Meditatii la dumnezeiasca liturghie de Nikolai Gogol

PREFAŢĂ

GOGOL, „NEBUNUL PENTRU HRISTOS”

Cine ar fi putut bănui în autorul schiţelor poznaşe, de care făceau haz zeţarii, culegându-le pentru tipar, în observatorul amar-lucid şi duios-liric al vieţii ruseşti, ca şi în vehementul critic al tarelor acesteia, în rapsodul vitejiei căzăceşti, un creştin plin de ardoare, un mistic profund, chinuit de râvna mântuirii, un „Pascal al stepelor”?

Fireşte, asemenea paradoxale alternanţe ar mai putea fi găsite şi la alţi artişti importanţi. Cu Gogol, este altceva. Ceea ce la alţii putea să intre în ordinea firească a vieţii, cea de-a doua faţă a persoanei sale, chipul său cel dinlăuntru, odată descoperit, avea să stârnească un imens scandal. Cei ce îl văzuseră până atunci într-un fel anume nu voiau să renunţe la imaginea pe care şi-o făcuseră despre el. Şi fiindcă Gogol însuşi nu voia să mai arate aşa cum l-ar fi dorit denigratorii – aceiaşi care mai înainte îl copleşiseră cu elogii –, a fost blamat, hulit, iar în cele din urmă declarat nebun.

Născut în 1809, Nikolai Vasilievici Gogol începe să scrie din adolescenţă. A debutat „editorial”, nesemnificativ, la douăzeci de ani. Perioada cea mai fertilă a scrisului său depăşeşte cu puţin un deceniu (1831–1842), timp în care i-au apărut „Serile în cătunul de lângă Dikanka”, „Taras Bulba”, comedia „Revizorul”, prima parte a „Sufletelor moarte”. Această din urmă capodoperă, căreia îi dăduse un subtitlu derutant, „poemă”, avea să se afle la baza crizei de creaţie, din care nu va putea ieşi până la sfârşitul vieţii şi a crizei de conştiinţă. Începuse să-l urmărească ideea unei replici „pozitive” la prima parte a cărţii, în care locul specimenelor teratologice numite Cicikov, Manilov, Nozdriov, Korobocika et comp. Urmau să-l ocupe oameni de ispravă, modele de mentalitate sănătoasă şi comportament cuviincios, „protocroniştii” „eroilor pozitivi” ai „realismului socialist” de mai târziu. Proiect sortit din faşă eşecului, de care Gogol, cu instinctul său artistic deosebit, nu putea să nu-şi dea seama. Nemulţumit de ceea ce scrisese, el aruncă în foc partea a II-a a „poemei”, acesta fiind primul său autodafé, cel de-al doilea urmând a se produce cu câteva zile înaintea morţii. Se întâmpla în vara anului 1845, acelaşi an când, chinuit de un veşnic neastâmpăr, încât i-a putut face pe unii să creadă că suferea de „dromomanie”, se autoexilează, revenind în Rusia după aproape trei ani şi după un pelerinaj în Ţara Sfântă. Îl vom întâlni când la Roma, când la Paris, când la Nisa sau la Ostende, supunându-se unor proceduri hidroterapeutice la cele mai vestite staţiuni termale din Europa, consultând medici reputaţi sau vindecători de ocazie, mereu suferind, mereu convins că sfârşitul îi este aproape.

În străinătate, tânjeşte după „măicuţa Rusie” şi, fiindcă începuse să-şi piardă încrederea că ar putea fi de folos compatrioţilor scriind literatură propriu-zisă, trece la o „pedagogie directă”, redactând un număr de „scrisori”, trimise sau netrimise acasă, fiindcă unii destinatari existau, pare-se, doar în imaginaţia sa. În ele – un fel de predici epistolare, de felul celor ale lui Bossuet sau Fenelon – îşi expune ici-colo proiectele de „schimbare la faţă” a Rusiei. Aşa s-a născut, la sfârşitul anului 1846, cartea „Fragmente alese dintr-o corespondenţă cu prietenii mei”, cea care avea să determine execuţia morală a lui Gogol din partea intelighenţiei ruseşti „democrat-revoluţionare”.

Citind astăzi cartea, rămâi uimit şi te întrebi ce a putut isca revolta taberei „progresiste”, brutala repudiere şi ostracizare a autorului, de vreme ce propunerile de ordin social şi de regenerare morală erau enunţate doar în treacăt, fără a se constitui într-un program de fond. Cartea este o culegere de „scrisori”, dintre care opt cu un conţinut explicit religios, iar altele, în jur de douăzeci, cu un caracter profan din cele mai diverse domenii: eseuri despre literatură, despre teatru, despre specificul lirismului rusesc, meditaţii pe tema iubirii, a călătoriilor, consideraţii despre faimosul pictor Ivanov – cel cu „Hristos arătându-se poporului” –, sfaturi adresate unei soţii de guvernator, unui moşier, aşa cum şi l-ar fi dorit Gogol… Scandalul a pornit de acolo de unde elita intelectuală „progresistă”, în general atee, adeptă a unor schimbări radicale, descoperise în cartea lui Gogol idealizarea vieţii ruseşti patriarhale, fidelitatea faţă de ţar, pledoaria pentru regenerarea morală şi religioasă a Rusiei, chemarea la „despătimire” adresată semenilor şi sieşi… Prin firea sa introvertită, timidă, retrasă, în care cineva avea să vadă un amestec bizar de elanuri entuziaste şi de scrupule timorate, Gogol era opusul radicalismului de orice fel, pe care „democraţii-revoluţionari” tocmai se străduiau să-l impună creatorilor de artă drept model unic de „militantism”. Cei care îi admiraseră „forţa demascatoare” din „Revizorul” şi „Suflete moarte” l-ar fi vrut şi pe mai departe în răspăr cu autocraţia, cu moşierimea, cu birocraţia… Or Gogol, care nu-şi luase niciodată în serios „militantismul”, atâta cât îl avea, nu era în stare, organic, de aşa ceva. Pe de altă parte, altele erau vederile sale. Şi le expunea şi le susţinea în felul său, la modul naiv-idilic şi oarecum nerealist, resimţindu-se lunga-i absenţă din ţară. Oricum ar fi fost, ele meritau luate în consideraţie şi tratate cu condescendenţă sau cel puţin cu decenţă. Reacţia criticii a fost însă violentă, lipsită de cel mai elementar bun-simţ, tonul dându-l nimeni altul decât protagonistul taberei „democrat-revoluţionare”, criticul V.G. Belinski, în faimoasa sa „Scrisoare către Gogol”. „Unii au ajuns să creadă – scrie Belinski – că cartea dumneavoastră e rezultatul unei dereglări psihice, la un pas de nebunie.” Era un mod de a intra cu ciubote de muscal în „cămara sufletului” delicat al lui Gogol, batjocorindu-l ca scriitor, lovindu-l şi în ceea ce avea mai sfânt: sentimentul religios. „în opinia dumneavoastră – scria Belinski – poporul rus este cel mai religios din lume; minciună! […] Rusul, când vorbeşte de Dumnezeu, se scarpină undeva. Iar despre icoană zice: de mă va ajuta, mă voi ruga la ea; de nu, acopăr oalele.”

Pe Gogol l-a durut mult pamfletul lui Belinski, cu care nu s-a mai revăzut, „scrisoarea” aceluia fiind printre ultimele sale articole publicate, fiindcă avea să moară peste aproximativ un an. În ultima ediţie antumă a „Fragmentelor”, Gogol nota cu amărăciune: „Toate aceste concluzii unilaterale, venite din partea unor oameni inteligenţi, pe care nu-i ştiam unilaterali, referirile la cuvinte, nu la sensul şi spiritul operei, îmi demonstrează că niciunul dintre aceşti critici nu mi-a citit cartea calm, nepărtinitor, că a existat ceva ca o părere preconcepută, înainte chiar de apariţia cărţii, şi că toţi au privit cartea prin prisma acelei preconcepţii, oprindu-se la ceea ce aceasta părea să confirme şi să ofere ca prilej de iritare. Că s-a făcut abstracţie de ceea ce infirmă aceste idei preconcepute şi de ceea ce putea obţine adeziunea cititorului. Această stranie iritare s-a dovedit atât de puternică încât a făcut să dispară până şi politeţea care se cuvine păstrată faţă de orice scriitor”.

Anii petrecuţi în străinătate au fost pentru Gogol şi anii revigorării conştiinţei sale religioase. Era la curent cu mişcarea de înnoire religioasă care începuse să pulseze în Rusia. Fusese, se pare, la Mănăstirea Optina, unde tocmai se înfiripa curentul celor ce se străduiau să pună în lucrare şi să sporească moştenirea spirituală a „stareţului” Paisie de la Neamţ; îl cunoscuse pe faimosul mitropolit Filaret al Moscovei. Bogata sa corespondenţă reflectă interesul deosebit pe care îl acordă domeniului religios, dorinţa de a citi şi aprofunda cât mai multă literatură teologică. În 1843, îi scrie din Düsseldorf prietenului său Iazîkov, rugându-l să-i trimită operele unor cunoscuţi teologi ruşi, îndeosebi cele ale Sfântul Dimitrie al Rostovului şi, de asemenea, o populară revistă religioasă, care apărea în Rusia.

La Nisa îşi procură o ediţie franceză a cărţii lui Thomas de Kempis, „Imitatio Christi”. Cumpără mai multe exemplare, pe care le trimite prietenilor, în alte scrisori cere să i se trimită operele Sfântul Ioan Hrisostom şi predicile Mitropolitului Inochentie. Pe un prieten care avusese un deces în familie îl consolează trimiţându-i un fragment din Ioan Hrisostom, altuia îi trimite un fragment din Tertidian, despre învierea cu trupul.

În 1845, aflându-se la Paris, se dedică studiilor de liturgică, apelând la elenistul T.N. Beliaev, care îi pune la dispoziţie, pentru confruntare cu traducerea slavonă, textul original în greacă, al Sfintei Liturghii. În elaborarea opusculului său, publicat până la revoluţia bolşevică în cuprinsul „Fragmentelor…”, dar şi în ediţii separate, apelează la cartea lui Dmitrievski: „Tâlcuirea istorică, dogmatică şi mistică a Liturghiei”. Fără a-şi îngădui interpretări originale, urmându-i îndeaproape pe liturgiştii clasici, Gherman al Constantinopolului, Simeon Tesaloniceanul, Nicolae Cabasila, Gogol va da o excelentă călăuză liturgică, scrisă într-o manieră care nu dezminte arta sondării subtile în sufletul omenesc, care i-a adus gloria literară.

Moştenind o sănătate şubredă – tatăl său murise de tânăr –, firav, pradă unei perpetue febre interioare, dar plângându-se mereu de frig, punând mereu în dificultate medicii, care n-au reuşit niciodată să-i stabilească un diagnostic exact, suferinţa lui Gogol venea din adâncul sufletului său. Mereu nemulţumit de sine, râvnind la o viaţă ascetică, supunându-şi trupul la post îndelungat şi priveghere de noapte, în rugăciune, „nebunia” lui Gogol era, de fapt, cea de care vorbeşte Apostolul: „Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept” (1 Cor. 3,18).

„Preliminariile” morţii sale, la vârsta de 43 de ani, au ceva dintr-un final de tragedie antică. La 26 ianuarie 1852 asistă la o slujbă funerară pentru tânăra soţie a prietenului său Aleksei Homiakov, „întemeietorul” şi protagonistul curentului slavofil, care murise de febră tifoidă, fiind şi însărcinată. Gogol n-a putut sta până la sfârşitul slujbei, a ieşit murmurând „Totul s-a sfârşit” şi „Teribila clipă a, morţii”. La înmormântare n-a mai participat. La 10 februarie i-a scris mamei sale: „Îţi mulţumesc, nepreţuita mea măicuţă, că te rogi pentru mine. O, ce folos imens aduce rugăciunea mamei!”. Era ultima sa scrisoare, de fapt ultimul său text cu adresă. Cuvinte răzleţe avea să mai aştearnă pe bucăţi de hârtie, în noaptea spre 12 februarie, în zori, la ora 3, şi-a ars, într-un moment de criză acută, ultima variantă a părţii a doua din „Suflete moarte”. A închis ochii în dimineaţa zilei de 21 februarie 1852, după ce cu câteva zile mai înainte primise Sfânta împărtăşanie şi Taina Mirungerii. A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în pământul unei mănăstiri, cea a Sfântului Daniil din Moscova. În anii prigoanei ateiste mănăstirea a fost desfiinţată şi odată cu ea şi cimitirul (avea să fie „reactivată” în anii „pe-restroicii” gorbacioviste, când s-a amenajat acolo reşedinţa Patriarhiei moscovite). Osemintele lui Gogol au fost reînhumate la Cimitirul Novodevicie, unde se află şi astăzi, străjuite de o stelă funerară lipsită de simboluri creştine.

Unul dintre biografii săi recenţi (I. Zolotusski) scrie despre moartea lui Gogol: „Doctorii reprezentau în cazul de faţă [cel al lui Gogol pe patul de moarte] mulţimea, spectatorii, a căror sensibilitate nu trebuie pusă pe seama răutăţii, ci a tragicului dezacord dintre ei şi poet, care a murit cu o minte limpede şi cu o memorie intactă”.

Dostoievski spunea că toată literatura rusă modernă a ieşit de sub „Mantaua” lui Gogol. Am putea adăuga la aceste cuvinte că şi fervoarea mistică a lui Dostoievski a ieşit tot de sub „mantaua” lui Gogol, din tragismul ultimilor ani ai existenţei acestuia.

Boris BUZILĂ

Vizitati si site-ul nostru audio-video cu teatru radiofonic de Nikolai Gogol...............https://latimp.eu/?s=teatru+gogol