Viewing Single Post
AnnaE
#0

Insemnarile unui nebun de Nikolai Gogol 

3 octombrie

 

Azi s-a întâmplat ceva neobişnuit. M-am sculat destul de târziu şi când Mavra mi-a adus cizmele curăţate, am întrebat-o cât e ceasul. Auzind că-i trecut demult de ora 10, m-am grăbit să mă îmbrac. Drept să spun, n-aveam deloc chef să mă duc la departament, dacă aş fi ştiut ce mutră acră are să-mi facă şeful. De când îmi tot spune: „Ce-i cu tine, măi omule, de eşti atât de zăpăcit? Ba umbli ca un năuc, ba încurci câte o lucrare, că nici dracu n-o mai poate descurca; scrii titlurile cu literă mică – nu pui nici data, nici numărul…” Pisălog afurisit! Mă invidiază pesemne că stau în cabinetul directorului şi ascut pene pentru excelenţa sa!

Într-un cuvânt, nu m-aş fi dus la departament, dacă n-aş fi nădăjduit să pot da de casier, să pot scoate de la zgârcitul acesta măcar un avans cât de mic din salar. Ce creatură şi casierul ăsta! Doamne, Dumnezeul meu! Mai degrabă vine judecata de-apoi, decât să-ţi dea el leafa pe o lună înainte! Poţi să ceri până te-o lua dracu Chiar de-ai avea cea mai mare nevoie, şi javra asta bătrână tot nu-ţi dă! Şi doar ştie toată lumea că acasă bucătăreasa îl bate de-l zvântă.

Nu-i niciun chilipir să fii slujbaş la departament, căci nu-ţi pică nimic pe delături. De pildă, la administraţia gubernială, la vistierie, la curtea de conturi, e cu totul altceva: vezi acolo pe câte unul cum stă ghemuit într-un colţ şi scrie. Are pe el un frac ca vai de capul lui şi o mutră de ţi-i mai mare scârbă, dar să vezi ce vilă ţine cu chirie! Şi totuşi, ia să îndrăzneşti să-i faci cadou o cană aurită de porţelan! Căci, spune el, astfel de cadouri se dau numai la doctori. Lui să-i dai o pereche de cai trăpaşi, sau o trăsură, sau o blană de biber de vreo trei sute de ruble. Pare un om inofensiv şi vorbeşte cum nu se mai poate de delicat. „Împrumutaţi-mi, vă rog, cuţitaşul, să-mi ascut pana”, dar te curăţă aşa de bine, că numai cămaşa n-o ia de pe spinarea petiţionarului. E adevărat că în schimb la noi, la departament, slujba e nobilă, peste tot domneşte o curăţenie desăvârşită, cum nu se pomeneşte în administraţia gubernială. La noi, birourile sunt de mahon, iar şefii ţi se adresează numai cu „dumneavoastră”. Da, recunosc că, dacă n-ar fi atâta nobleţe la noi, aş fi părăsit demult departamentul.

Am îmbrăcat mantaua cea veche şi mi-am luat umbrela, pentru că ploua cu găleata. Pe străzi nu era nimeni; îmi ieşeau în cale numai femei cu fustele în cap, negustori ruşi cu umbrele şi curieri. Din lumea bună, vedeai doar câte un funcţionar de-ai noştri. Iată unul la răspântie. Cum l-am zărit, mi-am spus îndată: „E-he drăguţule! Tu nu te duci la departament, alergi după femeia aceea grăbită dinaintea ta şi-i priveşti picioruşele.” Ce mai pui de lele şi funcţionarul nostru! Nu-l întrec nici chiar ofiţerii: cum vede vreuna cu pălăriuţă, se şi agaţă de ea. Pe când mă gândeam astfel, văzui un cupeu oprindu-se în faţa magazinului pe lângă care treceam. L-am recunoscut îndată: era cupeul directorului nostru. „Dar ce să caute directorul într-un magazin? mă gândii eu; trebuie să fie fiică-sa…” M-am lipit de perete. Când a deschis lacheul uşa, ea sări din cupeu, uşoară ca o păsărică. Şi… vai, cum se uita în dreapta şi în stânga, vai cum mişca din ochi şi din sprâncene… Dumnezeule, Doamne! Sunt pierdut, cu desăvârşire pierdut! De ce o fi ieşit din casă pe o vreme ca asta? Şi să mai spui că femeile nu se prăpădesc după zdrenţe. Nu m-a recunoscut; dar şi eu am căutat să-mi ascund faţa cât mai bine, căci aveam o manta foarte murdară şi mai era şi de modă veche. Acum mantalele se poartă cu gulere mari. Pe când a mea are două gulere mici unul peste altul; şi pe deasupra postavul nu era decatat.

Căţeluşa ei n-a apucat a intra în magazin şi a rămas afară; eu o cunosc: o cheamă Meggy; nu trecu niciun minut şi auzii deodată un glas subţire: „Bună ziua, Meggy!” Ei comedie! Cine vorbeşte? M-am uitat într-o parte şi-n alta şi văzui două doamne mergând sub o umbrelă: una bătrână şi alta tinerică; dar ele trecuseră înainte şi eu auzii iar: „Nu-i frumos, Meggy!” Ce naiba? O văzui pe Meggy, mirosindu-se cu o căţeluşă care mergea în urma doamnelor. „E-he! mă gândii eu; ce naiba, sunt beat? Mă-mbăt doar aşa de rar.” „Nu, Fidel, n-ai dreptate”. Am văzut-o cu ochii mei pe Meggy vorbind: „Ham, ham! Am fost… ham, ham; foarte bolnavă… ham, ham…" A naibii căţeluşă! Recunosc că m-am mirat grozav, auzind-o cum vorbeşte ca oamenii; dar pe urmă, chibzuind temeinic, nu m-am mai mirat. Câte ciudăţenii nu se-ntâmplă pe lumea asta. Se spune, de pildă, că în Anglia a ieşit la ţărm un peşte care a rostit două cuvinte într-o limbă aşa de ciudată, încât de trei ani îşi bat capul savanţii să-i dea de rost, dar până în prezent n-au ajuns la niciun rezultat. De asemenea, am citit în gazete despre două vaci, care s-au dus la o prăvălie şi au cerut un funt de ceai.

Recunosc totuşi că m-am mirat şi mai mult, când am auzit-o pe Meggy spunând:" „Ţi-am scris, Fidel! Dar se vede că nu ţi-a adus Polkan scrisoarea."

Zău, să nu mi se mai dea leafa dacă mint! De când sunt n-am pomenit câini scriind! Corect poate scrie numai un nobil. De bunăseamă că de scris mai pot scrie şi unii contabili din tagma negustorească, ba chiar şi unii iobagi, dar scrisul lor e ceva automat: fără virgule, fără puncte, fără stil.

Lucrul acesta m-a mirat. Recunosc că de la o vreme încep să aud şi să văd lucruri încă nevăzute şi neauzite de nimeni. „Ia să mă duc, mi-am zis, după căţeluşa asta, să aflu ce-i cu ea şi ce gândeşte.”

Şi, deschizându-mi umbrela, pornii în urma celor două doamne. Am trecut prin strada Gorohovaia, am cotit în Meşcianskaia, pe urmă am mers prin Stolearnaia şi în sfârşit am ajuns la podul Kokuşkin, unde ne-am oprit în faţa unei case mari.

„Casa asta o cunosc, mi-am spus eu; e casa lui Zverkov.” Ce casă mare! Câtă lume trebuie să stea în ea! Câte bucătărese, câţi noi veniţi! Iar fraţii noştri, funcţionarii, stau înghesuiţi că se înăbuşă! Acolo locuieşte şi un prieten al meu, care cântă bine din trombon. Doamnele s-au urcat la etajul al cincilea. „Bine, îmi zisei eu: nu mă urc acum. Dar îmi notez locul şi nu voi lăsa să-mi scape prima ocazie.”

 

4 octombrie

 

Azi e miercuri, de aceea m-am dus în biroul şefului. Am venit anume mai de dimineaţă şi i-am ascuţit toate penele. Directorul nostru trebuie să fie un om foarte deştept. Tot cabinetul, numai dulapuri cu cărţi. Am citit titlul câtorva: numai cărţi savante, atât de savante încât nici nu te poţi apropia de ele. Toate în limba franceză sau germană. Dar uită-te la faţa lui! Câtă măreţie! Nu l-am auzit niciodată spunând o vorbă de prisos. Doar uneori, când îi dai hârtiile, te întreabă: „Cum e afară?” „Umezeală, excelenţă.” Da, nu-i de teapa noastră. Om de stat. Remarc că pe mine mă iubeşte îndeosebi. Dacă şi fiica lui… Eh, fir-ar să fie… Dar tăcere, nu mai spun nimic!

Am citit „Peiolka”[1]. Ce oameni proşti sunt franţujii! Ce mai vor? Îţi vine să-i iei pe toţi la bătaie, zău aşa! Am citit tot acolo o descriere plăcută a unui bal, făcută de un moşier din Kursk. Moşierii din Kursk scriu bine. După aceea, am observat că era 12 şi jumătate şi şeful nostru tot nu ieşea din dormitor. Aproape de 1 şi jumătate, s-a întâmplat un eveniment pe care nu-l poate descrie nicio pană. S-a deschis uşa şi, crezând că-i directorul, am sărit de pe scaun cu hârtiile. Însă era chiar ea! Sfinte Dumnezeule, ce mai rochie avea! albă, parcă era o lebădă; vai, ce minunăţie! Când m-a privit, parcă m-a orbit soarele. Zău, soarele! M-a salutat, m-a întrebat: „A fost pe-aici papa?” Vai, ce glas! Privighetoare! Privighetoare – nu alta!

„Excelenţa voastră, am vrut eu să-i spun: nu daţi poruncă să fiu osândit la moarte! Dacă vreţi totuşi să fiu executat, executaţi-mă cu mânuţa dumneavoastră de fiică de general!”

La dracu! Dar nici nu-mi puteam mişca limba şi abia am îngăimat: „N-a fost deloc”. S-a uitat la mine, apoi la cărţi şi a scăpat jos batista. M-am repezit s-o ridic. Am alunecat pe blestematul de parchet şi numai că nu mi-am turtit nasul! Totuşi m-am ţinut bine şi i-am dat batista. Doamne, ce pânză fină! Şi ce parfum, ambră veritabilă! Curat miros de general.

Mi-a mulţumit, a zâmbit puţintel, încât abia i s-a mişcat buzişoarele de zahăr, apoi a plecat.

Peste un ceas, a venit lacheul să-mi spună: „Du-te acasă, Axenti Ivanovici. Boierul a plecat.”

Nu pot suferi anturajul lacheilor: stau tolăniţi în hol şi când intri abia binevoiesc să dea din cap. Dar asta încă nu-i nimic: odată, unul din aceşti mârlani a crezut că mă poate trata cu tabac fără să se ridice de pe scaun. Ştii, tu, necioplitule, că sunt funcţionar, şi încă sunt de viţă nobilă?

Mi-am luat fireşte, pălăria, m-am îmbrăcat singur cu mantaua, căci aceşti domni nu te servesc niciodată, şi am plecat. Acasă, cea mai mare parte din timp am stat culcat. Am transcris şi nişte versuri foarte frumoase, trebuie să fie din Puşkin:

 

Ceasul ăsta, an îmi pare,

Singur, fără draga mea.

Clipele îmi sunt amare,

Cum să mai trăiesc aşa?

 

Spre seară, înfăşurat în manta, m-am oprit la intrarea casei excelenţei sale; am aşteptat mult, doar-doar va ieşi ea din nou, urcându-se, s-o mai văd o dată în cupeu! Dar n-a mai ieşit.

 

 

[1] Albiniţa. E vorba de ziarul „Severnaia Peela” („Albina Nordului”). (N. trad.)

Attachments