Opere vol.1 de Nikolai Gogol

Opere vol.1 de Nikolai Gogol 

                                                                   SERILE ÎN CĂTUNUL DE LÂNGĂ DICANCA

POVESTIRI SCOASE DE PRISĂCARUL PANCO ROŞCOVANUL

PARTEA ÎNTÂIA

Predoslovie

Ce bazaconie o mai fi şi asta: „Serile în cătunul de lângă Dicanca”? Ce fel de „Seri”, rogu-vă? Şi iată, colac peste pupăză, le-a mai scos la iveală şi-un prisăcar. Doamne fereşte! Se vede treaba că nu s-au jumulit destule gâşte pentru pene, că peticăria prefăcută în hârtie n-ajunge, că nu-s destui geanabeţi care să-şi fi mânjit pân-acum degetele cu cerneală. A mai trebuit să-i vie şi unui prisăcar cheful s-o ia pe urma lor! De stăm şi judecăm, atâta hârtie de tipar s-a izvodit, că nu te mai taie capul ce să-nveleşti cu ea.

Întâmpinarea asta o aşteptam de-acum o lună. Adică, vreau să spun că e destul ca fratele nostru, săteanul, să-şi scoată capul din bârlogul lui şi să iasă în vileag, c-apoi ţine-te Doamne! E tot una cum se-ntâmplă uneori când te duci la palatul vreunui pan din cei simandicoşi: s-adună toţi în jurul tău şi încep a te lua peste picior. Şi-aş mai zice, dacă cei ce te iau la vale ar fi cel puţin dintre slugile mai breze! Dar nu, până şi-un plodan în zdrenţe, un târâie-brâu care-şi pierde vremea în ograda din dos, până şi acela nu te iartă. Toţi te încolţesc şi-ţi dau copite. „Încotro o iei? Şi cu ce treabă ai venit, mă rog? Ian te cară de-aici, mujicule!” V-aş putea spune… Da’ ce să mai vorbesc? Mai lesne-mi vine să mă duc de două ori pe an la Mirgorod, unde de cinci anişori n-am mai dat ochii nici cu pisarul de la judecătoria judeţeană, nici cu preasfinţia sa arhiepiscopul, decât să mă arăt în lumea asta suspusă. Dar de întâmplat şi te-ai arătat, apăi vrei nu vrei, vorbeşte!

La noi, dragi cititori, iertaţi de-ndrăzneală că vă zic aşa (mai ştii, poate să mă bănuiţi că un prisăcar vorbeşte cu dumneavoastră cum ar vorbi c-un cumătru sau cuscru de-al lui), la noi în cătun e obicei din vechi ca îndată ce şi-a gătit mujicul muncile la câmp şi s-a suit pe cuptor să hodinească cât mi ţi-i iarna de lungă, iar noi ăştia, prisăcarii, am pus albinele în temnice la iernat, când cocostârc pe cer şi pară-n pom nu mai zăreşti, în fapt de seară, nu se poate să nu vezi pe undeva, în vreun fund de ulicioară, licărind o luminiţă. De departe auzi cântece şi râsete, zdrăngănit de balalaică, uneori şi de scripcă, larmă de glasuri, tămbălău… Asta-i la noi şezătoare. Şezătorile noastre (iertaţi-mi vorba) seamănă şi nu prea cu balurile dumneavoastră. Dumneavoastră vă duceţi la bal să daţi din picioare şi să căscaţi în palmă. La noi, când s-adună grămadă fetele într-o odaie, nu vin cu gând de ţupăială, ci vin cu fusul şi cu roata de tors. La început pare că-şi văd de treabă. Fusurile sfârâie, cântecele se ţin lanţ şi niciuna nu-şi ridică ochii de pe lucrul ei. E destul însă ca flăcăii şi scârţacul[1] să deie buzna în odaie, ca să înceapă larma, să prindă a zburda şi a se porni pe năzdrăvănii, că ţi-e peste mână să le pomeneşti.

Dar şi mai frumos e când s-adună ciotcă[2] la ghicitori sau numai la taclale. Doamne Dumnezeule! Câte nu spun! Câte basme uitate nu dezgroapă! Şi ce de străşnicii nu izvodesc! Mă chitesc că nicăieri nu se povesteau atâtea minunăţii ca la şezătorile de la prisăcarul Panco Roşcovanul. De ce m-a poreclit lumea Panco Roşcovanul, zău nu pricep. Mie-mi pare că păru-mi e mai mult cărunt decât roşu. Dar să nu vă fie cu supărare, aşa-i obiceiul la noi. Dacă au apucat oamenii să-i pună cuiva o poreclă, cu ea rămâne câte zile are. Se întâmpla ades, în ajun de sărbătoare, să se adune oamenii în coliba prisăcarului; când se aşezau în jurul mesei, ştiu c-aveai ce asculta. Ce-i drept că nu erau oameni de duzină, săteni de rând. De bună seamă, oaspeţi ca ei ar fi fost o cinste şi pentru unul mai dihai ca un prisăcar. Iaca, de pildă, îl ştiţi pe Foma Grigorievici, psaltul bisericii din Dicanca? Ehei, straşnic cap! Şi ce istorii mai ştia! Două din istoriile lui le găsiţi chiar în cartea asta. Nu punea niciodată pe el halat de pichire, după cum vedeţi la mulţi dintre psalţii de ţară. De veneai la el într-o zi de lucru, te primea totdeauna într-un caftan de postav scump, de culoarea chiselului rece, pentru care plătea la Poltava şase ruble arşinul. Nu era om în cătun să poată spune că ciubotele lui duhnesc a dohot[3]; în schimb, toţi ştiau că le ungea cu untura cea mai bună, pe care nu mă îndoiesc că mulţi ar fi pus-o bucuros în caşă. Aşijderea, nimeni nu putea spune că l-ar fi văzut vreodată ştergându-şi nasul cu poala caftanului, cum obişnuiesc unii din tagma lui; scotea din sân o basma albă, frumos împăturită, cusută pe margini cu arnici roşu, îşi sufla nasul într-însa, o împăturea la loc, în douăsprezece, cum îi era obiceiul şi o băga iar în sân. Unul dintre oaspeţi… Ei, acela era un cuconaş care fără tăgadă putea fi pus sfetnic de judeţ sau jude hotarnic. Cu privirea ţintă la vârful degetului, pe care-l ţinea în sus, unde mi-ţi începea să povestească cu vorbe înflorite şi meşteşugite, ca din carte. De multe ori rămâneai tiuliuliuc[4] ascultându-l şi boabă nu pricepeai. De unde scornea el asemenea voroave[5]? Foma Grigorievici a izvodit odată în legătură cu asta o snoavă cu tâlc: un învăţăcel, cică, fusese pentru învăţătură la un dascăl şi într-o bună zi se întorsese acasă ghiftuit de latinească. Băietanul mai că uitase pravoslavnicul grai părintesc. Nu era cuvânt să nu-i agaţe el de coadă câte un us. Lopata era lopatus, muierea – muierus. Se brodise odată că-l luase taică-său cu el la câmp. Zărind o greblă, latinistul nostru îl întrebă pe taică-său: „Spune-mi, tătucă, rogu-te, cum îi ziceţi voi la asta pe limba voastră?” Şi cum căsca gura, călcă cu piciorul în greblă. Nici n-apucase taică-său să-i răspundă, când deodată coada greblei se cumpăni, se ridică şi poc! în fruntea băietanului. „Afurisită greblă! răcni el sărind în sus de un arşin. Cumplit loveşte! Ducă-s-ar pe apa sâmbetei cu tot neamul ei!” Aferim, bobocule! Carevasăzică tot n-ai uitat! Snoava asta nu i-a prea plăcut meşterului în ale povestirii. Se sculă de la locu-i fără să zică pâs, se opri în mijlocul odăii, îşi răşchiră picioarele, îşi plecă puţin capul în jos, îşi vârî mâna în buzunarul de la spate al caftanului de culoarea mazării de unde-şi scoase tabachera rotundă şi lăcuită, apăsă cu degetul pe nasul unei paşale osmanlii zugrăvite pe capac, luă între degete o moviliţă mai mărişoară de tabac frecat cu cenuşă şi leuştean, o puse în palmă, aduse palma făcută căuş şi trase din zbor pe nări toată moviliţa fără să-şi fi astupat cu degetul cealaltă nară şi fără să scoată o vorbă. Numai când îşi vârî mâna în alt buzunar, scoţând o basma albastră de bumbac, cu pătrăţele, abia atunci bombăni, ca pentru sine, zicătoarea: „Degeaba pui mărgăritar dinaintea porcilor!”… „Buclucu-i gata!” îmi ziceam, văzând că degetele lui Foma Grigorievici se pregăteau de tiflă. Spre norocul nostru pe baba mea o duse capul să aşeze pe masă colaci fierbinţi şi unt. Toţi s-au pus numaidecât pe treabă şi mâna lui Foma Grigorievici, în loc să dea cu tifla, se întinse spre colaci şi toţi începură, după obicei, să laude iscusinţa gospodinei. Mai aveam noi un povestitor, dar acela (n-ar trebui să-l pomenesc acum, la vreme de seară), iscodea nişte poveşti aşa de fioroase, că ţi se ridica părul măciucă. Anume nu le-am spus aici. S-ar fi – Doamne fereşte – speriat oamenii cumsecade de prisăcar, ca de ucigă-l toaca. De mi-o da Domnul zile s-apuc şi cela an, oi scoate eu altă carte, speriind oamenii cu stafii şi cu minunile săvârşite în vechime în pravoslavnicul nostru olat[6]. Se prea poate să găsiţi printre ele şi niscaiva poveşti de-ale prisăcarului spuse de el însuşi nepoţilor. Numai de le-aţi citi şi asculta, că din partea mea, de n-ar fi pârdalnica asta de lene care nu mă lasă să le caut, ştiu destule, să tot umplu cu ele zece cărţulii ca asta.

Da’ na, c-am uitat tocmai lucrul cel mai de seamă: de-ţi binevoi să poftiţi la mine, apoi luaţi-o, boieri dumneavoastră, întins pe drumul de poştă care duce la Dicanca. I-am pus dinadins numele pe cea dintâi foaie a cărţuliei ca să nimeriţi mai repede la noi în cătun. Despre Dicanca cred c-aţi auzit destule. Casele de-acolo, nu zic, îs mai curate decât sălaşul unui prisăcar. Dar ce să mai vorbesc de livezi! Nici în Petersburgul dumneavoastră mai cilibii[7] nu se află. Cum intraţi în Dicanca, întrebaţi pe cel dintâi băieţaş cu cămaşa slinoasă, care vă iese-n drum, ducându-şi gâştele la păscut: „Unde şade Panco Roşcovanul, prisăcarul?” „Uite colo!” o să vă răspundă arătând cu degetul şi, dacă binevoiţi vă şi duce până în cătun. Numai că v-aş ruga să nu umblaţi cu mâinile la spate luând-o, ca să zic aşa, razna, pentru că drumurile noastre de ţară nu-s chiar aşa oable[8] ca uliţele dinaintea palatelor dumneavoastră. Anţărţ[9] i s-a întâmplat lui Foma Grigorievici, pe când venea la Dicanca, să se răstoarne-n şanţ cu nadişanca lui cea nouă la care înhămase iapa murgă, cu toate că mâna singur şi că peste ochii lui îşi mai punea din când în când şi alţii, de târg.

Şi de-o fi să veniţi, o să vă dăm nişte zămoşi cum n-aţi mâncat de când sunteţi, şi miere cum jur că-n alt cătun nu aflaţi. Când aduc un fagure, aşa iscusită mireasmă face în toată odaia, că te lasă locului fără grai. Mierea-i curată cum îi lacrima sau cleştarul din cercei. Şi ce plăcinte are să vă deie baba mea! De-aţi şti numai! Zahăr, nu altceva, curat zahăr! Cum le pui în gură, ţâşneşte untul din ele şi-ţi umple buzele. Stai şi te minunezi: la drept vorbind, la ce nu-s meştere muierile noastre? Băut-aţi, rogu-vă, vreodată cvas de pere şi coarne? Dar votcă fiartă cu stafide şi prune? Întâmplatu-vi-s-a vreodată să mâncaţi din păsatul cu lapte care se face la noi? Doamne Dumnezeule, că multe mâncări mai sunt pe lumea asta! Să tot mănânci! Îţi lingi degetele, nu altceva. E o adevărată desfătare. Anul trecut… Da’ ce m-a apucat, de tot trăncănesc despre asta? Cercaţi şi veniţi numai, şi cât mai curând. Ş-apoi avem noi grijă să vă ospătăm aşa ca s-aveţi de ce umple lumea cu laudele voastre.

Panco Roşcovanul prisăcar.