Viewing Single Post
AnnaE
#0

O noapte in balti de Panait Istrati - COPILĂRIA LUI ADRIAN ZOGRAFI

 

Viaţa unchiului Dumitru şi a familiei sale era o adevărată robie. Tot câştigul muncii lor era înghiţit de veşnicele datorii către proprietarul moşiei şi către stat. Pentru ei era grâul cel mai frumos, porumbul cel mai bun, laptele vacii, ouăle şi găinile. Pentru locuitorii magherniţei, ciorbă de fasole şi o mămăligă rea.

  Viaţa aceasta învrăjbea pe oameni. Unchiul Dumitru se îmbăta duminica şi îşi bătea nevasta care, de frică, se ascundea prin vecini. Pentru dânsul, orice pricină era binevenită: dacă i se părea că femeia aprinde focul prea încet, unchiul, cu lovituri de cizmă, o trimitea cu capul în cenuşa vetrei. Atunci bătrâna mamă se supăra, lua cobiliţa şi croia fiului său câteva ciomege, pe care acesta le primea, râzând.

  — Beţivule! Câtă vreme sunteţi îndrăgostiţi, scoateţi limba de un cot, iar după ce puneţi mâna pe fată, nu vă mai uitaţi la ea nici ca la o căţea!

  Trimiteau apoi pe micul Adrian s-o cheme pe oropsită, care, plângând, îşi ridica poalele şi arăta soacră-si coapsele pline de vânătăi.

  — N-aş fi crezut că Dumitru al meu o să mă bată aşa! scâncea ea.

  — Ce vrei, fata mamei! Ştiai bine că suntem săraci lipiţi pământului. Nu trebuia să-l iei! Sărăcia cu iubirea nu duc niciodată trai bun. Asta s-o ţii minte pentru copiii tăi.

  Cu toate că avea şaptezeci de ani, bătrâna făcea tot ce putea ca să-i uşureze pe copii de sărăcia pe care le-o lăsase moştenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele de pe câmp, îşi luase sarcina gospodăriei: gătea, spăla, îngrijea de vite şi de ţânci. Şi, cum voia să adune ceva gologani pentru pomenile ei, toate clipele libere, toată odihna ei, erau întrebuinţate să strângă spicele de grâu în urma secerătorilor, să adune smocurile de lână pe care oile le lăsau în scaieţi şi să culeagă păpădia care creşte pe marginea şanţurilor. Mai era uneori chemată să tragă copiii bolnavi şi să le descânte. Seara, la cină, socotindu-se o gură de prisos, nu se atingea nici de ouă, când acestea se găseau pe masă. Se mulţumea cu puţină ciorbă şi cu susai verde cu oţet, acel susai despre care cărţile civilizate spun că „este o excelentă hrană pentru porci şi pentru iepurii de casă”.

  De două ori pe săptămână, bătrâna, încovoindu-se sub greutatea cobiliţei prea încărcată, străbătea cei cinci kilometri care despărţea satul lor de piaţa Brăilei, la amiază se întorcea cu treizeci de parale înnodate în colţul basmalei. Dar paralele acestea făceau minuni. După trei sau patru ani o vedeai săpând un puţ, pe la răspântiile drumurilor bătute de cărăuşi, sau cumpărând, fie un pat, cu toate albiturile lui, pentru o fată săracă ce se mărita, fie o vacă cu viţelul de curând fătat, pe care o dădea de pomană vreunei văduve împovărată de copii.

  Se întâmpla, dar foarte rar, ca unchiul Dumitru să dea peste ascunzătoarea unde biata femeie strângea banii, şi atunci se duceau pe gârlă şi puţul, şi patul, şi vaca. Atunci sufletul evlavioasei Nedelea era bolnav cu săptămânile. Se plimba, galbenă şi tristă, ţinându-şi gura cu mâna, pentru a nu slobozi blestemul de neiertat.

  Adrian, nepotul cel mic – care fusese crescut aci la ţară, până la şapte ani şi care revenea mai târziu să-şi petreacă vacanţele de şcolar – era martorul blestemăţiilor unchiului Dumitru, dar acestea nu-l împiedecau să-l iubească

  De altfel, orice s-ar crede, toată lumea îl iubea pe Dumitru, începând cu nevasta bătută şi cu mama furată şi sfârşind cu ţăranii, care îl chemau la toate praznicele şi nunţile. Era un muncitor fără pereche şi, apoi, cânta din fluier ca nimeni altul în tot ţinutul. Coasa lui era în fruntea cosaşilor şi fluierul lui îndemna la joc, chiar şi pe cei mai bătrâni ori mai ursuzi.

  Afară de asta era un om cu lipici. Deşi părea posac, avea în el un haz stăpânit. Semăna a ţigan, cu faţa lui smeadă, cu sprâncenele stufoase şi veşnic încruntate, şi cu glumele lui neaşteptate.

  Adrian îl iubea: şi unchiul îşi iubea nepotul. Erau tovarăşi. Câteodată, micul tovarăş îl mustra pe cel mare, pentru brutalitatea lui faţă de nevastă, dar unchiul răspundea:

  — Însoară-te şi pe urmă să vorbeşti. Femeia e lucrul dracului.

  — Atunci de ce te-ai însurat?

  — Fiindcă aşa se cade. Acolo ajungem cu toţii. Mai târziu bagi de seamă că trebuie să lucrezi pentru doi, pentru zece. Atunci bei ca să uiţi şi baţi ca să te uşurezi

  Adrian nu se mulţumea cu aceste răspunsuri: ori de câte ori unchiul îşi bătea nevasta, el se aşeza în faţa acesteia, ştiind bine că Dumitru nu era în stare să-l lovească. Într-adevăr, ţăranul iubea pe fiul surorii sale mai mari ca pe copiii lui şi îi trecea toate toanele, mergând până a-l însoţi „de hatâr”, când se ducea să-şi facă micile nevoi. Patima copilului era să se afle totdeauna şi peste tot lângă unchiu-său, dar mai ales atunci când acesta lua puşca pentru a trage în sturzii care mâncau strugurii, sau când înhăma, ca să meargă la tăiat stuf ori papură în bălţi.

  Ah, nopţile acelea, în întinsele mlaştini de la gura Siretului! Cum ar fi putut Adrian să le uite!

  Unchiul Dumitru nu era „învoit” să taie în baltă. Permisul costa un pol pe an, şi el n-avea de unde să-l dea. De aceea pleca pe înserate, pentru ca, după ce tăia o parte din noapte, să poată ajunge în piaţa oraşului învecinat, înainte de ziuă.

  Adrian mirosea că „e rost de baltă”, după pregătirile ce se făceau în ziua plecării: se dădea cailor mai multă hrană şi pe urmă erau lăsaţi să se odihnească, apoi, umpleau traista cu un codru mare de mămăligă, ceapă şi sare. Băutură – o ploscă cu apă.

  Dar cea mai sigură dovadă că unchiul pleca la „tăiat”, Adrian o vedea în hainele de cerşetor pe care Dumitru le îmbrăca, precum şi în chipul lui care devenea dureros de îngrijorat, căci nu se ştia niciodată cum o să se termine treaba. Unchiul se ducea să fure, fura ceea ce stăpânul moşiei nu muncise niciodată, nici nu însămânţase. Uneori, în loc să ajungă dimineaţa la târg, se pomeneau în curtea boierului, cu căruţa şi cu caii confiscaţi. Turcul care păzea mlaştinile, îi prinsese. Un nechezat de cal era de-ajuns, ca să-i dea de gol.

  Într-o seară, unchiul Dumitru şi cu Adrian plecaseră târziu, ca să nu fie văzuţi de vecini. Erau şapte kilometri până la bălţi. Noapte caldă de iunie, cer înstelat. Unchiul mâna, fuma şi tăcea, în timp ce Adrian asculta vâjâitul vântului în urechi şi nu scotea o vorbă.

  Odată ajunşi în împărăţia tăcerii, deshămară caii şi îi legară de căruţă, cu traista de ovăz pe după cap. Pe urmă, Dumitru intră în baltă, cu târpanul în mână.

  Trebuia să se ducă departe, să intre în apă până la genunchi, până la burtă chiar, fiindcă la mal furtul putea fi uşor descoperit. Dar unchiul era voinic, întreprinzător: pentru a tăia cel mai bun stuf şi pentru a câştiga patru lei în piaţă, nu şovăia să pătrundă cât de adânc.

  Plecând, îi spuse încet lui Adrian:

  — Fii cu băgare de seamă la cai Dacă vezi că-i apucă neastâmpărul, mai dă-le o mână de ovăz, mai ales celui din dreapta, care e nărăvaş. Vezi să nu adormi, că răceşti.

  Să adoarmă Adrian? Dar ar fi fost o nebunie! El aştepta numai ca unchiul să întoarcă spatele şi să se facă nevăzut, pentru a se simţi stăpânul cailor, al căruţei, al nesfârşitei întinderi mlăştinoase, şi chiar al vântului şi al cerului cu stelele sale „fără număr”, cum spunea bunica.

  În seara aceea, ca şi cum inima îi prezicea nenorocirea ce urma să se întâmple, nu avea chef să „poruncească” stihiilor, aşa cum făcea de obicei. În picioare, în căruţă, urmări cu privirea înaintarea unchiului după mişcarea trestiilor înalte, pe care ţăranul le înlătura, pentru a-şi deschide drum, pe urmă rămase nemişcat. Din când în când, zburau gâşte şi raţe sălbatice, scoase din tufişuri şi speriate din somnul lor de acest noptatec musafir, se ridicau în aer cu largi bătăi de aripi.

  În lumina lunii, Adrian le privea cu înfrigurare. Îi venea să le strige: „Luaţi-mă şi pe mine!”

  Adierea uşoară şi murmurul păpurişului îi gâdilau simţurile într-atât, încât îl făceau să-şi piardă noţiunea de loc şi de timp. Ar fi putut să rămână aşa nemişcat clipe îndelungate, căci clipele acestea nu le găsea în viaţa urâtă de toate zilele, plină de ţipete şi de sudălmi. Când vreo cucuvaie străpungea tăcerea cu chiotele ei cobitoare, Adrian tresărea ca din somn.

  Dumitru plecase de mult. Adrian ţinea privirea aţintită către vârfurile stufişului, care trebuiau să se aplece mai mult la întoarcerea unchiului, din pricina maldărilor pe care acesta le târa cu el. Mişcarea se trăda de foarte departe, pe urmă devenea din ce în ce mai lămurită, până când, în sfârşit, îmbrâncind în dreapta şi în stânga, unchiul se ivea. S-a ivit şi în noaptea aceea, dar era deja obosit după primul drum. Se udase până la piept, iar sudoarea curgea şiroaie de pe el.

  — Ah, e greu de data asta spuse el, dând drumul să-i cadă la picioare maldării şi târpanul. Apele sunt înalte şi cojanii au „ciordit” tot ce era mai uşor de tăiat. Trebuie să mă duc tocmai la dracu, ca să găsesc stuf bun!

  Se aşeză, se şterse şi-şi răsuci o ţigară. Pe urmă vorbi ca pentru el însuşi:

  — Nu voi putea să tai mult, în noaptea asta O cărucioară de trei lei, cel mult Şi întorcându-se către Adrian: Ei, nu ţi-e foame? Hai să îmbucăm ceva!

  Strivi o ceapă între palmele sale, o sără, şi-i dădu jumătate nepotului, în chip de friptură. Mâncară cu poftă, apoi traseră un gât din ploscă.

  — Sunt liniştiţi caii?

  — Da, răspunse Adrian, dar cel din dreapta nu mănâncă şi ciuleşte mereu urechile la vânt.

  — Ticălosul!

  Luă târpanul şi plecă pentru al doilea drum. La fiecare drum aducea doi maldări sub braţe, aşa că seara, la întoarcerea din târg, spunea:

  — Era o încărcătură de zece, douăsprezece, de cincisprezece drumuri. Şi aceasta, pentru trei, patru sau cinci lei câştig şi cu preţul unor chinuri şi nenorociri fără seamă, cum s-a întâmplat în noaptea aceea.

  Era la al şaselea drum şi Dumitru nici nu se depărtase bine, când un nechezat pătrunzător rupse tăcerea şi îl împietri pe loc. Lui Adrian îi îngheţă sângele: el cunoştea furia unchiului. Acesta se întoarse cu mâinile goale, întunecat. Vorbi cu voce blândă calului vinovat, celui din dreapta:

  — Ei, Doamne Dumnezeule! N-ai vrea să-mi faci vreo poznă Ce-ţi lipseşte? Îl îngriji, îl mângâie şi, plecând, spuse lui Adrian. Stai pe lângă el Îi e urât şi lui Nu-l lăsa din ochi. Numai vreo câţiva maldări să mai tai, ca să nu fim de râsul târgului, şi plecăm. Dar abia dispăru în desiş, că se şi întoarse în fugă: calul nechezase din nou!

