Portretul de Nikolai Gogol

PARTEA ÎNTÂI

icăieri nu se oprea lume mai multă ca în faţa prăvălioarei de tablouri din bazarul Şciukin. În adevăr, prăvălioara asta avea o colecţie cu tot soiul de minunăţii. Tablourile, în rame de bronz, erau pictate mai mult în ulei, acoperite cu un str.at de lac verde închis. O iarnă cu copacii albi, o seară purpurie ca vâlvătaia unui incendiu, un ţăran flamand cu pipă şi cu o mână sucită – aducând mai curând a curcan cu manşete, decât a om – iată motivele obişnuite. Afară de tablouri, se mai găseau în prăvălioară şi câteva gravuri: portretul lui Hozrev-Mirza – cu o căciulă de oaie – portrete de generali cu tricornuri şi cu nasuri strâmbe, iar pe uşă, cum e obiceiul la astfel de prăvălioare, atârnau legături de litografii grosolane, pe coaie mari, dar care totuşi vădeau talentul înnăscut al rusului. Una dintre ele o înfăţişa pe prinţesa Miliktrisa Kirbitievna[1], alta arăta oraşul Ierusalim, peste ale cărui case şi biserici se întindea nestingherită vopseaua roşie, acoperind o bucată de pământ şi doi pelerini mujici, purtând mănuşi cu câte un singur deget.

De obicei, numărul cumpărătorilor acestor opere e mic; în schimb, există o mulţime de spectatori. Câte un lacheu, pierde-vară, cască gura la ele, ţinând în mână sufertaşul cu mâncarea luată de la birt, pentru boierul lui care, fără îndoială, n-are să mănânce o supă prea fierbinte. Înaintea lacheului stă un soldat, acest „cavaler” al târgului de vechituri, având de vânzare două bricege, iar alături o precupeaţă din Ohta cu un coş plin de ghete. Toţi îşi arată admiraţia în felul lor: de obicei mujicii umblă cu degetele pe tablouri, „cavalerii” se uită serios, lacheii tineri şi ucenicii râd şi se tachinează, privind caricaturile, pe când lacheii bătrâni – în mantale de postav gros – se uită numai ca să caşte gura la ceva, iar precupeţele, rusoaice tinere, se grăbesc instinctiv să se apropie şi ele, ca să audă ce trăncăneşte lumea şi se uită, pentru că se uită alţii.

Tânărul pictor Ceartkov trecu într-o zi pe acolo şi fără să vrea se opri în faţa prăvăliei. Mantaua veche, hainele sărăcăcioase arătau că se devotase cu totul muncii lui şi că n-avea timp să se îngrijească de îmbrăcăminte, care întotdeauna are nu ştiu ce farmec tainic pentru tineret. El se opri în faţa prăvăliei şi râse în sinea lui de tablourile acelea groaznice. Pe urmă puse stăpânire pe el un gând. Se întrebă cine are nevoie de astfel de lucruri.

Nu i se părea curios faptul că poporul rus se uită ca vrăjit la Eruslan Lazarecici, la Flămânzilă şi Setilă sau la Foma şi Erioma. Poporul înţelege uşor astfel de subiecte.

Însă unde erau cumpărătorii acestor mâzgălituri pestriţe în ulei? Cine are nevoie de aceşti ţărani flamanzi, de aceste peisaje roşii şi albastre, care pretind să se înalţe la un nivel mai ridicat de artă, dar în care, de fapt, se vede înjosirea ei profundă?

După cât se pare, nu era opera unui copil autodidact, altfel – cu tot caracterul de caricatură fadă a ansamblului – ar fi trădat totuşi un avânt. Aceste picturi dovedeau însă pur şi simplu tâmpenia, neputinţa şi o senilă lipsă de talent intrată în chip samavolnic în rândul artelor, când de fapt locul i-ar fi fost printre meseriile vulgare, acea lipsă de talent care, credincioasă menirii sale, a introdus în artă meseria. În toate aceste mâzgălituri, stăruiau aceleaşi culori, aceeaşi manieră, aceeaşi mână greoaie şi rigidă, aparţinând mai degrabă unui automat construit în chip grosolan, decât unui om!…

Ceartkov rămase vreme îndelungată în faţa acestor tablouri murdare, de la un timp cu gândul aiurea, departe de ele. În răstimp, negustorul – un omuleţ cu o înfăţişare ştearsă, nebărbierit de duminică, într-o manta de postav păros – îi vorbea întruna şi se tocmea cu el asupra preţului, fără să fi aflat întâi ce-i place sau ce-i trebuie.

— Pentru ţăranii aceştia şi pentru peisaj, să-mi dai douăzeci de ruble… Ce tablouri! îţi încântă ochiul. Abia le-am primit… Nici nu s-a uscat încă lacul! Dacă doriţi, luaţi „Iarna” aceasta! Cinsprezece ruble… Numai rama cât face! Uitaţi-vă ce iarnă! Spunând astfel, negustorul pocni uşor pânza, ca să arate – probabil – buna calitate a iernii.

— Doriţi să vi le împachetez şi să vi le trimit acasă? Unde staţi? Băiete, dă-mi o sfoară!

— Stai, frate, nu mă lua aşa repede! – spuse pictorul, trezindu-se din gânduri şi văzând că negustorul se şi apucase să lege tablourile.

Îi era ruşine să nu cumpere nimic după ce stătuse atâta vreme în prăvălie, de aceea spuse:

— Stai să văd, poate găsesc ceva care să mă intereseze.

