Musafirul nepoftit de Agatha Christie
CAPITOLUL UNU
Era puţin înainte de miezul nopţii într-o seară rece de noiembrie, şi o ceaţă deasă acoperea întunecatul drum de ţară, îngust, mărginit de copacii din South Wales, nu departe de Bristol Channel. O sirenă pentru ceaţă suna, cu melancolie, regulat la câteva minute. Ocazional, îndepărtat putea fi auzit lătratul unui câine, şi apelul trist al unei pasări de noapte. Casele erau puţine de-a lungul drumului, care semăna mai mult cu un culoar, lung de aproximativ o jumătate de milă. În una din cele mai întunecate zone ale drumului, într-o porţiune desfundată din faţa unei case frumoase, cu trei etaje şi în spate cu o grădină spaţioasă, zăcea o maşină, cu roţile din faţă prinse în şanţul de la marginea drumului.
După două sau trei încercări de a ieşi din şanţ, conducătorul auto a decis să nu mai persevereze, şi motorul tăcu.
După un minut sau două conducătorul auto a ieşit din vehicul, trântind uşa după el. Era un om solid, cu părul de culoarea nisipului, de aproximativ treizeci şi cinci de ani, cu o privire pătrunzătoare, îmbrăcat într-un costum de tweed şi pardesiu închis la culoare, purtând o pălărie.
Folosind o torţă pentru a găsi drumul, el a început să meargă cu precauţie pe gazon înspre casă, oprindu-se să sondeze faţada elegantă a clădirii din secolul al optsprezecelea. Casa părea a fi în întuneric total, el s-a apropiat de fereastra franceză de pe acea parte a edificiului. După ce se uită înapoi la peluza pe unde a trecut, şi spre drumul de dincolo de ea, a mers chiar până la fereastra franceză, a lipit mâinile pe sticlă, şi privi înăuntru. Fiind imposibil de a discerne vreo mişcare în interior, el a bătut la fereastră. Nu a primit nici un răspuns, şi după o pauză a bătut din nou mult mai tare. Când şi-a dat seama că bătăile lui nu aveau nici un efect, el a încercat mânerul. Imediat, a deschis fereastra şi a dat întro cameră care era în întuneric.
În interiorul camerei, se opri din nou, încercând de a discerne orice sunet sau mişcare.
Apoi, el a zis:
— Bună seara. E cineva aici?
Apoi el roti torţa în jurul camerei care se dovedit a fi un birou bine amenajat, zidurile erau căptuşite cu cărţi, el a văzut în mijlocul camerei un bărbat chipeş de vârstă mijlocie şezând într-un scaun cu rotile, cu o cuvertură peste genunchi.
Bărbatul părea să fi adormit în scaun.
— Oh, salut, a spus intrusul. Nu am vrut să te sperii aşa de rău. Datorită blestematei de ceaţă am nimerit cu maşina mea într-un şanţ, şi nu am cea mai mică idee unde sunt. Oh, şi am lăsat geamul deschis. Îmi pare rău. Continuând să vorbească se scuză că a intrat, el s-a întors înapoi spre fereastra franceză, o închise, şi a tras şi draperiile.
— Trebuie să fi părăsit drumul principal undeva, a explicat el. Am rătăcit aşa o oră sau poate mai mult.
Nu a primit nici un răspuns.
— Dormi? a întrebat intrusul, apropiindu-se de bărbatul din scaunul cu rotile. Cu toate acestea nu a primit nici un răspuns, el a luminat cu torţa sa faţa ocupantului scaunului, iar apoi s-a oprit brusc. Bărbatul din scaun nu a deschis nici un ochi, nici nu s-a mişcat. Intrusul s-a aplecat peste el, îi atinge umărul ca şi cum voia să-l trezească, corpul omului căzu în jos într-o poziţie ghemuită pe scaun.
— Dumnezeule! a exclamat bărbatul care ţinea torţa. Se opri o clipă, parcă nehotărât ce să facă în continuare, şi apoi, întorcând torta lui spre cameră, a zărit un comutator lângă o uşă, şi a traversat camera pentru a aprinde lumina.
Se aprinse o veioză de pe birou. Intrusul a pus torţa lui pe birou şi, căută atent la bărbatul din scaunul cu rotile, înconjurându-l. Observând lângă o altă uşă un comutator, el a mers şi l-a apăsat, astfel se aprinseră şi lămpile de pe cele două mese plasate simetric în laturile camerei.
Apoi, mergând spre bărbatul din scaunul cu rotile, el a zărit brusc pentru prima dată o femeie atrăgătoare, cu părul blond de aproximativ treizeci de ani, purtând o rochie cocktail şi sacou asortat, stând în picioare într-o adâncitură pe partea opusă a camerei. Braţele ei atârnau fără vlagă, ea nu a vorbit, nici nu s-a mişcat. Se părea ca şi cum ea nici nu încerca să respire. A fost un moment de tăcere, în timp ce se uitau unul la altul. Apoi, intrusul a vorbit.
— El…, el este mort! a exclamat.
Complet fără expresie, femeia i-a răspuns.
— Da.
— Ştiai? a întrebat bărbatul.
— Da.
Apropiindu-se cu atenţie de cadavrul din scaunul cu rotile, bărbatul a spus:
— El a fost împuşcat. În cap. De cine?
A făcut o pauză când femeia a scos încet mâna dreaptă ascunsă sub faldurile rochiei. În mâna ei era un revolver. Bărbatul a respirat adânc. Când a văzut că ea nu îl ameninţă, el a abordat-o, şi a luat uşor pistolul de la ea.
— L-ai împuşcat? a întrebat el.
— Da, răspunse femeia, după o pauză.
Bărbatul s-a îndepărtat de ea, şi a pus arma pe masa de lângă scaunul cu rotile. Pentru o clipă se uită la trupul mort, şi apoi privi nesigur în jurul camerei.
— Telefonul este acolo, a spus femeia, arătând din cap spre birou.
— Telefonul? zise bărbatul, ca un ecou. El a tresărit speriat.
— Dacă vrei să suni la poliţie, a continuat femeia, încă vorbind în acelaşi mod detaşat.
Străinul se uită la ea şi văzând că ea nu are intenţia să plece.
— Apoi, câteva minute într-un fel sau altul nu contează, a spus el.
— Vor avea un pic de muncă aici, în această ceaţă oricum. Aş dori să ştiu un pic mai mult – a tăcut şi se uită la corp.
— Cine este?
— Soţul meu, răspunse femeia. Făcu o pauză, şi apoi a continuat, Numele lui este Richard Warwick. Eu sunt Laura Warwick.
Bărbatul a continuat să se holbeze la ea.
— Văd, murmură el în cele din urmă. Dacă nu te simţi bine – stai jos?
Laura Warwick s-a îndreptat încet şi oarecum nesigur spre o canapea. Privind în jurul camerei, bărbatul a întrebat:
— Pot primi o băutură – sau ceva? Cred că an avut fost un şoc.
— Cadavrul soţului meu? Tonul ei a fost sec ironic.
Părând să-şi recapete echilibrul, oarecum, bărbatul a încercat să înţeleagă atitudinea ei.
— Eu ar trebui să-mi imaginez cam aşa, da.
Sau a fost doar o distracţie, un joc?
— A fost o distracţie şi un joc, răspunse Laura Warwick foindu-se ca să se aşeze pe canapea. Bărbatul se încruntă, caută la ea nedumerit.
— Da, aş dori – că beau ceva, a continuat ea.
Bărbatul şi-a scos pălăria şi a aruncat-o pe un fotoliu, apoi a turnat coniac dintr-un clondir aflat pe masa de lângă scaunul cu rotile şi i-a înmânat unul din cele două pahare. A băut şi el, după o pauză, bărbatul a spus:
— Acum, să presupunem că mi-ai spus tot despre el.
Laura Warwick s-a uitat la el.
— De ce nu suni mai bine la poliţie? întrebă ea.
— Toate la timpul său. Nu-i nimic grav dacă fac un pic de conversaţie confortabilă în primul rând, nu-i aşa? El şi-a scos mănuşile, punându-le în buzunarul pardesiului şi a început să-şi descheie haina.
Siguranţa Laurei Warwick a început să cedeze.
— Eu, nu… a început. Făcu o pauză şi apoi a continuat, cine eşti tu? Cum de se întâmplă să vii aici în noaptea asta?
Fără a-i da timp să răspundă, ea a ridicat vocea, acum aproape strigă.
— Pentru Dumnezeu, spune-mi cine eşti!
CAPITOLUL DOI
— Prin toate mijloacele, a răspuns omul. El a trecut cu mâna prin părul său, se uită prin cameră pentru un moment, ca şi cum se întreba de unde sau cum să înceapă, şi apoi a continuat:
— Numele meu este Michael Starkwedder.
Ştiu că e un nume neobişnuit. A precizat pentru ea. Sunt inginer. Lucrez pentru o companie anglo-iraniană, şi eu am sosit în această ţară direct din Golful Persic. A făcut o pauză, pentru scurt timp părând a-şi aminti de Orientul Mijlociu, sau, poate, încearcă să se decidă cât de mult să meargă în detaliu, apoi ridică din umeri. Am sosit aici în Ţara Galilor pentru câteva zile, privi în sus fără un scop. Familia mamei mele a trăit în această parte a lumii şi am crezut că aş putea cumpăra o casă mică.
El a clătinat din cap, zâmbind.
— În ultimele două ore sau poate trei, eu, dacă mă gândesc bine – am rătăcit fără speranţă.