  — Precista mă-ti, acuşi îţi mănânc urechile! Na, dacă-i aşa!

  Şi aruncându-se asupra calului, îi dădu un picior în burtă, care răsună dureros. Bietul animal tresări din pricina loviturii şi întoarse capul, pentru a privi cu ochii lui inteligenţi pe acela care îl bătuse. Adrian tremura, ca şi cum ar fi primit el piciorul în pântece. Se rugă de unchiu-său să nu mai dea în cal.

  — Să înhămăm, spuse ţăranul, nu mai e nimic de făcut, o să ne dea de gol Paştele mă-si, m-a făcut să-mi pierd noaptea degeaba!

  Porniră. Era încă întuneric. Dar, nici n-apucară să iasă bine din baltă şi calul nărăvaş se opri, nemaivoind să tragă. Tropăi pe loc, umflă nările şi ciuli urechile la vânt. Dumitru rămase pe gânduri.

  Adrian îl întrebă:

  — De ce face aşa, unchiule?

  — Fiindcă-i armăsar şi trebuie să fi mirosit vreo iapă prin împrejurimi: trebuie să fie vreun ţăran pe-aici, aproape, cu o iapă. Ah, o să se sfârşească rău în noaptea asta!

  Unchiul Dumitru se închină de trei ori, descoperindu-se:

  — Doamne, fereşte-ne de nenorocire! şi scuipă într-o parte: Ptiu, drace, du-te pe pustii!

  Luă armăsarul de frâu şi merse aşa o bucată de drum. Deodată, animalul necheză de două ori pe rând, în mâna stăpânului său. Omul simţi că i se face părul măciucă. Sângele i se urcă la cap. Începu să lovească orbeşte, întâi cu pumnii, cu picioarele, apoi cu un retevei smuls din căruţă şi care se rupse în două.

  Calul înnebuni de durere, tovarăşul său se înfricoşă de asemeni, şi ambii porniră într-o goană turbată. Părăsiră drumul şi o luară pe o potecă înţelenită, în care unchiul nu putu să-i mai stăpânească. Armăsarul necheza fără încetare şi târa căruţa spre baltă, în timp ce Dumitru, luptând să-l readucă pe şosea, se vedea covârşit, aproape să fie strivit, cu hainele făcute zdrenţe şi cu un crac de pantalon pierdut în fugă.

  Atunci se întâmplă ceva groaznic: tot alergând, Dumitru înfipse târpanul în burta armăsarului, care se opri pe loc. Tăişul sfâşie toată lungimea burţii, care se goli de măruntaie. Animalul căzu ca trăsnit.

  Adrian scoase un ţipăt şi leşină peste grămada de stuf.

  Fu deşteptat de un zgomot de voci.

  Slab luminaţi de primele licăriri ale zorilor, unchiul Dumitru şi paznicul bălţilor vorbeau în picioare, în faţa stârvului calului ce zăcea într-un lac de sânge, cu maţele risipite în jurul lui.

  — Fii bun, Osman, spunea unchiul, nu mă duce la curte. Am destule belele pe cap, după cum vezi. Hai, fii bun, Osman! Turcul, uriaş, cu puşca pe un umăr, cu traista de merinde pe celălalt, cu faţa arămie şi păroasă, cu ochii negri şi inteligenţi, încrucişă braţele în faţa nenorocirii şi spuse într-o românească stricată:

  — Fimi bun Nu putem fim buni, bre, Dumitru. Boier plăteşte, boier slujeşte!

  — N-o să sărăcească boierul!

  — Evet! Boier bogat, ma, Dâmnâzeu chior! Pe urmă, privind cu ochii speriaţi calul înjunghiat, rosti hotărârea, care uşură sufletul îndurerat al lui Dumitru. Haide, fugim! Ma, nu vorbeşti nimic!

  Şi întorcând spatele, se depărtă cu paşi greoi.

  Dumitru îşi părăsi tovarăşul care îi muncise atâta vreme, se înhămă în locul lui şi luă drumul satului, după ce mai întâi, descărcă stuful.

  Luceafărul, cu strălucirea sa de opal, se arăta la orizontul însângerat, când Adrian, cu multă greutate, se despărţi de cel mai bun prieten al copilăriei sale, de roibul frumos, cu mersul mândru, cu ochii vii, cu sângele clocotind în vine, care târa cu dispreţ hodoroaga cu patru roate. Copilul urmă căruţa unchiului Dumitru, cum urmezi un dric. Şi, din nou, în deznădejdea sa, se reîntoarse, după douăzeci de paşi, la animalul trântit în iarbă, sărută nebuneşte ochii aceia închişi pe veci şi udă cu lacrimile sale botul, pe care îl mângâiase de atâtea ori.

  Apoi, mergând de-a-ndăratelea, privi cum spaţiul se măreşte între ei şi „cea mai nobilă cucerire” a omului ignobil, până când locul groazei dispăru.

  Convoiul funebru străbătea acum o pădurice de mărăcini, de tufişuri şi de arbuşti. Dimineaţa, orăcăitul broaştelor, cântecele privighetorilor şi mierlelor, aţipeau somnoroase. Dar nu tăcuseră de tot, când piţigoiul, prepeliţa, grangurul reluară concertul întrerupt, îmbăindu-se în aerul proaspăt şi curat al dimineţii, pe care îl umpleau cu flecăreala lor veselă şi felurită, cu imnurile lor de slavă către Domnul.

  În cer şi pe pământ, viaţa îşi relua cursul, înălţa cânturi sincere, chema la fericire, în timp ce omul semăna moartea şi se scobora mai jos decât vita.

  Drumul lui moş Dumitru trecea prin faţa cârciumii fratelui său mai mare, înstăritul moş Anghel. Când se opri, istovit, pentru a bea un pahar, Anghel era de mult sculat şi îşi vedea de treburi. Proaspăt bărbierit, cu părul şi barba frumos pieptănate, el alerga de colo-colo, cu mânecile sumese, orânduindu-şi „bateria”. Dumitru intră în prăvălie, ca un automat. Anghel, miop, îşi întâmpină fratele îngânând un cântec, dar numaidecât se dădu înapoi, înfricoşat de înfăţişarea pământie şi de hainele însângerate ale lui Dumitru.

  — Ce-ai făcut, nenorocitule?

  Adrian se aruncă de gâtul cârciumarului, plângând:

  — A omorât armăsarul, unchiule!

  Ţăranul, stând pe bancă şi privind pământul, întări:

  — Da, am omorât armăsarul Anghel dezmierdă copilul şi o zbughi afară, ca să se convingă: văzu hamul din dreapta liber şi calul desperecheat, care îşi pleca trist capul. Reveni cu paşi domoli, cu faţa galbenă, mut, turnă ţuică şi bău cu fratele său. Acesta îi povesti pe scurt ce se petrecuse şi sfârşi cu glasul stins:

  — Iată Asta e soarta mea. Niciodată n-o să mai am un cal aşa de frumos Avea numai şapte ani. Pe urmă, privindu-şi mâinile pline de sânge Am mâncat susai cu oţet şi mămăligă, ca să-l cumpăr. Am vrut să-l am! Nu-mi plac gloabele.

  Anghel se ridică, în toată mândra lui statură, ţinând mâinile în buzunarul pantalonului

  — Dumitre! Ascultă: îţi dau calul meu, care nu-i o gloabă Ia-l îndată! Celălalt, abătut, cu ochii în pământ, gemu printre dinţi:

  — Nu vreau calul tău Bunul Anghel s-aştepta la acest răspuns. Dumitru nu voise niciodată să primească ceva de la el. Cu toate acestea stărui:

  — Haide, nu fi încăpăţânat! Îţi cumpăr unul, dacă nu vrei pe-al meu.

  — Ţine-ţi banii

  — Ce ai să faci atunci? Îţi trebuie încă un cal, ca să te hrăneşti.

  Sleit, Dumitru, murmură cu voce stinsă:

  — Ce-am să fac? Ei bine, să-ţi spun: am să încarc puşca cu alice de lup: am să pândesc într-o noapte pe moşierul nostru, în şanţul pe lângă care trece cu gabrioleta, şi am să-i scuip două focuri în şale. Iată ce-am să fac

  — Şi ai să înfunzi puşcăria

  — Şi am să înfund puşcăria

SFARSIT

gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati