Muncile lui Hercule de Agatha Christie
CUPRINS
Apartamentul lui Hercule Poirot era mobilat modern - strălucea de crom, iar fotoliile, deşi tapiţate şi aparent confortabile, aveau linii rigide şi colţuroase.
Hercule Poirot stătea pe unul din fotolii, cu mare grijă - drept pe mijloc. În faţa lui, pe alt fotoliu, se afla doctorul Burton, membru al All Souls[1], care sorbea încântat dintr‑un pahar cu Château Mouton Rothschild oferit de Poirot. Înfăţişarea doctorului Burton nu era deloc îngrijită. Era grăsuţ, neglijent şi sub claia de păr alb strălucea un chip rubicond şi nevinovat. Avea un chicotit gros şi hârâit, şi obiceiul de a se acoperi - pe sine şi totul în jur - cu scrum. Degeaba punea Poirot în preajma lui tot felul de scrumiere.
Doctorul Burton tocmai întreba:
– Spune‑mi, de ce Hercule?
– Te referi la numele meu creştin?[2]
– Cu greu se poate spune că e creştin, obiectă celălalt, în mod clar e păgân. Dar de ce? Asta aş vrea să ştiu. Ideea tatălui? Toana mamei? Motive de familie? Dacă îmi amintesc bine - deşi memoria mea nu mai e ce‑a fost - aveai un frate pe nume Ahile, nu‑i aşa?
Mintea lui Poirot trecu rapid în revistă amănuntele carierei lui Ahile Poirot. Chiar se întâmplaseră toate?
– Numai pentru puţină vreme, răspunse el.
Doctorul Burton trecu plin de tact peste subiectul Ahile Poirot.
– Oamenii ar trebui să aibă mai multă grijă când aleg numele copiilor, medita el. Eu am fini, aşa că ştiu. Pe una o cheamă Blanche - şi e neagră ca o ţigancă! Apoi mai e Deirdre, Tragica Deirdre[3] - şi s‑a dovedit a fi veselă ca o vrăbiuţă. La fel, micuţa Patience (patience - răbdare), - ar fi trebuit s‑o cheme Impatience (nerăbdare) şi ar fi fost perfect!
Şi Diana - ei bine, Diana... Bătrânul savant se cutremură.
Cântăreşte 75 de kilograme acum - şi nu are decât 15 ani! Ei spun că e doar bufleie - dar mie nu mi se pare deloc că ar fi aşa! Diana! Voiau să‑i spună Helen, dar eu am pus piciorul în prag, ştiind cum arată tatăl şi mama ei! Şi bunica, dacă tot vorbim! Am pledat cu putere pentru Martha sau Dorcas, sau un nume rezonabil, dar nu a avut nici un rost - mi‑am răcit gura degeaba. Oameni ciudaţi, părinţii...
Începu să hârâie uşor şi faţa lui mică şi grăsuţă se încreţi toată.
Poirot îl privi întrebător.
– Mă gândeam la o conversaţie imaginară. Mama ta şi răposata doamnă Holmes, stând împreună tricotând sau cosând lucruşoare: „Ahile, Hercule, Sherlock, Mycroft...”
Poirot nu împărtăşi amuzamentul prietenului său.
– Să înţeleg că vrei să zici că, în ceea ce priveşte aspectul fizic, eu nu semăn cu Hercule?
Ochii doctorului Burton îl măsurară pe Hercule Poirot, studiind silueta micuţă şi îngrijită, înveşmântată în pantaloni cu dungi, jacheta neagră, adecvată, şi papionul spilcuit, se ridicară de la pantofii de piele făcuţi la comandă spre capul în formă de ou şi spre imensa mustaţă care îi împodobea buza superioară.
– Sincer, Poirot, nu semeni, replică Burton, chiar nu semeni! Bănuiesc că nu ai avut prea mult timp să studiezi clasicii, adăugă el.
– Asta aşa e.
– Păcat, păcat! Ai pierdut mult. Dacă ar fi după mine, toată lumea ar trebui obligată să studieze clasicii.
Poirot ridică din umeri.
– Eh bien, m‑am descurcat foarte bine şi fără ei.
– Te‑ai descurcat! Te‑ai descurcat! Nu este o chestiune de descurcare. Ăsta e un punct de vedere total greşit. Clasicii nu reprezintă o scară care duce spre un succes rapid, precum un curs modern de corespondenţă. Nu orele de muncă ale omului sunt importante - ci timpul lui liber! Asta e greşeala pe care o facem cu toţii. De exemplu, dumneata - acum te descurci, însă dacă vei vrea să laşi totul deoparte, să iei lucrurile mai uşor - ce vei face atunci cu timpul dumitale liber?
Poirot avea răspunsul pregătit:
– Am de gând să mă ocup, foarte serios, de cultivarea dovleceilor.
Doctorul Burton fix luat prin surprindere.
– De cultivarea dovleceilor? Ce vrei să spui? Chestiile alea umflate care au gust de apă?
– Ah! făcu Poirot plin de entuziasm. Dar asta e ideea! Nu trebuie să aibă gust de apă.
– A, da, ştiu cum - presară‑i cu brânză sau ceapă tocată, ori pune‑le sos alb.
– Nu, nu, te înşeli. Ideea mea e că aroma dovlecelului poate fi îmbunătăţită. I se poate da, îşi miji privirea, un buchet...
– Doamne, Dumnezeule, omule, nu este vorba de un vin. Cuvântul „buchet” îi aduse aminte lui Burton de paharul aflat lângă cotul lui. Sorbi şi îl savura. E un vin foarte bun. Foarte robust. Da. Dădu din cap apreciativ. Dar afacerea asta cu dovlecei - chiar vorbeşti serios? Nu vrei să zici - spuse el cu o teamă evidentă - că ai de gând să stai aplecat - mâinile îi coborâră cu groază compătimitoare asupra burţii rotunjoare - o să te apleci, o să împrăştii bălegar peste chestiile astea şi o să le uzi cu fire de lână înmuiate în apă şi tot tacâmul?
– Se pare că eşti familiarizat cu cultivarea dovleceilor, afirmă Poirot.
– I-am văzut pe grădinari cum procedează când am stat la ţară. Dar, serios, Poirot, ce hobby! Compară‑l cu - vocea îi coborî scoţând un tors apreciativ - un fotoliu în faţa unui foc de lemne, într‑o încăpere lungă, joasă, plină cu cărţi. Trebuie să fie o cameră lungă, nu pătrată. Cărţile trebuie să aibă cotorul rotunjit. Un pahar de porto şi o carte deschisă în mână. Timpul se dă înapoi când citeşti - cită sonor:
„Μήτ ό αύτε χυβερνήτηζ ένί οίνοπι πόντψ
νήα θοήν ίθύνει έρεχθομένην άνέμοισι”
Apoi traduse:
– „Cu mare dibăcie, pe marea întunecată, căpitanul cârmeşte barca iute, bătută de vânt”. Desigur că nu poţi prinde pe de‑a‑ntregul spiritul originalului.
[1] College of All Souls of the Faithful Departed a fost fondat de Henric al VI-lea şi de Henric Chichele în 1438. Astăzi, colegiul este în principal o instituţie de cercetare în cadrul Univeristăţii Oxford, (n.tr.)
[2] În original, Christian name - nume de botez, (n.tr.)
[3] Deirdre este cea mai tragică eroină din mitologia irlandeză, (n.tr.)