Se plecă şi începu să ridice nişte mâzgălituri vechi, îngrămădite pe jos, şterse şi prăfuite, pesemne fără nicio căutare. Erau acolo portretele unor oameni ai căror urmaşi poate că nici nu se mai aflau pe lume: figuri cu totul necunoscute, pe pânze rupte, în rame cu poleială ştearsă, într-un cuvânt, gunoi şi vechituri. „Poate găsesc ceva”, gândea pictorul, cercetând mai departe acele lucruri. Auzise de multe ori că la negustorii de tablouri grosolane s-au găsit uneori picturi de-ale marilor maeştri.

Văzându-l ce fel de marfă caută, negustorul îl lăsă în pace, îşi reluă obişnuitul aer important şi se duse din nou la uşă, unde prinse iar a chema trecătorii, arătând cu mâna spre prăvălie:

— Pe-aici, taică… Avem tablouri! Poftiţi, poftiţi, chiar acuma le-am primit.

Strigă mult şi aproape degeaba. Abia după ce se sătura de grăit cu negustorul de haine vechi, care sta şi el în uşa prăvălioarei de peste drum, îşi aminti în sfârşit că are un client în prăvălie.

— Ai ales ceva, drăguţule? – îl întrebă pe Ceartkov, după ce se întoarse cu spatele la lume şi intră înăuntru.

Pictorul stătea de câtva timp nemişcat în faţa unui portret într-o ramă mare, splendidă odinioară, dar pe care acum urmele de poleială abia mai luceau.

Era un bătrân cu faţa slabă, de culoarea bronzului, şi cu umerii obrajilor ieşiţi. Trăsăturile feţei păreau să fi fost prinse într-o clipă de contractare nervoasă şi trădau o forţă neîntâlnită la miazănoapte: purtau pecetea unui sud înflăcărat. Bătrânul era înfăşurat într-un veşmânt larg, asiatic. Cu toate că portretul era prăfuit şi fusese prost păstrat, Ceartkov, după ce-l şterse de praf, descoperi numele penelului unui pictor de seamă. Părea că portretul era neisprăvit, însă puterea penelului era izbitoare. Te minunai mai ales de ochi: aveai impresia că pictorul îşi pusese în ei toată puterea penelului şi toată grija. Erau vii cu adevărat, priveau din portret, parcă stricându-i armonia prin ciudata lor putere de viaţă. Când Ceartkov duse portretul la uşă, ochii prinseră a privi cu o putere şi mai mare. Aproape aceeaşi impresie o avură şi oamenii aflaţi în faţa prăvăliei.

— Parcă se uită… parcă se uită! – strigă deodată o femeie şi se dădu înapoi.

Pictorul puse portretul jos, cu un sentiment neplăcut, pe care nici el nu-l înţelegea.

— Nu-l luaţi? – îl întrebă negustorul.

— Cât ceri pe el?

— N-am să vă cer mult… Daţi-mi şaptezeci şi cinci de copeici!

— Nu!

— Dar cât?

— Două grivne, – spuse pictorul dând să iasă.

— Ce preţ! Cu două grivne nu iei nici măcar o ramă! Se vede că aveţi de gând să-l cumpăraţi mâine… Domnule, domnule, poftiţi înapoi! Mai puneţi măcar o grivnă. Hai, luaţi-l cu două grivne… Numai ca să fac saftea, zău aşa! Sunteţi primul client astăzi.

Făcu un gest, ca şi cum ar fi spus: „Fie, ducă-se!”

Astfel, într-un chip cu totul neaşteptat, Ceartkov cumpără vechiul portret.

„Pentru ce-l iau! Ce să fac cu el?” se întreba în acelaşi timp.

Dar nu mai avea încotro. Scoase din buzunar o monedă de două grivne, o dădu negustorului, luă portretul la subţioară şi porni spre casă. Pe drum, îşi aduse aminte că moneda dată pe portret era ultima. Gândurile i se întunecară deodată, fu cuprins de ciudă şi-şi simţi sufletul pustiu.

— La naiba! Prost se mai trăieşte pe lume! – spuse el, ca orice rus căruia treburile îi merg rău.

Călca aproape maşinal, cu paşi repezi fără să-i pese de nimic, în timp ce casele, aşezate cu faţa la apus, reflectau roşeaţa caldă a amurgului care mai stăruia la jumătatea cerului, tot mai tare creştea lucirea rece şi albăstrie a lunii. Se întindeau pe trotuare umbrele străvezii şi uşoare ale caselor şi umbrele de picioare ale trecătorilor. Pictorul se uita tot mai lung la cerul scăldat într-o lumină nedesluşită, străvezie şi gingaşă, exclamând: „Ce culori vaporoase!”… „Păcat de bani!” spuse îndată după aceea. Îşi iuţi pasul, îndreptând portretul care-i tot aluneca de la subţioară.

Ajunse acasă, pe insula Vasilievski, în strada a 15-a, obosit şi asudat. Răsufla din greu, urcând scara murdară de lături şi împodobită cu urme de pisici şi de câini. Servitorul nu era acasă, aşa că nu-i răspunse nimeni când bătu la uşă. Pictorul se rezemă de fereastră şi se puse pe aşteptat. În sfârşit, în spatele lui, se auziră paşii flăcăului în cămaşă albastră, ajutorul lui, care îi servea şi de model şi de preparator de culori; tot el îi spăla şi mătura podelele, pe care tot el le murdărea îndată cu cizmele.

Vizitati si site-ul audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol.......................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol