AnnaE
#0

Fii omului cu inima de piatra de Jokai Mor vol 1

PREFAŢĂ

 

 

 

Jókai Mór (1823–1904) a fost unul dintre cei mai fecunzi şi mai populari scriitori ai Ungariei. Activitatea sa literară însumează peste 100 de volume, dintre care 70 de romane, sute de schiţe şi nuvele, precum şi volume cuprinzând piese de teatru, poezii, note de călătorie, publicistică. Trebuie relevat că nu toate lucrările sale au o valoare literară egală. Istoriografia literară apreciază că perioada cea mai fecundă în creaţia scriitorului, în care a scris şi cele mai reuşite opere, sunt anii 1850–1875. În această perioadă a apărut şi Fiii omului cu inima de piatră (1869). Romanul prezintă anul revoluţionar 1848–1849 în Ungaria şi Austria şi realizează o adevărată epopee a luptei pentru libertate şi independenţă purtată împotriva monarhiei habsburgice.

Tema Revoluţiei din 1848 l-a preocupat şi înainte pe Jókai Mor. Atât în calitate de cel mai popular scriitor din Ungaria secolului al XIX-lea, cât şi ca participant activ la evenimentele din 1848–1849, Jókai putea să considere, pe bună dreptate, că are datoria să eternizeze amintirea acelor zile de „schimbare a conştiinţelor” într-o operă cât mai cuprinzătoare, Această temă a abordat-o şi în romanul Modele politice, scris în 1861–1862. În postfaţa la acest roman, în ediţia jubiliară apărută în 1894, se poate citi, printre altele: „Demult doream să scriu un roman mai amplu, care să oglin­dească lupta pentru libertate. Pe atunci îmi aminteam încă bine de lumea anilor ’48’49; în sufletul meu trăiau şi chiar mă obsedau toate figurile mari şi mici, tragice şi comice ale acelei perioade glorioase şi pline de groază; iar eu eram destul de naiv să cred că toate astea pot fi reînviate din cenuşă şi ceată.” În aceeaşi postfaţă Jókai scria: „...Am început să scriu acest roman atunci când noua perioadă constituţională (1861) a stârnit speranţa înşelătoare că libertatea oprimată se trezeşte la o nouă viaţă în patria noastră”. Însă în anii aceia, speranţe de acest fel se risipeau destul de repede, şi când Jókai şi-a terminat romanul Modele politice nu l-a putut publica în revista sa A Hon (Patria) decât ciopârţit de cenzură; chiar şi aşa, în timpul publicării romanului, revista a fost deseori confiscată de autorităţi, care consi­derau că Modele politice conţine idei prea „revoluţio­nare”. Cu toate că, după cum arată însuşi Jókai în roma­nul său: „...marea şi glorioasa bătălie, care a constituit focul de purificare a personajelor nu a dus la niciun rezultat, ci doar la catastrofa finală, şi aceasta numai în alegorii, printre ale căror rânduri trebuie căutat adevă­rul; fundalul istoric se pierde, descrierea epocii păleşte, în atmosfera prezentării este ocolit avântul patriotic.”

Anul de apariţie al romanului Fiii omului cu inima de piatră (1869) a fost un moment mai „propice”; lumea anilor 1848–1849 putea să reînvie „din cenuşă şi ceaţă” mai uşor decât cu câţiva ani în urmă. Momentul a fost mai „propice”, şi din punctul de vedere al evoluţiei poli­tice a lui Jókai Mór. Partidul din care făcea parte, condus de Tisza Kálmán, un partid de centru-stânga, începuse să se destrame pe fracţiuni. Jókai făcea parte din aripa de stânga a partidului, aripă care lupta pentru modifica­rea „Înţelegerii” intervenite între Austria şi Ungaria, în sensul ca Ungaria – având un domnitor comun cu Austria – să se bucure de o deplină egalitate. Tocmai datorită poziţiei sale, Jókai Mór a ajuns să se opună uneori şi lui Tisza Kálmán. Totodată merită amintit că însăşi momentul scrierii romanului Fiii omului cu inima de piatră poate fi considerat un moment propice, pentru că a coincis cu perioada cea mai strălucită în creaţia scriitorului.

În romanul Fiii omului cu inima de piatră, Jókai Mór nu mai recurge la alegorii despre marea şi glorioasa bătălie, printre ale căror rânduri trebuie căutat adevărul, nu mai evită să descrie avântul patriotic din perioada revoluţiei. Am putea spune dimpotrivă. Doamna Baradlay, întruchi­parea minunată a femeii care îşi creşte copiii în spiritul dragostei faţă de patrie şi-i îndeamnă necontenit să slujească patria până la sacrificiul de sine, spune la un moment dat într-o discuţie cu fiul ei Richard: „Sunt timpuri care schimbă conştiinţele, băiatul meu! Cu toţii am devenit alţi oameni. Chiar şi pietrele au inimă şi le doare. Unii ar fi vrut ca cei care poartă arme să nu aibă inimă, însă pădurea de baionete are o mamă, şi aceasta e Patria!... La un singur lucru nu s-au gândit: că fiecare dintre cei ce poartă o sabie are acasă o mamă, iar când două sute de mii de mame voi striga «vai!», ele vor fi auzite şi de copiii pe care i-au crescut!”

Monarhia habsburgică reuşi cu greu să înfrângă revo­luţia; neputând birui singură oştile revoluţionare, fusese nevoită să ceară sprijinul ţarului Rusiei. Descriind luptele eroice din Királ-y-erdö şi din timpul asediului Budei, în care trupele revoluţionare au ieşit victorioase, scriitorul aşază şi înfrângerea acestor trupe într-o perspectivă isto­rică, în aşa fel încât romanul în ansamblul său respiră un profund optimism, încredere în viitorul patriei. Aceeaşi doamnă Baradlay, stând în faţa portretului defunctului său soţ – „omul cu inima de piatră” – care întruchipează forţele conservatoare ale epocii, spune: „O, dacă ai vedea aceşti copii frumoşi, cum se joacă în poalele mamei lor, cum se zbenguie şi gunguresc... Ei sunt moştenitorii unei epoci mai fericite. Noi toţi ne sacrificăm pentru ca ei să fie fericiţi... Tu n-ai vrut ca soarele să încălzească aceste două capete zâmbitoare... Eu însă am vrut.”

Personajele principale ale romanului nu sunt figuri luate din realitatea istorică, familia Baradlay însă îşi trage originea literară din viaţa şi trăsăturile membri­lor familiei Beöthy şi Tisza. Ideea tatălui conservator şi a fiilor progresişti poate că i-a inspirat-o familia Tisza, în care existase o asemenea situaţie. Cea mai mare contingenţă cu o figură reală o are Baradlay Ödön cu un anume Beöthy Ödön, ales subprefect pentru a contra­cara poziţia conservatoare a administratorului de judeţ Tisza Lajos. (În roman Ödön ocupă scaunul de prefect, înlăturându-l de la putere pe administratorul conserva­tor Rideghváry.) În timpul luptelor din 1849–1849, Beöthy Ödön a fost comandant al gărzilor naţionale, prefect, comisar al guvernului, fiind în tot timpul vieţii un om cu vederi liberale, cu un caracter ferm şi totodată foarte sensibil, aidoma personajului Baradlay Ödön. De altfel, însăşi identitatea pronumelor nu poate fi socotită întâmplătoare. Fireşte, nu poate fi vorba despre o copie fidelă a trăsăturilor şi vieţii unui om. De pildă, fuga lui Baradlay Ödön după bătălia de la Vilägos este mai degrabă un episod luat din viaţa lui Tisza Lászlo, după cum nume­roase alte episoade sunt rodul imaginaţiei şi creaţiei artis­tice a autorului.

Drept model pentru crearea personajului lui Baradlay Richard putea servi un văr al lui Beöthy Ödön, anume Beöthy György, care a participat la luptele revoluţionare la început în grad de maior, apoi de locotenent-colonel. După depunerea armelor a fost condamnat la moarte, ca şi omonimul său literar Richard, apoi graţiat, pedeapsa fiindu-i comutată în închisoare pe termen lung. Întoarce­rea plină de peripeţii a lui Richard împreună cu husarii săi este o variantă adaptată liber după o întâmplare similară petrecută în timpul refugierii husarilor lui Lenkey din Galiţia spre Ungaria, îmbinată cu amintirile fostului plutonier major Horman Iánoş.

Tullérossy Zebulon şi Mindenváró Adam sunt personaje pe care Jókai le crease în revista sa umoristică Cometa, şi care au fost foarte populare pe vremea aceea.

Multe părţi ale romanului redau evenimente la care autorul a luat personal parte. De exemplu, călătoria lui Baradlay Ödön la Viena împreună cu delegaţia maghiară aminteşte de misiunea lui Jókai şi Csernatonyi Lajosi din însărcinarea lui Kossuth. ei au plecat la Viena pentru a interveni pe lângă guvernul revoluţionar pentru stabili­rea unor acţiuni comune împotriva habsburgilor. Episodul amnistierii şi al participării la lupta de eliberare a „ştrengarului” poate fi legat de o întâmplare asemănă­toare cu un haiduc vestit pe acea vreme, Rozsa Sándor, căruia Jókai i-a transmis un mesaj din partea lui Kossuth. Tot pe trăiri personale se bazează şi descrierea bombardării Pestei şi a asaltului cetăţii Buda.

Ca şi în alte romane ale lui Jókai eroii din Fiii omului cu inima de piatră sunt personalităţi excepţionale, care întrupează virtuţi ori vicii. Astfel, membrii familiei Baradlay şi Edith sunt personaje pline de virtuţi, în timp ce Rideghváry, Alfonsine şi Antoinette Plankenhorst sunt personalităţi cu trăsături negative. În aceasta se poate recunoaşte pasiunea scriitorului romantic pentru excesiv. Şi poate tocmai datorită acestui fapt, eroii pozitivi ai lui Jókai au fost şi sunt deosebit de îndrăgiţi de cititori. În acelaşi timp, Jókai foloseşte cu multă pricepere surpriza ca modalitate epică de desfăşurare a acţiunii. În Fiii omului cu inima de piatră faptele unor personaje sau întâmplările prin care trec ele uneori sunt înfăţişate cu totul altfel decât s-ar fi aşteptat cititorul. La acestea se adaugă şi descrierile deosebit de reuşite ale mediului înconjurător, redarea în imagini pline de viaţă a unor obiecte, a îmbrăcămintei, a gesturilor oamenilor.

Cartea Fiii omului cu inima de piatră, al cărei conflict opunea lumea „omului cu inima de piatră”, a lui Rideghváry şi a celorlalte forţe conservatoare, forţelor progre­siste în ascensiune, reprezintă un călduros omagiu, într-o viziune romantică, adus revoluţionarilor anului 1848 din Ungaria.

Fiii omului cu inima de piatră a fost tradus în mai multe limbi. În limba germană, romanul a apărut încă din 1869, în două ziare germane din Pesta: Pester Lloyd şi Pester Tageblatt. Mai târziu a fost tradus în limbile franceză, poloneză, cehă, engleză şi italiană.

Există şi dramatizări ale acestei lucrări. Prima drama­tizare a fost făcută de însuşi Jókai sub titlul: Caută inima. În 1918, Hovessi Sándor a scris o piesă de teatru, păstrând titlul romanului. Ultima variantă dramatică îi aparţine lui Földes Mihály (1954), tot cu titlul original al romanului.

Cititorul român a avut posibilitate în ultimii ani să ia cunoştinţă de opera lui Jókai Mór prin traducerea romane­lor Omul de aur şi Diamantele negre. La acestea se adaugă acum prezenta traducere, care sperăm că se va bucura de aceeaşi bună primire.

 

ALEXANDRU BONDOC

 

 

 

 

 

TABEL CRONOLOGIC

 

 

 

1825 18 februarie. Se naşte Jókai Mór în oraşul Komárom.

1841–1842 Jókai Mór urmează cursurile colegiului din Pápa unde face cunoştinţă cu Petöfi Sándor

1843–1844 Jókai urmează cursurile şcolii de drept de la Kecskemét. Întâlneşte aici pe Petöfi. Scrie drama Tânărul evreu.

1844 Jókai se întoarce acasă la Komárom; lucrează la primul său roman.

1845 Primăvara Jókai pleacă la Budapesta; face stagiu în biroul avocatului Molnár József; se întâlneşte cu Petöfi.

Septembrie. Jókai publică nuvela lnsula Nepean.

1846 Jókai obţine diploma de avocat; publică fragmente din romanul Zile de rând.

Petöfi organizează „Societatea celor zece”, din care face parte şi Jókai.

1847 Jókai e redactor la revista Imagini ale vieţii.

1848 15 martie. Revoluţie la Pesta. Jókai redac­tează Proclamaţia, ia parte la manifestaţii, vorbeşte la întruniri, ocupă o tipografie şi pu­blică Proclamaţia. La întrunirea de la tea­tru, o cunoaşte pe Láborfalvi Roza, viitoarea sa soţie.

18 martie. Adunarea naţională maghiară desfiin­ţează iobăgia, prestaţiile iobagilor către moşieri şi biserică.

11 aprilie. Guvernul de la Viena aprobă articolele de lege privitoare  la reprezentarea populară, la libertatea presei etc.

Septembrie. Jókai îl întovărăşeşte pe Kossuth prin ţară în campania de recrutare a oştirii.

6 octombrie. Izbucneşte a doua revoluţie la Viena.

Octombrie. Jókai pleacă la Viena să ceară ajutorul insurgenţilor pentru revoluţia maghiară.

1849 5 ianuarie. Generalul austriac Windlschgrätz ocupă Budapesta.

1849 ianuarie. Jókai fuge din Budapesta şi se sta­bileşte la Debreţin. Lucrează la Buletinul oficial al guvernului naţional.

Iulie. Urmează guvernul la Seghedin, apoi la Arad.

31 iulie. Bătălia de la Sighişoara. Moare poetul Petöfi.

13 august. Generalul Görgey capitulează la Şiria lângă Arad.

August. După înfrângerea trupelor maghiare, Jókai îşi găseşte adăpost în satul Tardon.

6 octombrie. 13 generali maghiari sunt executaţi la Arad; regimul terorist al lui Haynau.

1850 Jókai se întoarce la Budapesta; publica Scene de revoluţie şi de luptă din 1848–1849 (po­vestiri).

1851 Jókai înfiinţează revista Speranţa (Remény); publică Jurnalul unui fugar.

1852 Apar Omul cu două coarne (povestiri) şi Epoca de aur a Transilvaniei (roman).

1853 Apar romanele Carinus. Lumea turcească în Ungaria şi Un nabab maghiar.

1853–1854 Jókai scoate revista Fata morgana (Délibáb) şi Ziarul de duminică (Vasárnapi Ujság). Apar Ultimele zile ale ienicerilor (ro­man) şi Kárpáthy Zoltán (roman).

1855 Apare Din vremurile de demult ale maghiari­lor (roman).

1856 Publică Zile triste (roman); înfiinţează revista umoristică Oglinda mare (Nagy Tiikör).

1857 Publică Imagini din Ardeal.

1858 Apare Decameronul lui Jókai Mór (100 de nuvele), Familia blestemată (roman); înfiin­ţează revista umoristică Cometa (Ustökös).

1859 Apare Ultimul paşă din Buda (povestiri).

1860 Apare volumul Piese de teatru.

1861 Jókai e ales deputat.

1862 Apare romanul Noul moşier.

Ziarul politic Presa maghiară (Mugyar Sajto) e condus de Jókai.

1863 Înfiinţează cotidianul Patria (A Hon); apare Lume dată peste cap (schiţe umoristice).

1864 Apare Modele politice (roman).

1865 Apare Pe când îmbătrânim (roman) şi Albu­mul lui Kakas Márton (nuvele).

1867 „Înţelegerea” dintre Austria şi Ungaria.

1868 Apare Despre muncă şi mâinile muncitorilor.

1869 Apar romanele Fiii omului cu inima de pia­tră şi Nebunii dragostei.

1870 Apare Diamantele negre (roman).

1871 Comuna din Paris.

Jókai publică Un Faust maghiar (legendă).

1872 Apare Deasupra pământului şi sub apă; Romanul veacului viitor; „Omul de aur.”

1877 Apare Cetatea fără nume (roman) şi Milton (dramă).

1878 Apare Focul grecesc (povestiri) şi Un aventu­rier vestit (roman).

1879 Apare Libertatea sub zăpadă sau Cartea verde şi Robul Raby (roman).

1881 Apare romanul Cei care mor de două ori.

1883 Apare Cei doi Trenk ((roman).

1866 Moare Láborfalvi Roza, soţia lui Jókai.

1890 Jókai publică romanele Femeia cu ochii ca marea şi Săracii bogaţi.

1892 Apar romanele Fiul lui Rákóczi şi Trandafirul galben.

1894 6 ianuarie. Jókai e sărbătorit oficial pentru cincizeci de ani de activitate literară. Se edi­tează operele sale într-o ediţie jubiliară, în 100 de volume.

1895 Apar Autobiografia lui Jókai şi Magneta (povestire).

1896 Jókai e înfrânt în alegeri. E numit membru în Casa magnaţilor.

1899 Jókai se căsătoreşte a doua oară, cu Nagy Bella.

1904 Apare Acolo unde banul nu-i Dumnezeu (roman).

5 mai. Moare Jókai Mor.

 

A.B.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PARTEA ÎNTÂI

 

 

 

 

 

ŞAIZECI DE MINUTE?

 

 

 

Înaltpreasfinţia sa era tocmai în mijlocul toastului... Din paharul de şampanie, spuma de nectar se prelingea pe degetele lui grase... Fraza începută îi solicita toată puterea plămânilor şi-i punea la încercare rezistenţa muşchilor gâtului. De atâta nobil zel, tot sângele îi năvălise în obraz... Oaspeţii, strânşi coroană în jurul mesei, ţineau în mână piciorul zvelt al cupei de şampanie, aşteptând plini de devotament apogeul toastului fără de sfârşit. Armata de lachei se grăbise să umple paharele golite pe jumătate. Dirijorul orchestrei de faraoni din fundul sălii stătea cu bagheta ridicată în aer, gata fiind, în clipa în care toastul se va ter­mina, să o pornească cu o nouă însufleţire, pentru a acoperi clinchetul paharelor; tocmai atunci me­dicul casei intră în sală, pe vârful picioarelor, şi-i şopti gazdei, care prezida masa, doar câteva cu­vinte. Doamna se ridică brusc de la masă şi, făcând un gest abia perceptibil de scuză către cei din jur, părăsi sala.

Dar toastul, pornit ca un obuz de tun, nu mai putea fi oprit din zborul său de niciun incident şi se grăbea spre explozia finală

— ...pe acest bărbat, pe acest Atlas[1] care poartă pe umerii săi povara ţării noastre, pe acest exem­plu strălucit de adevărat patriotism, pe acest vajnic şi cel mai de seamă comandant al taberei noastre care păşeşte către victorie, pe sprijinitorul nostru, pe stâlpul şi farul nostru călăuzitor, care cu toate că nu este prezent, Dumnezeu să-l ţie mulţi şi nenumăraţi ani.

Ultimele cuvinte fură acoperite de vacarmul stârnit de clinchetul paharelor, de urale şi de acordurile zgomotoase ale orchestrei. Scârţâitul scaunelor împinse înapoi, pocnetul paharelor sparte de pereţi în semn de entuziasm, exclamaţiile prietenilor care se îmbrăţişau plângând, se împleteau cu strigătele: Ura! Trăiască o mie de ani!

Cine era oare cel căruia i se adresa această urare?

Era prea distinsul, nobilul şi viteazul domn Baradlay Kazimir, adevăratul posesor şi moştenitor al cheii şi pintenilor de aur, stăpânul unor moşii întinse, al unor sate şi oraşe, stăpân peste inimi şi gânduri, comandant de oştire şi mare elector al coaliţiei celor puternici... Era un veritabil Dalai-Lama.

Aceşti onorabili şi prea stimabili domni precum şi sfinţiile lor, toţi cei aşezaţi în jurul mesei lungi din sala era mare cu blazoane, sunt nişte păsări cu aripi de aur, ce strălucesc în raza lui de soare; şi-au dat întâlnire aici în această zi de sărbătoare, venind din cele mai îndepărtate judeţe; după dez­baterile pline de tâlc ale consfătuirii, ei au stabilit un program, un program curat ca aurul, un pro­gram cu ajutorul căruia soarta lumii şi a naţiuni­lor precum şi sarcinile urmaşilor vor fi rezolvate pentru secole.

Această masă festivă, pe care domnul Baradlay o oferea în marea sală a castelului său în cinstea grandioasei adunări a unor personalităţi marcante, era scena finală a consfătuirii terminată cu succes. Păcat că eroul sărbătorit nu putea fi de faţă.

În locul domniei sale, masa festivă era prezidată de doamna Baradlay.

La consfătuire îl înlocuise domnul administrator.

Pentru cuvântul „administrator”, dacă se caută în dicţionarul limbii germane, se va găsi urmă­toarea definiţie: persoană liniştită, paşnică, bisericoasă, care se roagă, se împărtăşeşte şi împarte pomeni; în timp ce definiţia din dicţionarul ma­ghiar pentru acelaşi cuvânt îl descrie ca pe o făptură supranaturală trimisă pe acest pământ păcătos ca să se ocupe de stârpirea pădurilor şi de sfărâmarea stâncilor, şi considerată mare domn atunci când are în subordine multe slugi.

Numele acestui administrator era Rideghváry Bencze.

La sfârşitul toastului, cei prezenţi, ridicând paha­rul pentru gazda care prezidase masa, observară că nu mai era de faţă. Lacheul care continua să stea în spatele scaunului gol spuse că venise medicul şi-i şoptise doamnei ceva la ureche, după care doamna plecase. Probabil că a chemat-o domnia-sa domnul Baradlay.

Şi deoarece nişte suflete sensibile se întrebară ce o fi cu domnia sa domnul Baradlay, domnul ad­ministrator, care ocupa locul de-a dreapta gazdei, se grăbi să liniştească întreaga societate (în măsura în care cuvintele lui puteau fi auzite la acea masă lungă), că pe domnul Baradlay l-a apucat din nou „boala obişnuită”.

Câte un oaspete mai bine informat îl punea la curent în şoaptă pe vecinul său, cu secretul devenit public, că domnul Baradlay suferă de multă vreme, poate chiar de decenii, de sclerozarea miocardului, şi că, din această cauză, de multe ori are junghiuri la inimă, dar în ciuda lor, dacă duce o viaţă liniştită, poate să mai trăiască multă vreme.

Preasfinţia sa îşi aduse chiar aminte de o snoavă, cum că un anumit medic englez, care su­ferea tot de sclerozarea miocardului, şi-a prezis cu ani înainte ceasul propriei sale morţi. Când relata­rea acestui caz ajunse din gură în gură la celălalt capăt al mesei, englezul cu pricina era de acum amestecat cu isprăvile vestitului Ioja Gyuri.

Deci, domnia-sa suferă de o boala obişnuită, aşa că Dumnezeu să-l mai ţie ani mulţi.

Dar cele câteva cuvinte şoptite de medicul casei la urechea doamnei, care prezidase masa, au fost.

„Încă şaizeci de minute”.

Este oare adevărat că la auzul acestor cuvinte doamna devenise mai palidă? Dar, putea fi oare această femeie mai palidă ca de obicei? Nimeni însă nu prinse de veste. Când trecu pragul uşii în încăperea alăturată, gazda apucă pe medic de mână şi-l întrebă:

— E adevărat?

 

[1] Rege mitologic, reprezentat purtând pe umeri un glob uriaş – bolta ferească – aceasta fiind pedeapsa ce i-a fost hărăzită de Zeus pentru că fusese aliat al titanilor în lupta pe care aceştia au dus-o împotriva Olimpului.