portretizarea Evilei şi a lui Szaffran. Preluând motive romantice perimate, cunoscute din opera lui Eugene Sue, Jokai ne pune de pildă în faţa unui fapt surprinzător: după ce cunoaşte lumea de „sus”, a celor zece mii, de care a fost profund deziluzionată, Evila rămâne totuşi neîntinată, se întoarce liniştită la vechea ei muncă, se mărită cu Berend, şi tocmai această căsnicie consfinţeşte anmonia deplină dintre capital şi muncitor!
De altfei, în general, eroii principali ai lui Jokai sunt excesiv de idealizaţi, deşi majoritatea se fixează adânc în conştiinţa individuală, şi chiar în opinia publică, pentru că ne fac să simţim profunda admiraţie a scriitorului pentru măreţia omului, sentiment atât de propriu şi cititorului de azi. Nu mai puţin simpatici sunt şi acei eroi ai lui Jokai cărora le-a dat naştere nu atât visul şi speranţa, cât simpla fantezie. Figura contradictorie a lui Berend Ivan se hrăneşte din ambele izvoare.
Beirend, ascetul savant, dă un examen strălucit în palatele aristocraţiei, dovedind măiestrie în toate distracţiile şi jocurile tineretului, stăpâneşte perfect intrigile mondene bine cunoscute din romanele facile apusene, dar sfârşeşte prin a se fac<i admirat de noi ca un nou Sfânt Florian, stingător de focuri. Eroii din cărţile scrise anterior – cum ar fi Kârpathy Zoltân din romanul cu acelaşi titlu – erau concepuţi mult mai liniar. În toate scrierile lui Jokai din jurul anului 1867 apar elemente noi, preluate din dramele programatice franţuzeşti şi din pseudorealism, continuări nu prea fericite ale realismului anecdotic din scrierile sale anterioare. Luate în ansamblu, ele constituie mai degrabă frine decât elemente care să contribuie la dezvoltarea creaţiei sale de mai târziu. Motivul cel mai caracteristic al noii tendinţe se poate rezuma la întrebarea: oare dragostea poate infringe deosebirile sociale şi în primul rând spiritul de castă al aristocraţiei? Figura contesei Angela, întrunind sentimentalismul şi mândria, este în întregime concepută ca un răspuns afirmativ la această întrebare.
Berend Ivin, în care scriitorul şi-a concentrat toate visele legate de acest personaj savant, legat de popor, nu s^a născut fără antecedente. Potrivit mărturiei unui eminent geolog maghiar, „modelul” lui Jokai a fost înainte de toate inginerul minier Zsigmondy Vilmos, iniţiatorul forajelor adinei, apostolul fântânilor arteziene din pusta Alfoldului. Biografia acestui savant se aseamănă în multe privinţe cu cea a lui Berend: a participat la lupta de eliberare naţională, fapt pentru care a suferit şi detenţiune, a creat instituţii pentru îmbunătăţirea stării materiale a muncitorilor, ba mai mult, a făcut şi o descoperire în folosul stingerii incendiilor izbucnite în mină. Scriitorul n-a aflat de Zsigmondy prin intermediul ziarelor. II cunoştea încă din adolescenţă, căci în 1835—37, pe vremea când era student la Bratislava, stătea în gazdă la tatăl lui Zsigmondy, profesor la un liceu evanghelic.
Dar Zsigmondy n-a fost unicul model al lui Berend, fie şi din motivul că, ’ în general, Jokai avea obiceiul să concentreze caracteristicile mai multor persoane întâlnite în viaţă într-un singur personaj de roman. Geologul şi profesorul Foldvări Aladar stabileşte asocieri cu un alt cunoscut geolog şi paleontolog maghiar din secolul trecut, Hantken Miksa, un om asemănător lui Zsigmondy; de asemenea, se cuvine să amintim şi de ipoteza scriitorului Hegediis Geza privitoare la Vidats Jânos. Într-adevăr, Vidats, un fabricant de maşini agricole, prieten cu Jokai, nu e străin de Berend. Opoziţionismul, extremismul lui Vidats, simpatia făţişă arătată pe vremuri mişcării muncitoreşti, utopismul său sunt cunoscute, şi nu trebuie să uităm că în timpul luptei pentru libertate a fost căpitan în oastea patriotică; Vidats era un excelent scrimer şi as la jocul de cărţi.
Ια acele clipe mitice, când Berend înfruntă pustiitorul incendiu de mină, el devine parcă un simbol al uriaşului drum ce porneşte de la strămoşul primitiv şi duce la omul ce stăpâneşte natura. În perioada amintită, Jokai se arată deosebit de interesat de ştiinţele naturii şi depune multă însufleţire în răspândirea cunoştinţelor evoluţioniste, în opoziţie cu imaginea teologică a lumii. Sub pana lui, istoria pământului îşi pierde ariditatea şi cititorul are prilejul să vadă, în toate culorile curcubeului, unul dintre cele mai minunate tablouri din întreaga sa operă: fresca erei pliocenice.
În multe din operele sale anterioare jokai a înfăţişat personaje surprinse cu mijloacele artistice şi optica socială proprii realismului critic, dar ele nu se pot compara cu Felix Kaulman sau cu abatele Sâmuel, per- soraje categoric predominante îrn roman, în raport cu figurile romantice. Dintre aceştia doi, abatele eiste mai complex. În persoana lui vedem nu nun>ai pe omul politic animat de înalte aspiraţii, ci şi pe omul de Iunie care se complace sub masca savantlâcului ujor şi a fervoarei patriotarde, jokai se mişcă mai puţin sigur în metropolă decât la Komărom sau în mediul nobilimii săteşti, dar cu toate acestea descrierea mediului monden e cea mai izbutită latură din întreaga sa creaţie. Câte decoruri, câtă varietate! Avem prilejul să asistăm la o serată a contesei Theudelinda, ni se înfăţişează atât secretele vedetelor de teatru, cât şi high-life-ul parisian ce se manifestă pentru papă şi împotriva lui Garibaldi.
Romancierul înmănunchează energic acţiunea desfăşurată pe mai multa planuri, în cadrul căreia evenimentele din ţară şi din străinătate se împletesc la fel ca în romanul său Fiii omului cu inima de piatră. Lupta nu e dusă numai pentru cărbunele din Valea Bondei, ci şi pentru câşti- garea Evilei. Adversarii lui Kaulman: prinţul Valdemar, Szaffrân Peter şi Berend Ivan sunt în acelaşi timp şi rivalii săi în dragoste, fapt care se integrează în nota romantică a cărţii.
Satira socială care ţinteşte precis, acţiunea trepidantă, excelentele sale descrieri au înălţat Diamantele negre în rândul celor mai îndrăgite scrieri ale lui Jokai. Unul -dintre lingviştii maghiari a stabilit că, în ultimii şaizeci-şaptezeci de ani, numelui de familie Berend, foarte ades i se asociază numele de botez Ivan! Din păcate, unii dintre popularizatorii romanului au omis anticlericalismul autorului. De altminteri, însuşi Jokai a înlăturat, în procesul dramatizării, figura abatelui Sămuel, înlo- cuindu-l cu cavalerul maltez Calamides, iar ecranizarea maghiară făcută în jurul anilor treizeci e lipsită până şi de cea mai redusă urmă de critică la adresa politicianismului clerical.
Ceie douăsprezece variante ale romanului Diamantele negre reprezentate prin tot atâtea ediţii maghiare – fără a pune la socoteală reeditările – se păstrează în Biblioteca Naţională Szechenyi. Până în 1926 romanul a fost tradus în cehă, daneză, engleză, germană, letonă, lituaniană, rusă şi suedeză, iar capitolul Cavalerul Magnetului a fost editat în lituaniană şi sârbă. De atunci avem cunoştinţă de alte traduceri, în limbile italiană şi poloneză.
nagy miklos
PARTEA î NT ÎI
înainte de apariţia omului pe pământ
Are dreptate Pentateuhul când spune că lumea a fost creată în şase zile.
Numai că zilele acestea au fost măsurate de Dumnezeu cu un ceasornic de nisip: fiecare grăunte reprezenta un an. Fiecare zi, o sută de mii de ani.
începutul este şi el o infinitate cu neputinţă de măsurat în cifre omeneşti, ca şi eternitatea însăşi. Întrebarea: „Când?” rămâne şi aici un mister umilitor pentru cei trufaşi, o întrebare la care omul de ştiinţă e silit să răspundă: „Nu ştiu nimic!”
Am aflat doar atât, că „ziua de ieri”, cea care premerge existenţei noastre, se află la o depărtare de cel puţin o sută de mii de ani. Ziua de ieri! Dar prima zi a săptămânii?
Nu ştim decât ce a fost ieri.
Avem o carte mare: scoarţa Pământului, cu file adevărate, ca ale unei cărţi; strat peste strat, şi fiecare reprezintă zece mii, o sută de mii (cine ştie câţi?) ani. Setea de cunoaştere a multîndrăzneţului om a străbătut aceste file cu cazmaua, cu târnăcopul, cu dalta, cu sfredeliţi. Fiecare filă este acoperită cu slove, cu mărturii păstrate de la un mileniu la altul, dovezi veşnic moarte şi veşnic grăitoare. Geniul omului a învăţat să le desluşească.
A numărat filele scoarţei pământeşti, a ascultat graiul tainic al buchilor, a descifrat secretele stâncilor, ale lavei, ale puzderiei de vietăţi mărunte ce alcătuiesc munţii, a cercetat la microscop rămăşiţele abia vizibile ale animalelor scoase din adâncurile pământului, a pătruns cu telescopul în infinitatea bolţii cereşti şi a aflat că nici jos, nici sus nu există „sfârşit”.
Prima filă a acestei cărţi, pe care omul a desluşit-o, este reprezentată de stratul de granit şi porfir. Sub el n-a putut pătrunde. Ce se găseşte sub acest strat? Numai vulcanii ar putea spune. Foc… Dar ce fel de foc? Stratul zămislit de vulcani nu constituie decât cea de a doua filă a cărţii. Focul vulcanic a dat naştere doar bazaltului; de altfel, baza de granit este numită „creaţie plutoniană”. Şi în înţelesul lui mitologic cel mai înalt, numele lui Pluton reprezintă dumnezeirea subpământeană.
Şi dincolo de foc domnesc aburii. Aburii care învăluie totul, în care trăiesc laolaltă fierul, granitul, diamantul, aurul. Şi trăiesc într-adevăr. Dar cum?
Una dintre file a fost făurită de vâlvătaia focului, o alta, de mare, de potop, o a treia, de procesele chimice. O forţă misterioasă a împins granitul la suprafaţă, prin crăpăturile scoarţei, sub forma unei magme clocotitoare, şi această forţă pare a spune: „Nu întreba numele meu! Eu sunt Dumnezeu!”
Granitul e o pagină albă, nu ne spune nimic. Răspunsul ei e doar atât: „Infinitul”. Şi cu această filă se închide cartea.
Totuşi, formaţia vulcanică ne spune câte ceva: Pământul a existat, dar pe el n-a fost viaţă. A avut o existenţă pe care n-a împărţit-o cu nimeni, o viaţă zbuciumată. A purţat bătălii mari! Cu focul şi cu aerul, cu propria sa rotaţie şi cu forţa de atracţie a Lunii.
Unele file ale straturilor Pamântului încep apoi să înşire legende nebuloase despre milenii trecute.
Rămăşiţele pietrificate ale lumii animale şi vegetale care a trăit în timpuri de mult apuse zac acolo, pe filele fără moarte. Şi ele se înşiră, înviind trecutul în faţa cercetătorului.
În primul strat nu se găsesc alte plante decât alge şi ferigi, coada-calului şi mătasea-broaştei, cu care nu se hrăneşte niciun animal şi care se înmulţesc în taină. Se mai găsesc acolo, într-o varietate infinită, formele cele mai inferioare ale faunei: melci, scoici.
în cel următor, în stratul silurian, apar peştii, locuitori ai apelor, cu înfăţişări minunate, peste o mie cinci sute de specii, din care astăzi, chiar dacă am cerceta toate mările şi apele curgătoare, nu am mai găsi niciuna care să le semene. În stratul de deasupra, devonian, se iveşte lumea saurienilor animale care, pe vremuri, se pare că au domnit peste tot întinsul Pământului, monştri de şapte stânjeni, cu oase enorme. În mormintele lor nu găsim decât ferigi şi licopodium. Alte plante, nu. Fiecare animal se hrănea cu carnea celuilalt.
Primul ierbivor, uriaşul iguanodon, apare în perioada jurasică, în stratul de calcar format din mulţimea cochiliilor de gasteropode.
Apoi, în straturile superioare găsim nenumărate rămăşiţe ale marilor mamifere, alături de care zace înmormântată toată vegetaţia unei lumi apuse, rânduită pe specii, presată, ca între filele unui uriaş ierbar.
Şi deasupra tuturor acestor straturi trăim noi, stăpânii zilei de „astăzi”. Ne mişcăm deci călcând pe lumea de „ieri”.
Cum va fi fost această lume?
Atmosfera se înălţa de două ori mai groasă decât acum, cerul nu era albastru-azuriu, ci de culoarea porţelanului, seara, şi roşu-aprins, dimineaţa. Soarele şi Luna, când răsăreau sau apuneau, păreau de două ori mai mari decât astăzi.
Straturile Pământului erau calde "încă, iar marea era de zece ori mai întinsă decât uscatul; şi de aceea, între cei doi poli domnea o vară veşnică, păstrată de căldura apei şi de grosimea atmosferei.
Doar polii erau acoperiţi de zăpadă. Acolo razele oblice ale Soarelui nu puteau să mai aţâţe căldura Pământului. Acolo Pământul trecea dintr-o dată pragul iernii. Aşa cum la poi se vede pe planeta Marte, de un roşu-strălucitor, acea pată albă, care scade la periheliu, ca să crească din nou la afeliu.
Uscatul era alcătuit doar din insule răzleţe; majoritatea aveau câte un vulcan, unele chiar mai mulţi. Împrejurul lor zăceau straturi de lavă răcită; unii vulcani înaintau până în regiunile înzăpezite, ca nişte piscuri de gheaţă cu coroană de foc. La picioarele lor se întindea uscatul veşnic roditor, când cald, când umed, aşa cum s-a născut din sânul mării fierbinţi. Cine poate spune prin câte transformări a trecut? Şi încă nu sunt cele din urmă!
Ferigile şi coada-calului, pe care le vedem azi ca nişte tufe pitice, erau atunci copaci înalţi cât brazii noştri, iar coniferele de atunci, colosale, ca nişte turnuri. Şi de-a valma cu coniferele trăiau şi palmierii. Speciile botanice erau nedelimitate; creşteau trestii ce semănau cu. Palmierii; plante ciudate, situate între cycadee şi conifere, sau între conifere şi ferigi. Printre vegetalele uriaşe ale acestei ere nestatornice nu se iviseră încă florile. Podoaba pestriţă a livezilor – parfumul, mulţimea florilor dătătoare de miere – lipsea. Nici n-o visa încă Pământul, care abia se înfiripa.
Nefiind flori, nu erau nici albine, nici fluturi. Nu se iviseră încă miile de insecte bâzâitoare care roiesc astăzi în jurul florilor.
Şi nici păsări nu existau. Văzduhul era gol. Cântătoarele se hrănesc cu insecte. Dacă insecta s-ar fi născut înaintea păsării, toate pădurile ar fi fost nimicite, iar dacă pasărea ar fi apărut mai devreme decât insecta, ar fi murit de foame în prima zi.
Lumea era lipsită de cântec şi melodie. Era populată doar de uriaşi şi monştri, cu voce de tunet.
în „ziua de ieri” a erei noastre toate acestea s-au schimbat. Iarba are flori, văzduhul, câmpia, pădurea sunt pline de cântătoare înaripate şi de fluturi.
Este era creaţiei mai tinere, „pliocenul”.
Visul frumos al Dumnezeului creator!
întreg pământul e verde şi veşnic roditor.
Iarba care acoperă şesurile se înalţă, creşte cât porumbul şi n-are moarte. Apa lacurilor şi luciul mlaştinilor sunt acoperite de covoare de flori. Faţa lacurilor tinere, învăluite de verdele lintiţei, este smălţata de florile nufărului şi ale trifo- iului-de-baltă. Mai târziu, pe marginea apelor stătătoare se ivesc lotuşi şi nuferi, care-şi leagănă corolele roze, albe şi galbene, mari cât o pălărie, deasupra covorului de frunze roşii străbătute de nervuri. În mijlocul lacului strălucesc, ca un mozaic în flăcări, florile galben-roşii ale Verticulariei. Vegetaţia pune tot mai mult stăpânire pe oglinda apei. Chiparo- sul-de-apă s-a şi întins, şi plante cu fructul ca o boabă, lujere căţărătoare se întreţes, se împletesc peste tot. În sfârşit, apare, pătrunzând prin acest covor, pandanusul şi trestia, arhitectul lumii vegetale, care dă rădăcini din fiecare rizom al său şi face o tulpină din fiece ram, până cuprinde, zideşte şi acoperă ţara apelor cu coloanele sale suple şi zvelte şi cu un covor unic de frunze, cucerind-o pentru imperiul mereu mai întins al uscatului.
Şesurile mai înalte sunt acoperite cu frunziş mereu verde. N-a venit încă Vavilonul lumii vegetale, nu există încă zone deosebite pentru palmieri, stejari sau brazi; toţi aceşti arbori cresc de-a valma. Din Siberia până în Atlas, pietrificate unele lângă altele, pe aceeaşi rocă de ardezie stau păstaia seminţei de livan, mâţişorii de salcie şi fructul de camfor. Prima e «■odul toamnei târzii, a doua al primăverii timpurii, ultima, a miezului de vară. Deci toamna, primăvara şi vara se leagă una de alta. Mereu alte flori, alte fructe, dar frunzele rămân mereu aceleaşi. Un pom îşi scutură florile, celălalt fructele, dar niciodată frunzele; şi totul reîncepe de la capăt.
Şi cât de ciudate înfăţişări au aceste plante!
Feriga are o tulpină groasă de un stânjen, înaltă, cu bulbi solzoşi şi coroană, ca un palmier. Catamites e un cotor înalt şi gol, fără frunze, în vârf cu un ciorchine de seminţe cât un buzdugan. Sphenophyllum are trunchiul alcătuit numai din inele, şi pe fiecare inel, o coroană de frunze. Lepidodendron este o tufă ciudată, compusă parcă din cozi de pisici, groase cât un om. Pbaseolites nu este decât fasolea pe care o cunoaştem cu toţii, numai că are dimensiunile unui copac şi formează păduri întregi. Equisetum, al cărui vârf se termină cu un fruct ca un cuib, seamănă la înfăţişare cu un brad. Banke- ria are ramuri lungi, împodobite cu buchete de flori, în care se adăpostesc fructele comestibile: să ne închipuim o căpşună care ar avea fiecare bobiţă de mărimea unui măr. Şi în mijlocul tuturor acestora, minunaţii copaci care cresc astăzi în regiunile sudice: arborele-de-pâine, scorţişoara, bananierul şi livanul, pomi care răspândesc miresme, dau flori, îmbie cu fructe, varsă miere şi secretă răşină de culoarea chihlimbarului. Cresc des ca iarba şi ca trestia, îngemănaţi şi învârtejiţi de volburi înflorite şi încărcaţi cu o sumedenie de epifite multicolore, care fac un fel de mărgele. Dedesubt se întinde o pătură catifelată de barba-caprei, şi sub toate acestea, în întunericul nepătruns de lumina zilei, cresc fel de fel de ciuperci, pestriţe, galbene, sau de culoarea coralului. Nu e colţişor de pământ neîmpodobit de vegetaţie fastuoasă. Dar ce uluitoare este această bogăţie!
Imaginaţia, fantezia poetică nu ajung pentru a înfăţişa toate acestea, trebuie să chemăm în ajutor cifrele. Ştiinţa şi tabla înmulţirii pot lumina mai bine acest tablou. O pădure seculară din zilele noastre oferă mult mai puţin cărbune decât pădurile care zac dedesubtul ei, raportul fiind aproximativ acela dintre unu la patru sute treizeci şi doi. Înmulţind deci codrul de astăzi cu 432, ai în faţă imaginea celui de ieri.
Cu drept cuvânt, pe asemenea meleaguri era nevoie de locuitori uriaşi; altfel, n-ar fi putut umbla pe ele decât şoarecele, care se strecoară printre tufe, sau maimuţa, care se caţără până în vârful copacilor; şi lumea aceea avea mamutul.
