Sotir de Panait Istrati
Trenul se opri în gara Constanţa, pe la prânz. Adrian scoborî, îmboborojindu-şi urechile cu gulerul paltonului. Afară, viscol cumplit. Mari şi vijelioase strămutări de zăpadă, ridicate de crivăţ, ca nişte nori, măturau cu furie străzile oraşului.
Pe ici, pe colo, apărea ca într-un vârtej, se proptea o clipă şi dispărea, un biet turc sau alt locuitor dobrogean -cu ilic şi cu şalvari -luptând cu vijelia şi ţinând şalul turbanului strâns înfăşurat în jurul capului. Adrian se întorcea uneori şi-l privea cu milă: „Cine ştie unde s-o fi ducând”.
În piaţa Ovidiu, el nu găsi ţipenie de om, pe care să-l întrebe unde se află restaurantul „Macedonia” şi se învârti, de mai multe ori în loc, cercetând firmele. La vitrina unei mari librării, el văzu expus, cu ostentaţie, un impunător tablou reprezentând Peisaj de iarnă. Cu tot frigul, Adrian nu putu trece fără a-l privi cu admiraţie: „Da! Îşi zise părăsind vitrina, e frumos, foarte frumos, dar ce e frumosul, singur?!”
Şi dând după colţul librăriei, căzu cu ochii drept peste restaurantul „Macedonia”, intră şi străbătu printre mese până la tejgheaua unde se afla birtaşul.
— Ai putea dumneata să-mi spui, dacă vine pe aici Sotir, matrozul bărbos de pe „Dacia?” întrebă Adrian, fără prea mult înconjur.
Da! Vine regulat, dar numai după-masă, ca să-şi ia cafeaua şi să mai pălăvrăgească, răspunse negustorul, care era bulgar ori grec, sau poate chiar român, în orice caz, avea ceafa groasă şi-i crăpa cămaşa în spate.
Bun, am să mănânc aici şi să-l aştept.
Era la prânz. Adrian îşi scoase paltonul, luă loc la o masă neocupată de lângă intrare şi fu servit.
Pachebotul „Dacia” era unul din cele patru vapoare frumoase ale statului şi care făcea cursa Constaţa-Aegiptului. Adrian, abia sosit la Constanţa, avea să se îmbarce pe el a doua zi. Sotir, matelotul de care întrebase pe birjar, era de fapt cambuzier pe acest vas şi, în acelaşi timp, una din acele curiozităţi internaţionae pe care nu le întâlneşti decât prin cârciumile onorate de muncitorii mărilor: dar nu o urâtoare de poveşti fără de sfârşit, cum se întâmplă cele mai adesea, ci un om straniu prin contradicţiile firii sale: capacitate, hărnicie, cinste, multiple cunoştinţe şi nenumărate meserii, pe de o parte: iar pe de alta, vestita sa statornicie, nesupunere, furii şi capricii neînţelese. Unul dintre numeroşii săi comandanţi pe bastimentele streine îi spuse într-o zi:
Bravul meu Sotir, dacă ai consimţi să stai cinci ani liniştit sub ordinele mele, te-aş face secund!
Mi-e teamă de mucigai. Comandante! I-a răspuns el. Şi apoi, nu vreau să fiu secund şi sub „ordinele” dumitale, ci primul şi sub ordinele mele: să nu vă închipuiţi că mă comandaţi întru ceva.
Spunea adevărul, căci nu accepta decât posturile în care, odată la curent cu munca, se executa cu atâta punctualitate, încât orice intervenţie devenea de prisos şi târa după dânsa demisia lui.
Adrian îl cunoscuse, în timpul verii anului expirat, într-un mic birt din Sinaia, unde în focul unei aprige discuţii obşteşti asupra mişcării revoluţionare, care se întindea repede în vremea aceea, Sotir, a cărui ironică rezervă Adrian o remarcase, interveni brusc, avându-i dintr-o dată întrebarea următoare:
Ce eşti tu: A ori S? (Anarhist sau socialist?)
Eu sunt constructor! Nu numai doborâtor! Răspunse Adrian, cu mândria neofitului.
Ai material de construit?
Îl înjghebăm cum putem.
Şi o să fie loc pentru toată lumea, în noua vostră construcţie?
O să fie loc pentru toată lumea, afară de leneşi!
În cazul ăsta, eu n-am să fiu acolo: mie îmi place lenea! Făcu Sotir, răsturnându-se spre perete, strâmbându-şi mai tare nasul deja strâmb.
Toţi lucrătorii izbucniră în râsete, căci omul care spunea că-i place lenea era plin de ghips, var şi praf, de la cap până la ghete.
Adrian râse şi el. Apoi, soarele fund încă sus, ieşiră împreună cam fără scop şi se pomeniră pe una dintre mândrele alei ale unei mândre reşedinţe regale. Adrian se simţi numaidecât atras către acest om, mult mai vârstnic decât dânsul, graţie instinctului de aventură care clocotea în fundul fiinţei sale. Iar gingaşul aventurier, ce era Sotir, nu întârzie nici el, la rându-i, să recunoască în tânărul idealist, cu inima în palmă, un discipol de-o egală gingăşie.
Sotir respira din toată persoana acel aer de altitudine care se desprinde de pe mari grupuri voioase ce coboară de prin munţii Elveţiei în toate serile de vară -aer dătător de dorinţi şi care face, trebuie să facă, întâiul farmec al tuturor acelor călători ce nu cunosc graniţă, cărora întreg pământul li-e patrie şi ale căror plecări şi sosiri neîncetate le ţin adesea loc de prânzuri sigure.
Tot plimbându-se, ei se îndepărtaseră pe o potecă ce părea să nu se mai sfârşească -şi atunci îi fu dat lui Adrian să asculte, pentru întâia oară în viaţa sa, răsunetul zguduitor al unui mare glas libertar, proclamarea mistică, cu colorit biblic, a celei mai nobile pasiuni omeneşti, când ea se manifestă în starea de pasiune: aceea de a se mişca după propria sa viaţă şi de-a înlătura orice de această sfântă patimă, dar voia să numească pe oameni cu un nume cunoscut, întrebă pe Sotir:
Eşti anarhist?
Acesta, puţin cam dezamăgit, căci se credea înţeles mai bine, răspunse cu simplicitate:
Nu. Nu sunt anarhist. Eu sunt numai un om care iubeşte libertatea şi caută să şi-o guverneze, s-o ordoneze. Sunt, cu alte cuvinte, un om liber, pe când anarhiştii nu sunt oameni liberi şi nu iubesc libertatea: ei cred că sunt şi cred c-o iubesc, dar felul vieţii lor dovedeşte doar nesupunere a tot ce vine de afară şi supunere dulceagă faţă de tot ce vine dinăuntru. Ei sunt, deci, dezordonaţi. Or, există o ordine şi o guvernare în toate cele, în Univers şi deci în dragostea noastră pentru libertate de asemenea trebuie să existe, căci nu tot ce vine dinăuntru e îndemn la dragoste. Cea mai mare parte dintre oameni sunt născuţi să fie scalvi. A fi om liber, nu e o treabă aşa de uşoară, cum cred anarhiştii -şi nu e uşoară nu numai azi, dar nici mâine, nici în zece secole. A fi sclav, nu înseamnă a avea lanţul muncii nituit în jurul coapsei – după cum, a fi om liber, nu înseamnă deloc a munci pe socoteala ta sau chiar a nu munci nimic. Sclavul e materia brută, destinată prin naştere a fi comandată cu brutalitate, cu izbituri -materie fără calitate, substanţă josnică şi supusă, înainte de toate, josniciei sale. Ea este, în opoziţie cu materia superioară din care e alcătuit omul liber, ceea ce nisipul e faţă de pământul fertil şi fără altă mişcare decât aceea care-i este impusă prin voinţa altora, aşa cum nisipurile Saharei sunt comandate de vânturi, şi atunci mişcarea ei e catastrofică, oarbă, ea înghite totul! Asta e puzderia sclavă şi sclavagizatoare, platforma care serveşte ori nu unui cap încoronat, ori unui democrat, ori, pur şi simplu, numai unui demagog. C-o fi vorba de gloatele mahalalelor sau de gloate mai restrânse, ca de pildă cele care urlă prin parlamente, ele sunt totdeauna conduse de-o mână tot aşa de sclavă, tot aşa de josnică, dar care a reuşit să se impuie pentru moment, mână care nu cunoaşte decât două forme de existenţă: a izbi sau a fi izbită. A domina sau a fi dominată: şi cum, atât într-un caz cât şi în celălalt, e vorba de aceeaşi silnicie în ochii omului liber, cum ai vrea să fie vorba de libertate în aceste două dominaţiuni?
Sotir tăcu o bună parte de drum, ca să-i dea şi lui Adrian putinţa de-a se rosti:
Care e dar, forma de guvernământ? Întrebă acesta, cam cu ciudă.
Sotir dădu din umeri:
N-am niciuna.
Apoi, atunci, eşti tot anarhist!
Nu tocmai: anarhiştii, devenind majoritate, vot fi nevoiţi să ia puterea şi să formeze un guvern, ori dacă nu, el va fi format din cei ce nu sunt anarhişti, căci nisipul omenesc are nevoia de-a fi împins, el n-are iniţiativă, nici dragoste pentru altceva decât pentru ce e contrariul libertăţii. Deci, unde vezi guvernarea fără guvernământ, fără silnicie, această admirabilă definiţie a libertăţii? Căci e fapt sigur că obligată să ia corp viu peste o materie moartă, sublima expresie a libertăţii nu va mai fi decât o dezgustătoare caricatură a idealului, o fină ţesătură de mătase dată pe mâna unui nebun! Libertatea, dragul meu prieten, adevărata libertate, aceea care se supune legilor ei însăşi, e armonia, evoluţia fără izbituri. Ea nu se află decât în mişcarea astrelor, unde domneşte comandantul suprem, ordinea fără cusur şi fără slăbiciune. Pe pământ, o întâlnim, apropiată de forma ei desăvârşită care e Iubirea, la fiinţe mai puţin complexe decât omul.
gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati