Mostenirea Lemesurier de Agatha Christie
În compania lui Poirot am investigat multe cazuri ciudate; dar cred că niciunul nu se poate compara cu acea extraordinară serie de evenimente ce ne-a întreţinut interesul pe o perioadă de mulţi ani şi care a culminat cu ultima problemă adusă lui Poirot s-o rezolve.
Prima dată, atenţia noastră ne-a fost atrasă de istoria familiei Lemesurier într-o seară, în timpul războiului. Poirot şi cu mine abia ne reîntâlniserăm de puţină vreme, reînnodând vechea prietenie din Belgia. Se ocupase de o chestie măruntă pentru ministerul de război, terminând-o spre întreaga lor satisfacţie; ca urmare, cinasem la Carlton cu o „Şapcă de Alamă” care i-a făcut mari complimente lui Poirot de câteva ori în timpul mesei. „Şapca de Alamă” a trebuit să plece să se întâlnească cu cineva, aşa că noi ne-am terminat cafeaua într-un mod relaxat, înainte de a-i urma exemplul.
În momentul în care părăseam camera, am fost salutat de-o voce care mi-a sunat familială şi, întorcându-mă, l-am văzut pe căpitanul Vincent Lemesurier, un tânăr pe care îl cunoscusem în Franţa. Era cu un om mai în vârstă a cărui asemănare îl recomanda ca fiind din aceeaşi familie. Lucru ce se dovedi adevărat, el fiindu-ne prezentat ca domnul Hugo Lemesurier, unchiul tânărului meu prieten.
De fapt, nu-l cunoşteam, de loc îndeaproape pe căpitanul Lemesurier, dar era un tânăr plăcut, cam visător în felul lui şi mi-am amintit vorbindu-se că aparţinea unei vechi şi nobile familii, cu o proprietate în Northumberland, care data dinainte de Reformaţie. Poirot şi cu mine nu ne grăbeam şi, la invitaţia tânărului, ne-am aşezat la masa celor doi noi prieteni şi am discutat mult şi plăcut despre diferite probleme. Unchiul Lemesurier era un bărbat în jur de 40 de ani cu o alură de savant în ţinuta lui dreaptă; pentru moment era angajat într-un studiu de cercetări chimice pentru guvern, se părea.
Discuţia noastră a fost întreruptă de un tânăr înalt, brunet, care păşi spre masă, evident frământat şi agitat.
— Slavă domnului că v-am găsit pe amândoi! Zise el.
— Ce s-a întâmplat, Roger?
— Părintele tău, Vincent. O căzătură rea. Calul era tânăr. A fost târât pentru că a tras de cealaltă parte.
În câteva minute, cei doi prieteni ai noştri s-au despărţit în grabă de noi. Tatăl lui Vincent Lemesurier avusese un accident serios în timp ce încerca un cal tânăr şi se aştepta să trăiască până dimineaţă. Vincent se făcuse alb ca varul şi păru aproape uluit de ştire. Într-un fel, am fost surprins, deoarece, din cele câteva cuvinte pe care le lăsase să-i scape pe această temă încă din Franţa, înţelesesem că el şi tatăl său nu erau în termeni prea prieteneşti, aşa că etalarea sentimentului filial m-a cam mirat acum.
Tânărul brunet, care ne fusese prezentat ca văr, domnul Roger Lemesurier, rămăsese în urmă, aşa că noi trei am plecat împreună.
— O treabă destul de curioasă, remarcă tânărul. Poate-l va interesa pe domnul Poirot. Am auzit de dumneavoastră, ştiţi, domnule Poirot, de la Higginson. (Higginson era prietenul nostru cu Şapcă de Alamă). El susţine că sunteţi o somitate în psihologie.
— Studiez psihologia, da, recunoscu prietenul meu cu precauţiune.
— Aţi văzut faţa vărului meu? A fost absolut răvăşit, nu-i aşa? Ştiţi de ce? Un străvechi blestem de familie! V-ar interesa să-l aflaţi?
— Ar fi foarte drăguţ din partea dumitale să ni-l povesteşti.
Roger Lemesurier se uită la ceas.
— Mai am o groază de timp. Mă întâlnesc cu ei la King’s Cross. Ei bine, domnule Poirot, Lemesurier este o familie veche. Cu mult timp în urmă, în vremurile medievale, un Lemesurier a început să-şi bănuiască soţia. A găsit-o pe doamna într-o situaţie compromiţătoare. Ea a jurat că era nevinovată, dar bătrânul baron Hugo nu a vrut să audă. Ea avea un copil, un fiu şi el a jurat că băiatul nu era ai lui şi că nu-l va moşteni niciodată. Am uitat ce-a făcut – vreo fantezie medievală ca aceea de a-i zidi vii pe mamă şi pe fiu; oricum, i-a omorât pe amândoi şi ea a murit protestând că este nevinovată şi blestemând solemn pentru totdeauna familia Lemesurier. Blestemul suna ca nici un băiat, primul născut din această familie, să nu moştenească vreodată ceva. Ei bine, timpul a trecut şi nevinovăţia doamnei a fost stabilită fără îndoială. Cred că Hugo a purtat o cămaşă de păr şi şi-a terminat zilele în genunchi în celula unui călugăr. Dar, lucrul curios este că din ziua aceea şi până astăzi nici un fiu prim născut nu a moştenit vreodată moşia. Ea a revenit fraţilor, nepoţilor, celui de-al doilea fiu născut în familie, dar niciodată celui mai mare. Tatăl lui Vincent era al doilea din cinci fii, primul murind în copilărie. Bineînţeles că tot timpul războiului, Vincent a fost convins că dacă era cineva sortit sa moară, atunci, cu siguranţă, acela era el. Dar, destul de ciudat, cei doi fraţi ai săi mai mici au fost ucişi şi el a rămas nezgâriat.
— Interesantă istoria asta de familie, spuse Poirot meditativ. Dar acum tatăl său moare şi el, ca fiul cel mai mare, îl moşteneşte?
— Exact. Un blestem s-a risipit, incapabil să reziste curentului vieţii moderne.
— Poirot dădu din cap, ca şi cum condamna tonul glumeţ al acestuia.
Roger Lemesurier s-a uitat din nou la ceasul său şi ne-a spus că trebuie să plece.
Urmarea povestirii sosi în dimineaţa următoare, când am aflat despre tragica moarte a căpitanului Vincent Lemesurier. El călătorise spre nord cu trenul de Scoţia şi în timpul nopţii trebuie să fi deschis uşa vagonului şi să fi sărit pe linie. Şocul accidentului tatălui său suprapunându-se şocului unui obuz se credea că i-ar fi cauzat un temporar dezechilibru mental. Curioasa superstiţie despre familia Lemesurier a fost menţionată în legătură cu noul moştenitor, fratele tatălui său, Ronald Lemesurier, al cărui fiu unic murise în bătălia de pe Somme.
Cred că întâlnirea noastră întâmplătoare cu tânărul Vincent în ultima seară a vieţii sale ne-a sporit interesul faţă de familia Lemesurier, pentru că am luat notă, cu anumită curiozitate, doi ani mai târziu, de moartea lui Ronald Lemesurier, ce fusese socotit invalid în momentul în cărei intrase în posesia averii familiei. Fratele său, John, l-a moştenit – un om sănătos tun, cu un băiat la Eton.
Desigur, un destin rău umbrea familia Lemesurier. Chiar în următoarea sa vacanţă, băiatul reuşi să se împuşte fatal. Moartea tatălui său, care interveni brusc, după ce fusese înţepat de o viespe, trecea moşia în posesia celui mai mic dintre cei cinci fraţi – Hugo, de care ne-am amintit că-l întâlnisem în noaptea fatală la Carlton.
În afară de a comenta extraordinara serie de nenorociri care se abătuse asupra familiei Lemesurier, nu aveam vreun interes personal în poveste, dar timpul se scurgea şi noi am fost şi mai implicaţi.
Într-o dimineaţă a fost anunţată doamna Lemesurier. Era o femeie înaltă, activă, cam de vreo 30 de ani, care dovedea, prin purtarea sa, multă hotărâre şi bun simţ. Vorbi cu un accent slab transatlantic.
— Domnul Poirot? Îmi pare bine să vă întâlnesc. Soţul meu, Hugo Lemesurier, v-a cunoscut o dată, cu mulţi ani în urmă, dar cred că nici nu vă mai amintiţi.
— Îmi amintesc perfect, doamnă. A fost la Carlton.
— O, e minunat. Domnule Poirot, sunt foarte îngrijorată.
— În legătură cu ce, doamnă?
— Cu băiatul meu cel mare. Ştiţi, am doi băieţi. Ronald de opt ani şi Gerald de şase ani.
— Continuaţi, doamnă, de ce aţi fi îngrijorată pentru micuţul Ronald?
— Domnule Poirot, în ultimele şase luni era cât pe ce să moară de trei ori: o dată a scăpat de le înec, când eram cu toţii în Cornwall, vara aceasta, a doua oară, când a căzut de la fereastra camerei lui şi a treia oară, era să se otrăvească cu ptomaină.
Probabil că faţa lui Poirot exprima prea elocvent ceea ce gândea, pentru că doamna Lemesurier s-a grăbit fără să mai facă vreo pauză.
— Ştiu că vă închipuiţi că sunt o femeie cam proastă şi nebună, care face din ţânţar, armăsar.
— Dar, de loc, doamnă! Orice mamă ar trebui înţeleasă că este neliniştită din cauza acestor întâmplări, dar nu prea văd cum pot să vă ajut. Eu nu sunt le bon Dieu să controlez valurile de apă; cât despre fereastra camerei, v-aş sugera să puneţi nişte bare de fier; iar, cât despre mâncare, ce poate egala grija unei mame?
— Dar de ce aceste lucruri i se întâmplă lui Ronald şi nu lui Gerald?
— Şansa, doamnă, le hasard!
— Aşa credeţi?
— Dumneavoastră ce credeţi, doamnă – dumneavoastră şi soţul?
O umbră trecu pe faţa doamnei Lemesurier.
